ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului Timiș sub dosar nr. x/2011, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună (i) restituirea în natură a imobilelor înscrise în CF x Timișoara identificate cu numerele topografice x în suprafață totală de 183.020 mp, imobile care au aparținut familiei B. ai cărei descendenți sunt și care au fost preluate fără titlu valabil de către stat, (ii) iar în subsidiar au solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilelor la data promovării acțiunii, corespunzător valorii terenurilor care nu pot fi restituite în natură, precum și acordarea cheltuielilor de judecată, cererea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Timișoara prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, societatea UMT S.A. și societatea I.

A. Primul ciclu procesual

A.1 Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș

Prin sentința civilă nr. 331/PI din 1 februarie 2012, Tribunalul Timiș a admis excepția netimbrării cererii de chemare în garanție formulată de pârâta I. S.A în contradictoriu cu chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a anulat-o ca netimbrată.

A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A., C., D., E., F., G. și H., respingând cererea formulată de aceștia.

A admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâților formulată de intervenientul accesoriu J. S.R.L.

A.2 Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

Prin decizia civilă nr. 43 din 29 martie 2017, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanții A., B., F., G. și H. împotriva sentinței civile nr. 331 din 1 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2011. A casat în parte hotărârea atacată și a trimis cauza la Tribunalul Timiș pentru rejudecarea acțiunii promovate de reclamanții A., B., F., G. și H. și a cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienta J. S.R.L.

A menținut hotărârea atacată în privința respingerii acțiunii reclamantelor C., D. și E. și în ce privește anularea ca netimbrată a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta I.

A respins apelul declarat de reclamantele C., D. și E. împotriva aceleiași hotărâri.

B. Al doilea ciclu procesual

B.1 Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș

Prin sentința civilă nr. 1655 din 27 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2011, în rejudecare, Tribunalul Timiș a admis excepția inadmi- sibilității și a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, obligând reclamanții să plătească pârâtei UMT S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 81.4124 RON.

B.2 Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

Prin decizia civilă nr. 74 din 02 mai 2018, Curtea de Apel Timișoara – secția I Civilă a respins apelul declarat de reclamanți ca nefondat.

B.3 Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin decizia nr. 3585 din 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 74 din 2 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția I Civilă, a casat decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 1655/27.11.2017 a Tribunalului Timiș și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

C. Al treilea ciclu procesual

C.1 Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș:

Prin sentința civilă nr. 1233 din data de 22 iunie 2021, pronunțată în dosar nr. x/2011, în rejudecare, Tribunalul Timiș a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, respectiv capătul de cerere subsidiar și a obligat Statul Român la plata către reclamanți a sumei de 19.855.000 euro (în echivalent în RON la data plății) și a sumei de 1.192.850 RON, reprezentând o dreaptă și justă despăgubire pentru imobilele expropriate prin decizia nr. 92/03.06.1948 a Curții de Apel Timișoara.

C.2Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara:

Prin decizia civilă nr. 151 din 25 mai 2022 pronunțată în dosar nr. x/2011, Curtea de Apel Timiș – secția civilă a admis excepția lipsei de interes a apelului promovat de pârâta apelantă I. S.A., respingând calea de atac ca lipsită de interes.

Totodată, a respins apelurile formulate de apelanții pârâți Municipiul Timișoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin D.G.R.F.P. – A.J.F.P. Timiș împotriva sentinței civile nr. 1233/22.06.2021 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2011, obligând apelanții în solidar la plata către intimata A. a cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 11.900 RON.

C.3 Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 151 din 25 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timiș – secția Civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

Prin recursul declarat, pârâtul a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, solicitând în principal admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, admiterea excepției lipsei calității Ministerului Finanțelor de reprezentant al pârâtului Statul Român pentru toate capetele de cerere, admiterea excepției tardivității cererii modificatoare din 18 mai 2021 vizând cadrul procesual obiectiv și subiectiv, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Printr-o primă critică evocată în memoriul de recurs, recurentul critică soluția instanței de apel care a reținut tardivitatea completării motivelor de apel ulterior împlinirii termenului de 15 zile, arătând că soluția este greșită întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii, putând fi complinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare. În cauză, prima zi de înfățișare a fost în data de 16 februarie 2022, iar recurentul a depus la dosar o completare a motivelor de apel în data de 14 februarie 2022, motiv pentru care soluția instanței de apel de a nu se apleca și asupra acestora, considerând tardivă completarea, este nelegală.

Al doilea motiv de recurs cuprinde critici vizând cadrul procesual activ și acordarea despăgubirilor cu depășirea cotelor dovedite.

Dintr-o primă perspectivă, recurentul arată că deși cererea de chemare în judecată a fost formulată de către opt reclamanți, hotărârea instanței de fond – Tribunalul Timiș, a fost dată în favoarea a numai cinci dintre aceștia, fără a indica un motiv pentru care trei reclamanți (C., D. și E.) au fost înlăturați.

