Decizia nr. 2656/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 782/2022 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub nr. x/2022 la data de 05 ianuarie 2022, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, au solicitat instanței pentru ca, prin hotărârea ce va pronunța, să oblige pârâtul să le restituie în natură, în deplină proprietate și posesie, cota de 1/2 din apartamentul nr. x, Aleea x, municipiul Timișoara (compus din patru camere și dependințe + 2,31% cotă indiviză din părți comune întregului condominiu); în situația în care obligația nu poate fi executată în natură, să oblige pârâtul să execute obligația prin echivalent bănesc.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 782 din 14 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român - Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara Timiș. A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, având ca obiect revendicare imobiliară, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 345 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 782/14.06.2022 pronunțate de Tribunalul Timiș. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 345 din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs principal reclamanții A. și B., și recurs incident pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. Recursul principal declarat de reclamanții A. și B. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu păstrarea soluției privind admiterea excepției inadmisibilității apelului incident declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au susținut că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (4) din C. proc. civ. și cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Recurenții au considerat că, în condițiile în care instanța de apel nu era lămurită într-un aspect esențial al cauzei, respectiv momentul preluării efective de către Statul Român a imobilului în litigiu, aceasta avea obligația de a pune în discuția părților acest aspect, conform dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. Or, reținerea instanței de apel în sensul că imobilul a fost preluat de stat la momentul emiterii deciziei nr. 2625/30.11.1989, în lipsa oricărei dovezi în acest sens și fără ca această chestiune să fie pusă în discuția părților, relevă, în opinia recurenților, nesocotirea dispozițiilor C. proc. civ., cât și a prevederilor art. 6 din CEDO, care statuează, ca drept fundamental, dreptul la apărare și la un proces echitabil, cu aplicarea corectă a normelor de drept la o situație de fapt pe deplin lămurită. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții au invocat o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1 și art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938 și a Decretului nr. 223/1974. Au învederat recurenții că, de esența prezentului litigiu, este momentul la care cota parte (proprietatea acestora) din imobil a trecut la stat, respectiv după data de 22 decembrie 1989. Astfel, au arătat că, având în vedere că Legea nr. 10/2001 se aplică exclusiv imobilelor preluate de stat în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989, este evident că legea specială de reparație nu este incidentă în speță, întrucât momentul preluării de către stat a imobilului este data radierii dreptului de proprietate din cartea funciară, iar nu cel al emiterii deciziei nr. 2625/30.11.1989. Sub acest aspect, au arătat recurenții că, potrivit art. 17 din Decretul Lege nr. 115/1938, drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai dacă părțile convin asupra constituirii sau strămutării, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. Totodată, drepturile reale se sting numai dacă radierea s-a înscris în cartea funciară. Or, în speță, dreptul de proprietate al recurenților pentru cota de 1/4 din imobil a trecut în proprietatea statului la 16.01.1990, când a fost radiat dreptul de proprietate al acestora și a fost înscris în favoarea statului. Totodată, au susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, reținând că, prin excepție de la dispozițiile art. 17, dreptul dobândit prin expropriere nu necesită înscriere în cartea funciră, întrucât Decretul nr. 223/1974 nu este un decret de expropriere. Cum art. 26 mai sus amintit se referă exclusiv la actele de expropriere și la celelalte situații expres enumerate, iar preluarea imobilui în litigiu nu se încadrează în niciuna dintre excepții, în mod greșit a reținut instanța că este aplicabilă Legea nr. 10/2001. Recursul incident declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor pentru Statul Român În cuprinsul cererii de recurs, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerul Finanțelor. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea dispozițiilor procedurale respingând ca inadmisibil apelul incident declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, fără a analiza motivele care au dus la stabilirea greșită a cadrului procesual de către instanța de fond. A arătat că instanțele de fond au pronunțat hotărâri în contradictoriu cu o parte care nu a fost introdusă în cauză, Ministerul Finanțelor nefiind vreodată citat la sediul său. Urmare a stabilirii eronate a cadrului procesual, instanțele de fond au soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, calificând-o ca fiind excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. Concluzionând, recurenta consideră că nu poate avea calitate procesuală pasivă nici în nume propriu și nici ca reprezentant de iure al Ministerului Finanțelor ori al Statului Român.