Dintr-o a doua perspectivă, recurentul susține că niciunul dintre reclamanți nu și-a dovedit calitatea de moștenitori ai autorilor, aceștia depunând la dosar numai copii ale unor certificate de calitate de moștenitori, iar nu certificate de moștenitori, succesiunea nefiind dezbătută și nici nu au învestit instanța cu un capăt de cerere care să vizeze stabilirea calității acestora de moștenitori. Recurentul arată că instanța putea stabili acordarea despăgubirilor în sumele arătate pentru teren și pentru construcțiile demolate către moștenitorii autorilor în conformitate cu cotele deținute de aceștia, numai în condițiile în care ar fi fost învestită și cu judecarea unui astfel de capăt de cerere, distinct de cele formulate prin acțiunea introductivă.

Dintr-o a treia perspectivă, recurentul arată că hotărârea instanței de fond, menținută de cea din apel, comite o gravă eroare prin aceea că deși s-a restrâns cadrul procesual activ, se acordă despăgubirile în integralitate, astfel încât fiecăruia dintre cei cinci reclamanți îi revine în fapt o sumă mult mai mare față de cea la care ar fi fost îndreptățiți potrivit cotelor deținute, sens în care prezintă un calcul propriu, al cărui rezultat se concretizează într-o diminuare cu mai mult de jumătate față de cotele stabilite de instanțele de fond. Din acest motiv, arată recurentul că sumele la care Statul Român a fost obligat sunt complet nejustificate.

Prin al treilea motiv de recurs, pârâtul a criticat soluția instanței de apel din perspectiva modului în care a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor.

În opinia recurentului, din perspectiva unei acțiuni în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamanți, cererea se poate soluționa numai în contradictoriu cu titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparținut antecesorilor, care, la data formulării acțiunii erau societatea U.M.T. S.A. și ulterior J. S.R.L., I. S.A., Statul Român și încă două societăți care nu au fost chemate în judecată (K. S.A. și L. S.R.L.)

În ce privește parcelele situate în intravilanul localității care figurează a fi în proprietatea Statului Român potrivit mențiunilor din cartea funciară, recurentul arată că în realitate nici acestea nu se mai află în proprietatea sa, ci, prin efectul legii - art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, începând cu data de 20 februarie 1991, fiind vorba despre bunuri aflate în proprietatea Statului Român și în posesia Municipiului Timișoara, acestea au intrat în proprietatea Municipiului Timișoara.

În acest context, concluzionând, recurentul arată că în prezenta cauză au calitatea procesuală pasivă în acțiunea dedusă judecății, calificată ca fiind în revendicare, numai entitățile care dețineau în proprietate imobilele la data promovării acțiunii, respectiv U.M.T. S.A. și ulterior J. S.R.L., I. S.A., K. S.A., L. S.R.L. și Municipiul Timișoara prin Primar pentru parcele identificate ca fiind în proprietatea Statutului Român.

Tot din perspectiva lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, recurentul a formulat critici cu privire la capătul subsidiar de cerere privind acordarea (stabilire și plată) a despăgubirilor bănești pentru imobilele în cauză, arătând că în speță este incidentă Decizia nr. 27 din 14.11.2011 privind recursul în interesul legii având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, prin care s-a stabilit că statul român nu are calitate procesuală pasivă.

Al patrulea motiv de recurs, vizează modul de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor al pârâtului Statul Român.

Recurentul a învederat că în temeiul art. 25 alin. (2) din Decretul 31/1954 – în vigoare la data înregistrării cererii, statul, ca subiect de drepturi și obligații participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Recurentul apreciază că în cauză este incidentă a doua ipoteză a textului legal, astfel încât calitatea de reprezentant al Statului Român ar aparține fie Autorității pentru Administrarea Activelor Statului București (în calitate de organ competent cu soluționarea notificării reclamanților depusă în condițiile Legii nr. 10/2001 și emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de acordare a despăgubirilor), fie Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților București (în calitate de organ al administrației publice centrale care are competența stabilirii cuantumului despăgubirilor bănești acordate), fie ambelor instituții.

Al cincilea motiv de apel vizează modul de soluționare a excepției tardivității cererii modificatoare. Astfel, recurentul critică soluția instanței de apel din perspectiva modului de soluționare a excepției tardivității cererii modificatoare, apreciind că instanța de apel a făcut o nelegală aplicare a dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., când în realitate aceste dispoziții nu pot fi interpretate decât în mod sistematic cu dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., textul de lege nereglementând două ipoteze, ci inclusiv cazurile detaliate la alin. (2) trebuie să se încadreze în dispozițiile alin. (1).

Astfel, recurentul arată că la termenul de judecată din 18 mai 2021, la o distanță de 10 ani de la învestirea instanței cu soluționarea litigiului, în rejudecare după casare, reclamanții au procedat la extinderea atât a cadrului procesual pasiv (introducând în cauză și alți pârâți), dar și a cadrului obiectiv, solicitând în principal obligarea deținătorilor la restituirea posesiei parcelelor de teren libere indicând valoarea de piață atât a terenurilor, obligarea statului la plata contravalorii construcțiilor demolate la valoarea rezultată din expertiză, cât și un capăt de cerere subsidiar constând în obligarea statului la plata despăgubirilor pentru ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură, la valoarea rezultată din efectuarea expertizei.

Mai arată recurentul că la data promovării acțiunii, reclamanții au solicitat, într-un cadru procesual pasiv mai restrâns (statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – în vreme ce prin acțiunea modificată nu mai este indicat reprezentant Ministerul Finanțelor Publice), Municipiul Timișoara prin Consiliul Local reprezentat de Primar, societatea UMT S.A. și societatea I.) numai două capete de cerere alternative, în principal restituirea în natură a terenurilor în suprafață de 183.020 m.p., iar în subsidiar, în măsura în care nu ar fi fost posibilă restituirea, obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești la valoarea de circulație de la data promovării acțiunii.

Prin cererea din 18 mai 2021, reclamanții au solicitat în mod tardiv o variantă mixtă, respectiv restituirea parțială a imobilelor și obligarea la despăgubiri pentru cele care nu mai pot fi restituite în natură, suplimentând de asemenea cu un capăt de cerere care nu se afla în acțiunea introductivă, respectiv valoarea construcțiilor demolate. De asemenea, reclamanții au solicitat valoarea la zi a despăgubirilor, respectiv la nivelul lunii iunie 2019, potrivit sumelor determinate prin rapoartele de expertiză efectuate, iar nu valori de la data promovării acțiunii (septembrie 2011).

Prin al șaselea motiv de recurs, pârâtul critică soluția instanței de apel din perspectiva modului de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, precum și a fondului cauzei.

Recurentul arată că în mod eronat a reținut instanța de apel că prima instanță a soluționat cauza, inclusiv excepția inadmisibilității, prin prisma considerentelor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei de casare, considerente care, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Susține recurentul că Înalta Curte nu a soluționat expres și definitiv această excepție, ci doar a emis îndrumări instanței cu privire la cercetarea anumitor aspecte relevante ale cauzei de care instanțele fondului nu au ținut cont și nu au efectuat o corectă judecată în sensul îndrumărilor date de instanța de control judiciar.

Recurentul solicită admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară formulată și întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în contextul în care reclamanții nu mai sunt îndreptățiți să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului trecut în proprietatea statului, ci potrivit procedurii speciale instituite de Legea 10/2001.

În acest context, arată că reclamanții nu au un drept de opțiune între calea acțiunii în revendicare de drept comun și calea în revendicare prevăzută de legea specială - Legea nr. 10/2001, raportat la obiectul material al cauzei constituit de bunuri imobile preluate de stat în anul 1948, iar neurmarea sau după caz renunțarea sau nefinalizarea procedurii de revendicare prevăzută de legea specială atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Recurentul arată că în cauză este aplicabilă Legea nr. 10/2001, câtă vreme este invocat caracterul abuziv al preluării, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 10/2001. Din acest motiv, ulterior datei de 14 februarie 2001 – data intrării în vigoare a legii speciale, redobândirea dreptului de proprietate de către foștii proprietari se face exclusiv în temeiul legii speciale, așadar, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, pe care și-au fundamentat reclamanții acțiunea.

Având în vedere că bunurile au trecut în proprietatea statului cu titlu valabil de expropriere pentru cauză de utilitate publică în temeiul deciziei civile nr. 92/03.06.1948 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, așadar în interiorul intervalului de timp acoperit de prevederile Legii 10/2001, în cauză nu poate fi aplicabilă decât procedura specială de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat, fără a avea opțiunea între dreptul comun și această procedură specială; prevalența aplicării Legii 10/2001 reiese din dispozițiile art. 46 ale actului normativ, potrivit cărora persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de lege după intrarea acesteia în vigoare, aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, recurentul invocă dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ulterior intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, prin care s-a stabilit că un concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Recurentul arată că reclamanții au menționat că au recurs la calea procedurii de restituire prevăzută de Legea 10/2001, depunând o notificare, care însă a fost respinsă de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – instituția publică care a efectuat privatizarea societății comerciale deținătoare a imobilelor care au făcut obiectul notificării, prin Decizia nr. 26 din 17 februarie2011.

Nu au arătat însă reclamanții dacă au atacat această decizie, prin raportare la dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, vorbire despre existența dosarului nr. x/2011 făcând numai AAAS prin întâmpinarea depusă în cauză, dosar în care s-a cerut suspendarea până la soluționarea prezentei cauze. Din actele dosarului nu reiese însă care este situația acestui dosar, din informațiile publice afișate pe portalul instanțelor rezultând fie că acțiunea a fost anulată din motive procedurale, fie că reclamanții au renunțat la judecarea acestei contestații.

În acest context, recurentul arată că înțelege să invoce în apărare excepția de fond exceptio mali processus, atât în ceea ce privește acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Tribunalului București, cât și în ceea ce privește formularea acțiunii constituite în prezentul dosar, în baza dreptului comun.

Mai arată recurentul că reclamanții nu se pot prevala în prezenta cauză – acțiune în revendicare inadmisibilă în baza dreptului comun, de faptul că li s-a închis definitiv calea în restituire deschisă în temeiul legii speciale, întrucât închiderea acestei căi este rezultatul direct al culpei exclusive a reclamanților, care nu au știut să își apere propriile interese în justiție, deși au beneficiat de un acces deplin și neîngrădit la justiție, dar și de asistență juridică calificată. A accepta o idee contrară echivalează cu a accepta faptul că reclamanții se prevalează de propria culpă – renunțarea voluntară la finalizarea procedurii prevăzute de legea specială, prin neepuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege împotriva soluțiilor de respingere a notificării, pentru a-și deschide o cale paralelă, reprezentată de o acțiune în revendicare întemeiată în mod inadmisibil pe dreptul comun. Or, nimeni nu-și poate invoca propria culpă în susținerea intereselor sale, respectiv nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine, nepricepere, neștiință sau necinste și nici nu se poate apăra invocând un asemenea temei, potrivit principiului consacrat prin adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Prin raportare la soluția din dosarul nr. x/2011 de anulare din motive procedurale a demersului de anulare a Deciziei AVAS nr. 26 din 17.02.2011, arată recurentul că invocă și se prevalează de principiul electa una via non datur recursus al alteram, în sensul că odată ce reclamanții au ales o cale pentru soluționarea cererii lor de revendicare, în speță chiar calea corectă prevăzută de legea specială, acestora nu le mai este îngăduit să mai recurgă la altă cale, cea a dreptului comun.

O atare situație, de nefinalizare a procedurii instituite de legea specială, echivalează, în opinia recurentului, cu situația neformulării vreunei notificări, situație în care intervine sancțiunea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceștia pierzând dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Instanțele de fond au aplicat în mod eronat dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 care le conferă competența de a stabili valabilitatea titlului, întrucât reclamanții nu au solicitat niciodată în mod expres o comparare a titlurilor de proprietate anterioare ale antecesorilor acestora cu titlurile de proprietatea ale statului sau ale deținătorilor actuali ai imobilelor, iar pe de altă parte, această competență de stabilire a valabilității titlului se poate realiza doar în cadrul acțiunilor în revendicare care privesc bunuri preluate de stat fără un titlu valabil, însă numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În opinia recurentului, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au făcut o analiză eronată a valabilității/nevalabilității titlului Statului român, și au continuat cu o analiză a incidenței/neincidenței Legii nr. 10/2001, concluzionând, după aplicarea unei serii de argumente eronate, că în cauză este inaplicabilă legea specială, reclamanții având deschisă calea dreptului comun.

Instanțele de fond s-au raportat în mod eronat la prevederile art. 26 alin. (1) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a căror interpretare a fost una eronată. În realitate, nu aceste dispoziții legale determină incidența în cauză a legii speciale, ci exclusiv art. 1-8 din Legea 10/2001 stabilesc în mod expres categoriile de persoane și de bunuri exceptate de la aplicarea legii speciale.

Art. 26 alin. (1) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost vădit eronat aplicate de instanțele fondului, de vreme ce alin. (26) stabilește două entități învestite cu soluționarea notificărilor – fie entitatea deținătoare a imobilului, fie entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării, care, în cazul de față era Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – instituție publică care a efectuat privatizarea unității deținătoare UMT S.A..

În ce privește art. 29 alin. (1) din Legea 10/2001, acestea erau pe deplin aplicabile reclamanților, în mod direct sau per a contrario, chiar și ulterior pronunțării Deciziei CCR 830/2008, întrucât prin această decizie nu s-a scos în afara câmpului de aplicare a legii speciale o anumită categorie de imobile, ci prin aceasta s-a reținut o aplicare discriminatorie a modului de restituire a bunurilor imobile, între cele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil.

De asemenea, instanțele fondului nu au reținut, prin raportare la situația de fapt, vreo neconcordanță între legea 10/2001 și Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Instanțele de fond au statuat în mod nelegal în ce privește existența unui bun în patrimoniul reclamanților, prin raportare la jurisprudența CEDO în cauzele privind condamnarea României, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut niciodată dreptul prin hotărâri judecătorești definitive. În plus, reclamanții nu au parcurs întreaga procedură prevăzută de legea specială, cu epuizarea căilor de atac, astfel cum se condiționează de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu contra României.

În ce privește Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011 emisă de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului prin care a fost respinsă notificarea reclamanților, instanțele s-au raportat la aceasta într-un mod lipsit de consecvență, întrucât pe de-o parte consideră că este temeinică în ce privește inaplicabilitatea legii 10/2001, dar pe de altă parte se ignoră mențiunea din cuprinsul acesteia potrivit căreia imobilele ar fi fost preluate de stat cu titlu valabil.

În ce privește fondul cauzei, reclamantul arată că între petit și conținutul cererii de chemare în judecată există o lipsă de concordanță, întrucât deși este intitulată acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, motivarea reclamanților este specifică legii speciale de reparație, atât din perspectiva terminologiei, a condițiilor și a probațiunii. Or, reclamanții nu au dovedit decât împrejurarea că sunt moștenitorii familiei B., fără a proba în vreun fel propriul drept de proprietate și fără a proba lipsa valabilității titlurilor ce aparțin pârâților.

În analiza sumară realizată de instanțele fondului în ce privește valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acestea nu s-au raportat, astfel cum era firesc, la prevederile legii in vigoare la data deciziei de expropriere, respectiv Legea nr. 1378 din anul 1864 privind expropriațiune pentru cauză de utilitate publică, cu modificările din anul 1900 și 1913.

De asemenea, arată recurentul că decizia de expropriere pronunțată în cauză este anterioară primei legi sub care au început exproprierile ilegale, Legea 119 din 11 iunie 1948, procedura de expropriere fiind demarată în anul 1945 și finalizată în anul 1948, prin Decizia instanței nr. 92 din 3 iunie 1948. În plus, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este cel mai puternic și valabil mod prin care bunurile au fost dobândite în perioada regimului comunist.

Totodată, extrem de relevant este că exproprierea s-a realizat potrivit procedurii prevăzute de lege, scopul exproprierii fiind atins, terenurile fiind afectate în mod real unei cauze de utilitate publică, prin amplasarea pe acestea a unor linii de cale ferată și a unor depouri, utilitatea publică nefiind așadar invocată pur formal.

Or, instanțele fondului au ignorat aceste elemente și au dat relevanță unui element extrinsec al exproprierii, respectiv pretinsa neplată a indemnizației.

În ce privește acest element, unicul analizat de instanțele fondului, nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin cererea modificatoare, nu au susținut reclamanții că nu s-a primit indemnizația prevăzută în decizia de expropriere, ci s-au limitat la a face aprecieri asupra cuantumului derizoriu al acestora. Ulterior, fiind încurajați de împrejurarea că niciunul dintre pârâți nu au putut face dovada plății indemnizației, au afirmat reclamanții că în realitate aceasta nici nu a fost achitată. Inițial, susținerea potrivit căreia bunul a fost preluat fără o justă și prealabilă despăgubire s-a fundamentat și pe împrejurarea că în luna mai a anului 1945 s-a pronunțat încheierea prin care imobilele au trecut în administrarea imediată a statutului, însă abia trei ani mai târziu, în data de 03.06.1948 a fost pronunțată hotărârea de expropriere. Or, momentul relevant în cauză trebuie să fie cel de la momentul pronunțării deciziei de expropriere.

În plus, instanțele nu au ținut cont de dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea obiectivă a recurentului de a face această probă cu sarcină răsturnată, în sensul reconstituirii, obținerii și depunerii la dosar a unor astfel de documente vechi, astfel că solicitarea instanțelor de a proba acest aspect îmbracă un aspect pur formal. Dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea producerii unei astfel de probe rezultă din adresa Arhivelor Naționale din anul 2007 reprezentând un răspuns la cererea uneia dintre reclamante, de unde reiese că în fondul arhivistic nu se mai regăsesc actele referitoare la imobilele preluate.

Mai arată recurentul că în virtutea rolului activ și a necesității aflării adevărului în cauză, instanței de apel îi incumba obligația de a întreprinde demersuri proprii prin emiterea de adrese către Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale, M. (continuatoarea fostei Case de Economii și Consemnațiuni) sau Regionalei CFR Timișoara pentru a vedea dacă indemnizația a fost achitată, iar în caz contrar dacă nu a avut loc depunerea sumelor de bani la dispoziția celor în drept, ori plata nu s-a făcut ca urmare a refuzului persoanelor în drept de a primi indemnizația de expropriere. În ipoteza în s-ar fi probat neîncasarea indemnizației, instanța de apel ar fi trebuit să le pună în vedere reclamanților să probeze că autorii acestora au întreprins toate mijloacele legale disponibile pentru a intra în posesia indemnizației, respectiv dacă au apelat la un executor judecătoresc și dacă au formulat o acțiune pentru acordarea de dobânzi pentru eventuala întârziere la plata indemnizației.

Or, atât neurmărirea culpabilă, cât și refuzul de a primi indemnizație, conduc a concluzia că dreptul de creanță al reclamanților s-a stins prin prescripția dreptului material la acțiune în termenul general de trei ani.

De asemenea, în ipoteza în care instanța nu se considera lămurită, ar fi trebuit să aplice în cauză regula in dubio pro reo, respingând ca nefondate susținerile reclamanților privind neplata niciunei indemnizații de expropriere. Or, aceste aspecte nu au fost probate și nici puse în discuția părților, instanța de fond ajungând în mod facil la o concluzie nefondată, ce nu corespunde nici realității și nici probatoriului administrat în cauză.

Reiese așadar, prin raportare la împrejurarea că Statul Român nu a fost în măsură să producă proba faptului pozitiv, constând în efectuarea plății în baza deciziei de expropriere, instanțele fondului au dat relevanță susținerilor reclamanților potrivit cărora nu s-a primit nicio sumă de bani, aspect ce a condus la concluzia eronată că în cauză nu au fost respectate dispozițiile art. 8 din Constituția României din 1948, ale art. 481 din C. civ. de la 1864 și nici cele ale Legii nr. 1378 din anul 1864 privind expropriațiunea pentru cauză de utilitate publică, ce prevedeau că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În al doilea rând, din această perspectivă, recurentul arată că nulitatea unui act juridic trebuie analiză prin raportare la elementele intrinseci ale actului analizat, iar nu la cele extrinseci acestuia, iar plata prețului este un astfel de element extrinsec căruia nu i se poate da relevanța reținută de instanțele fondului, de vreme ce potrivit legii în vigoare la data exproprierii, existau remedii atât pentru contestarea caracterului pretins derizoriu al indemnizației, cât și pentru încasarea acesteia și acordarea dobânzilor, în interiorul termenului de trei ani.

Așadar, prin raportare la împrejurarea că decizia de expropriere dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă și executorie, ce stabilea inclusiv plata unor indemnizații, hotărâre ce era susceptibilă de a fi atacată de orice persoană se considera nedreptățită, coroborat cu împrejurarea că scopul exproprierii a fost respectat, se impune, în mod firesc, concluzia că cele trei terenuri au fost preluate în baza unui act valabil de preluare.

Din perspectiva Legii nr. 10/2001, simpla împrejurare că nu s-ar fi procedat la plata indemnizației, astfel cum pretind intimații, nu ar atrage concluzia nevalabilității titlului, ci a unei preluări abuzive în baza unui titlu valabil, iar consecința este că o atare împrejurare intră în domeniul de aplicare al legii speciale.

Mai arată recurentul că instanțele fondului au ignorat aceste aspecte esențiale ale cauzei și au dat relevanță altor aspecte nepertinente ale speței.

De asemenea, recurentul arată că titlul special de preluare de către stat a imobilelor constă într-o hotărâre judecătorească definitivă, care nu mai poate fi reevaluat de către o altă instanță sub aspectul valabilității lui, cum ar putea fi analizate alte acte, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat.

În fine, recurentul critică soluția instanțelor de fond din perspectiva respingerii cererii de restituire în natură a parcelelor de teren libere și, eventual, doar pentru parcelele de teren ocupate să se dispună obligarea pârâților deținători la plata despăgubirilor.

C.4 Apărările pârâților

Intimații-reclamanți A., G., F., H., N. și O. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului Statului Român, arătând că acesta s-a limitat să preia în integralitate motivele expuse în cererea sa de apel, fără a aduce un argument suplimentar de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

În subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu titlu prealabil au învederat instanței că la data de 3 iulie 2022 a survenit decesul reclamantei B., context în care, în raport de certificatul de calitate de moștenitor nr. 54/17 august 2022 eliberat de SPN P. și Q., solicită să se constate că a operat o transmisiune a calității procesuale active și să dispună introducerea în cauză a descendenților acesteia, N. și O..

În ce privește criticile vizând înlăturarea de către Curtea de Apel a motivelor completatoare ale căii de atac a apelului, trebuie respinse ca nefondate.

Prima critică excedează recursului, de vreme ce tinde să repună în discuție modalitatea în care instanțele din fazele procesuale anterioare au stabilit situația de fapt prin raportare la înscrisurile administrate în probațiune, vizând o chestiune care a fost definitiv tranșată în primul ciclu procesual, reținându-se legitimitatea procesuală activă derivată din calitatea de moștenitori ai proprietarilor deposedați prin decizia civilă nr. 43 din 29 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual. Această hotărâre a devenit irevocabilă prin neexercitarea recursului, iar considerentele sale au dobândit putere de lucru judecat, întrucât reprezintă motive decisive care sprijină în mod necesar soluția dată excepției lipsei calității procesuale active.

De vreme ce criticile formulate în completarea la apel au primit deja un răspuns explicit prin decizia civilă nr. 43 din 29 martie 2017 a Curții de Apel Timișoara și nu reprezentau motive noi în sensul art. 292 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., pârâtului nu i s-a produs nicio vătămare procesuală prin faptul că instanța învestită cu soluționarea apelului din al doilea ciclu procesual s-a considerat învestită să soluționeze cauza în limitele fixate prin cererea inițială de apel. Or, în lipsa unei vătămări nu se poate dispune casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. Un argument în plus constă în aceea că temeiul invocat în recurs este 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., iar pentru acest motiv de recurs art. 312 alin. (3) permite doar modificarea hotărârii.

În virtutea principiului indivizibilității moștenirii, calitatea de succesor universal privește toate bunurile succesorale, atât pe cele din momentul deschiderii succesiunii, cât și pe cele incluse ulterior, ca efect al subrogației reale, în activul succesoral, așa încât reclamanții au dobândit inclusiv drepturile de creanță corelative obligației Statului român de plată a despăgubirilor menite să înlocuiască bunurile imposibil de restituit în natură. În plus, modul de împărțire a bunurilor succesorale și de desocotire a comoștenitorilor, nu reprezintă aspecte de natură a influența în vreun fel soarta acestui proces.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, aceasta a fost corect respinsă de către instanța de apel. Prin raportare la obiectul și cauza acțiunii întemeiate pe art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, este incontestabilă identitatea dintre subiectul pasiv al raportului juridic litigios și persoana chemată în judecată.

Chestiunea prejudicială esențială în speță constă tocmai în valabilitatea sau nevalabilitatea titlului Statului român, iar rezolvarea acestei probleme se efectuează obligatoriu în contradictoriu cu titularul titlului de preluare a imobilelor revendicate, astfel încât se justifică pe deplin legitimarea procesuală a pârâtului recurent. În al doilea rând, o parcelă de teren în suprafață de 794 m.p. este încă intabulată pe numele Statului român, astfel cum reiese din extrasul de carte funciară și din raportul de expertiză efectuat în cauză, ceea ce înseamnă că acest pârât își arogă în continuare un drept de proprietate.

Sub aspectul capătului de cerere vizând despăgubirile, în mod corect a înlăturat instanța de apel argumentele grefate pe RIL nr. 27/2011, în contextul în care acțiunea pendinte este fundamentată pe dreptul comun și nu pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Or, potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din forma inițială a Legii nr. 10/2001, precum și art. 12 alin. (4) teza a doua din Normele metodologice din 2001, pentru imobilele aflate la data de 14 februarie 2001 în posesia unei societăți comerciale integral privatizate, nu era prevăzută vreo procedură de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent dacă acestea fuseseră preluate fără un titlu valabil și restituirea în natură se dovedea imposibilă.

În ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor în demersul judiciar, este de asemenea nefondată, fiind corect respinsă de instanța de apel. Argumentele recurentului nu vizează efectiv situația din cauza dedusă judecății, de vreme ce art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (în vigoare la data introducerii acțiunii), cât și actualul art. 223 C. civ., conferă Ministerului Finanțelor putere de reprezentare în fața instanțelor judecătorești, precum și în raporturilor juridice în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, iar prezentul dosar, inițiat în baza art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ. din 1864, nu rețin vreo excepție de la regula generală privitoare la reprezentarea statului român.

În ce privește criticile vizând excepția tardivității cererii precizatoare din 17 mai 2021, criticile recurentului sunt de asemenea nefondate. În plus, apelul a fost îndreptat exclusiv împotriva sentinței civile nr. 1233 din 22 iunie 2021, nu și împotriva încheierii de ședință din 8 iunie 2021 prin care a fost soluționat incidentul procesual, astfel încât, printr-o interpretare coroborată a art. 377 alin. (2) pct. 2, art. 255 alin. (2), art. 282 alin. (2) și art. 287 alin. (1) pct. 2, hotărârea respectivă a devenit irevocabilă prin neapelare.

În ce privește societatea J. S.R.L., care a cumpărat o parcelă de teren în suprafață de 66.840 m.p., a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă la termenul din 13 iunie 2018 în fața Tribunalului Timiș, anterior acestui moment având calitatea de intervenient accesoriu, dobândind această calitate ca efect al unui act translativ de proprietate și nu ca efect al cererii precizatoare a reclamanților.

În ce privește modificarea obiectului cererii, criticile sunt de asemenea nefondate, reclamanții exprimându-și voința de restituire în natură, iar dacă acest lucru nu ar fi fost posibil, integral sau parțial, au solicitat despăgubiri exclusiv pentru acele suprafețe de teren imposibil de restituit în natură. Ulterior administrării probatoriului, reclamanții au individualizat parcelele în privința cărora nu există impedimente spre a le fi restituite în natură, precum și să cuantifice despăgubirile pentru parcelele imposibil de restituit. Așadar, actul procesual din 17 mai 2021 reprezintă o precizare de acțiune formulată în conformitate cu art. 132 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 din vechiul C. proc. civ., fiind restrâns obiectul primului petit al acțiunii în revendicare ce viza inițial toate imobilele, la acele imobile nevândute sau neafectate de construcțiile edificate între timp pe terenurile expropriate, iar potrivit pct. 3 solicitându-se valoarea imobilelor imposibil de restituit.

În ce privește fondul cauzei, se arată că potrivit dispozițiilor deciziei de casare, instanțele de rejudecare trebuiau să procedeze la o analiză preliminară a fondului cauzei, pentru a stabili aplicabilitatea sau inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și implicit, admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii.

În opinia recurentului, ceea ce contează pentru stabilirea aplicabilității Legii nr. 10/2001 este în mod evident și exclusiv doar caracterul abuziv al preluării, iar nu calitatea titlului de preluare și odată determinat acest caracter abuziv, concluzia ar fi că toate imobilele preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se vor soluționa potrivit Legii nr. 10/2001, fiind așadar inutil, de vreme ce caracterul abuziv nu este contestat, ca instanțele fondului să fi examinat valabilitatea titlului, precum și inexistența unei proceduri de restituire. Acest raționament al recurentului este preluat din Decizia nr. 74 din 2 mai 2018 a Curții de Apel Timișoara, desființată prin admiterea recursului în al doilea ciclu procesual și nesocotește dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestor probleme de drept.

Instanța de recurs a reținut că după declararea textului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca neconstituțional prin Decizia CCR nr. 830/8 iulie 2008, norma este aplicabilă doar acelor imobile care au fost preluate cu titlu valabil și se aflau în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate. Per a contrario, dacă imobilele au fost preluate fără titlu valabil și erau deținute de o societate comercială privatizată care nu avea calitatea de unitate deținătoare în accepțiunea Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare de drept comun constituie mijlocul juridic de valorificare a drepturilor aferente acestei categorii de imobile.

Ideea că prin Decizia RIL nr. 33/2008 s-ar fi consacrat soluția unei inadmisibilități de plano a acțiunii în revendicare, este infirmată nu numai de considerentele și soluția pronunțată, ci și de statuările deciziei de casare din cel de-al doilea ciclu procesual. În concluzie, aserțiunile vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare trebuie înlăturate.

În acord cu statuările obligatorii din decizia de casare, instanțele de fond au procedat la verificarea unei chestiuni prejudiciale esențiale, verificând dacă exproprierea s-a realizat cu respectarea constituției și a legilor în vigoare la momentul deposedării antecesorilor reclamanților, astfel încât tranșarea acestei probleme nu este de natură a încălca art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

În ipoteza în care Înalta Curte ar fi apreciat că pronunțarea hotărârii de expropriere echivalează într-adevăr cu însăși valabilitatea titlului și astfel doar un eventual caracter abuziv derivat din neplata despăgubirilor ar rămâne singurul subiect de dezbatere, nu ar mai fi impus instanțelor de rejudecare să analizeze tocmai valabilitatea acestui titlu.

Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate.

În ce privește critica vizând respingerea ca tardivă a cererii de completare a motivelor de apel formulate de Statul Român, arată că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ., astfel cum afirmă recurentul, ci în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 284 alin. (1) ce instituie un termen de 15 zile pentru exercitarea căii de atac a apelului, de la comunicarea hotărârii. În acord cu art. 287 C. proc. civ., sancțiunea ce intervine în cazul în care apelul nu este motivat în termenul imperativ prevăzut de lege, este decăderea din dreptul de a invoca în apel motive, mijloace de apărare sau probe noi, care nu au fost avute în vedere în prima instanță, instanța de apel statuând în mod corect în acest sens.

În formularea criticilor vizând pronunțarea hotărârii cu nerespectarea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, recurentul a ignorat împrejurarea că prin decizia civilă nr. 43/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 331/01.02.2012, a casat în parte hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare, menținând însă hotărârea atacată în privința respingerii acțiunii reclamantelor C., E. și D. și respingerii ca netimbrată a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta I. S.A.

Prin decizia menționată, Curtea de Apel Timișoara a reținut, cu privire la calitatea procesuală activă, că exceptând pe reclamantele C., E. și D. în privința cărora s-a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. x/2012, ceilalți reclamanți, respectiv A., B., F., G. și H., au dovedit că sunt moștenitorii foștilor proprietari tabulari, având prin urmare calitate procesuală activă în cauză.

În ce privește critica vizând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin raportare la împrejurarea că imobilele a căror revendicare se cere nu ar fi în patrimoniul acestuia, precum și prin raportare la dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora în cadrul acțiunilor în despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, solicită a fi respinsă. În acest sens, arată că instanța de apel a reținut că prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat să stabilească dacă imobilele ce au aparținut antecesorilor lor au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil. De asemenea, prin raportare la împrejurarea că imobilele au fost preluate de către Statul Român, acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și nu pe dispozițiile legii speciale citate de recurent, se impune a fi analizată în contradictoriu cu Statul Român în calitate de pârât, decizia Înaltei Curți nr. 27/2011 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii neavând aplicabilitate în cauza de față.

Referitor la criticile vizând lipsa calității Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român, în mod eronat arată recurentul că în cauza dedusă judecății ar putea avea calitatea de reprezentant Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, câtă vreme AAAS nu a deținut și nu deține calitatea de proprietar al imobilelor a căror revendicare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În virtutea cadrului normativ care reglementează atribuțiile AAAS din domeniul privatizării societăților la care statul român a fost sau este acționar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999, Legea nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 23/2004, AAAS administrează acțiunile deținute de stat în societățile comerciale și nu activele, respectiv imobilele, care aparțin societății. De asemenea, subliniază diferența dintre acțiuni și active, în senul în care primele reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, spre deosebire de activele (imobilele) societății care reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societăților comerciale și asupra cărora poate dispune numai societatea în cauză.

Din acest motiv, în considerarea activității și atribuțiilor ce revin AAAS în procesul de privatizare, nu are calitate de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora și nu poate răspunde pentru mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora.

De asemenea, AAAS nu are calitate procesuală pasivă nici în ce privește capătul subsidiar de cerere, astfel cum eronat afirmă recurentul, în raport și de statuările cu putere de lucru judecat ale deciziei civile nr. 3585 din 16 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora pe de-o parte reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în revendicare imobiliară de drept comun, iar în subsidiar au cerut obligarea pârâților la despăgubiri bănești conform art. 1075 C. civ., iar pe de altă parte s-a reținut că AAAS nu are nicio obligație legală de restituire în natură sau de plată a unor despăgubiri bănești întrucât nu a avut și nu are calitatea de proprietar al imobilelor revendicate.

Pe de altă parte, AAAS este entitate învestită cu soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ care însă nu este aplicabil în speță, așa încât nu justifică calitate de reprezentant al Statului Român în cauză.

De asemenea, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul participă în raporturile juridice în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul Finanțelor, la aceeași concluzie conducând și prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Însăși formularea cererii de recurs de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor, dovedește o dată în plus calitatea de reprezentant a Ministerului Finanțelor.

În ce privește criticile vizând interpretarea eronată a deciziei de casare și a actelor normative aplicabile, în legătură cu excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, intimata AAAS solicită respingerea acestora ca neîntemeiate, având în vedere că prima instanță a soluționat cauza și implicit excepția inadmisibilității, prin prisma considerentelor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei de casare, citând în acest sens fragmentele relevante, în urma cărora Tribunalul Timiș a constatat nevalabilitatea exproprierii și implicit a titlului statului, precum și lipsa unei just