Apărările formulate în cauză Recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Intimații-pârâți au formulat întâmpinare la recursul incident, prin care au invocat excepțiile inadmisibilității recursului și a lipsei de interes în declararea căii de atac a recurentei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, arătând, în esență, că recurenta nu a avut, în nume propriu, calitate de parte în procesul pendinte. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat. La termenul de judecată din data de 29 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți, ca fiind excepția lipsei calității procesuale a recurentei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor pentru Statul Român și a rămas în pronunțare asupra acesteia, asupra excepției lipsei de interes în promovarea căii de atac și asupra fondurilor recursurilor declarate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepțiile lipsei calității procesuale active a recurentei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor pentru Statul Român și excepția lipsei de interes în declararea căii de atac a recursului invocată prin întâmpinarea formulată la recursul incident de către recurenții-reclamanți, excepții de fond, absolute și peremptorii, Înalta Curte constată următoarele: Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b) și d) C. proc. civ., două dintre condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune sunt cele privind calitatea procesuală și interesul de a promova acțiunea, condiții generale care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impun a fi îndeplinite în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac. Regula instituită prin dispozițiile art. 458 C. proc. civ. este aceea potrivit căreia căile de atac pot fi exercitate doar de părțile litigante care justifică un interes. În aplicarea regulii pe care acest text o instituie pentru toate căile de atac, în sensul că exercitarea căii de atac poate fi făcută numai de părțile aflate în proces, urmează a se reține că exercițiul căii de atac este deschis numai părților între care s-a purtat judecata în fața instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Or, în speță, se constată că în dosarul Curții de Apel Timișoara, în care a fost pronunțată decizia împotriva căreia s-a exercitat recursul cu a cărui judecată a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în nume propriu, a avut calitatea de apelantă. Având în vedere soluția de respingere a apelului declarat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în nume propriu, ca inadmisibil, Înalta Curte constată că aceasta are calitate procesuală în prezentul recurs. De asemenea, prin criticile din cuprinsul cererii de recurs, recurenta își justifică interesul legitim, direct, personal și actual în exercitarea controlului de nelegalitate care să conducă la reformarea soluției atacate și prin care urmărește ca, în cazul admiterii recursului declarat de reclamanți, să se admită excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara. În ceea ce privește calitatea procesuală activă și interesul în formularea căii de atac de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în calitate de reprezentant al Ministerului Finanțelor, pentru Statul Român, față de dispozițiile arătate supra, cum Statul Român este parte în litigiul pendinte, figurând în cererea introductivă în calitate de pârât, rezultă, în mod clar, că excepțiile lipsei calității procesuale și a lipsei interesului în declararea căii de atac sunt neîntemeiate. Față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că sunt îndeplinite condițiile calității procesuale și interesului în privința formulării căii de atac a recursului incident, motiv pentru care va respinge excepțiile invocate de recurenții-reclamanți. Analizând recursurile în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, pentru considerentele ce succed. Asupra recursului principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. Recurenții-reclamanți au formulat două critici, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând pe de o parte, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ. și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, au invocat o încălcare și o aplicare greșită a art. 17 și art. 26 din Decretul lege nr. 115/1938 și a dispozițiilor Decretului nr. 223/1974. Prealabil, este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1- 8 ale art. 488 alin. (1). Față de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, pentru a răspunde exigențelor impuse de dispozițiile legale mai sus menționate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuție modalitatea de interpretare și de aplicare a legii la cazul particular dedus judecății de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată. Pe cale de consecință, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuție situația de fapt și analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate. Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond. În speță, reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare formulată privind cota de 1/4 din imobilul - apartament situat în Aleea x, Timișoara - pe dispozițiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, prin aplicarea Decretului lege nr. 223/1974. Cum imobilul a fost preluat în luna iunie 1990, reclamanții nu au urmat procedurile legii speciale de reparație, apreciind că, în ceea ce privește situația concretă a imobilului, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă. Prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că, din probele administrate în cauză, rezultă că imobilul revendicat face parte din imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind necesară, pentru restituirea acestuia către foștii proprietari, parcurgerea procedurilor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. Prin decizia atacată, soluția primei instanțe a fost confirmată de instanța de apel care a reținut că, din probatoriul administrat, reiese că o cotă de 1/4 din imobil a trecut la stat de la B. cel mai târziu la 31.03.1989, iar o cotă de 1/4 a trecut la stat la data de 30.11.1989, de la A. (înscrisă în cf la 16 ianuarie 1990). Totodată, a reținut că reclamanții nu au făcut dovada contrară, respectiv că apartamentul în litigiu a fost preluat, în fapt, ulterior datei de 22 decembrie 1989, astfel că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind necesară parcurgerea procedurii speciale. Trecând la analiza efectivă a criticilor formulate, Înalta Curte constată, în ceea ce privește criticile referitoare la neexercitarea rolului activ al instanței, față de conținutul lor, că acestea se încadrează exclusiv în cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă recurenții au făcut referire la pct. 8 al aceleiași norme, fiind invocate și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critica fiind însă nefondată. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. (…)", iar potrivit alin. (4), judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Obligația ce rezidă din cuprinsul art. 22 C. proc. civ. este ca judecătorul să ceară părților să prezinte explicații, în cazul în care formulările reclamantului sunt neclare sau confuze; să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare; să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare. În aprecierea acestor îndatoriri ale judecătorului, trebuie avute în vedere și prevederile art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora părțile au obligația să își probeze pretențiile și apărările. Totodată, este necesar a fi menționat că rolul activ al judectătorului trebuie, însă, înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată. În cauza dedusă judecății, însă, obiectul și temeiul juridic al acțiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care recurenții-reclamanți, care au beneficiat de asistență juridică calificată, le-au adus în susținerea cererii lor nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată, alte clarificări ale cadrului procesual sau ale situației de fapt și de drept. Recurenții au promovat o acțiune în revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974, fiind fundamentată juridic pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., în susținerea cererii susținând că preluarea efectivă a imobilului s-a făcut în luna iunie 1990, nefiind incidente în speță dispozițiile Legii nr. 10/2001. Potrivit elementelor de fapt prezentate și probelor administrate, instanța de apel a stabilit că o cotă de 1/4 din imobil a trecut la stat de la B. cel mai târziu la 31.03.1989, iar o cotă de 1/4 a trecut la stat la data de 30.11.1989, de la A. (înscrisă în cf la 16 ianuarie 1990), fiind evident că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Mai mult, așa cum rezultă din încheierea pronunțată în 06 decembrie 2022, instanța de apel a pus în discuția părților probele administrate, dând posibilitatea acestora să formuleze concluzii pe toate aspectele deduse judecății, fiind astfel respectat dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împrejurarea că recurenții-reclamanți nu sunt de acord cu situația de fapt reținută, pe baza probatoriului administrat, de instanța de apel, nu se traduce într-o încălcare a rolului activ al judecătorului, iar nemulțumirea acestora cu privire la acest aspect nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. Având în vedere aspectele anterior reliefate, Înalta Curte reține că, în realitate, susținerile recurenților aduse în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu unei atitudini subiective generate de modalitatea de interpretare a probatoriilor administrate, care, în speță, nu coincid cu așteptările acestor părți; or, simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței care a pronunțat decizia recurată în sensul că, în speță, a fost afectat dreptul la un proces echitabil, la a cărui respectare și efectivitate trebuie să vegheze instanța de judecată, nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatului motiv de casare. În consecință, Înalta Curte constată că din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din același cod, respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurenților nu relevă niciun viciu de nelegalitate a deciziei recurate, care să atragă casarea acesteia. Din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuție fondul dreptului dedus judecății, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare, având ca temei juridic dispozițiile dreptului comun, a fost corect examinată de instanțele de fond. Prin criticile formulate, reclamanții au reclamat o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 17 și art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, precum și a dispozițiilor Decretului nr. 223/1974. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții au susținut că instanța de apel a greșit considerând Decretul nr. 223/1974 ca fiind un decret de expropriere, astfel nefiind incident cazul de excepție prevăzut de art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, referitor la dobândirea drepturilor reale fără înscrierea în cartea funciară. Astfel, au apreciat că, întrucât dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară la x ianuarie 1990, preluarea imobilului a avut loc la acea dată, ceea ce înseamnă că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Înalta Curte notează că regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situații juridice nu se află la latitudinea, voința sau alegerea părții, ci stă în dispoziția legii. Potrivit dispozițiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale aupra imobilelor se dobândeau numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea au fost înscrise în cartea funciară. Prin excepție, potrivit art. 26 din același act normativ, drepturile reale se dobândeau fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere. În cazul concret dedus judecății, astfel cum au stabilit în mod just instanțele de fond, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în cota de 2/8 în baza deciziei nr. 2625/30.11.1989 emisă în conformitate cu prevederile Decretului nr. 223/1974 de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular Județen Timiș. Este de notorietate că, în perioada comunistă, ideologia oficială promovată de stat punea accent pe colectivism și pe subordonarea intereselor individuale în fața intereselor colective și statale. Proprietatea privată era considerată un obstacol în calea dezvoltării rapide și planificate a economiei naționale. Prin urmare, statul și-a asumat rolul de a gestiona și controla resursele economice și proprietățile în vederea realizării unor proiecte majore de infrastructură și a altor inițiative de interes public. Politicile de centralizare și naționalizare au fost esențiale pentru implementarea planurilor economice, care urmăreau industrializarea rapidă și dezvoltarea infrastructurii. În acest context, exproprierea a devenit un instrument legal care permitea statului să obțină rapid și eficient terenurile și clădirile necesare pentru construcția de fabrici, uzine, școli, spitale, drumuri și alte proiecte de infrastructură. Așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, Decretul nr. 223/1974 a fost un instrument juridic care reflecta aceste politici și permitea statului să exproprieze proprietăți private, în cazul plecării în străinătate a titularilor dreptului de proprietate, cu scopul de a realiza proiecte de interes public, conform unor proceduri stabilite clar. Sub acest aspect, a reținut că decizia nr. 2625/30.11.1989 prevede în mod expres cererea reclamantei de înstrăinare către stat a cotei de 2/8 din imobil în vederea plecării definitive din țară, fiind aprobată plata sumei de 50.131 RON, reprezentând contravaloarea construcțiilor care au trecut în proprietatea statului. Drept urmare, în condițiile în care imobilul a fost preluat în baza unui decret de expropriere, contrar celor susținute de recurenți, efectul translativ de proprietate s-a produs la momentul emiterii deciziei nr. 2625/30.11.1989, anterior datei de 22 decembrie 1989. Astfel, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel a apreciat că imobilul revendicat în prezenta acțiune intră în domeniul de aplicare al acestei legi. Drept urmare, apreciind că instanțele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin prisma situației bunului imobil și a dispozițiilor legale stabilite ca fiind incidente acestuia, pentru considerentele expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Asupra recursului incident declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor pentru Statul Român Prin criticile subsumate ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea pronunțată de instanța de apel, susținând că au fost încălcate normele de procedură prin pronunțarea soluției de respingere a apelului declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara ca inadmisibil, fără a fi analizate motivele care au dus la stabilirea greșită a cadrului procesual de către instanța de fond. Criticile formulate sunt nefondate. Hotărârea judecătorească, raportat la cele statuate de art. 457 C. proc. civ., este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Dispozițiile art. 458 din C. proc. civ. condiționează calitatea de subiect al căilor de atac de calitatea de parte în proces și de justificarea de către aceasta a unui interes, cu excepția în care, prin dispoziții legale exprese, dreptul a de a formula calea de atac este recunoscută și altor organe sau persoane. În categoria părților litigiului, potrivit art. 55 C. proc. civ., se află reclamantul și pârâtul, dar și terții introduși în proces la inițiativa unuia dintre aceștia pe calea chemării în judecată a altor persoane, a chemării în garanție sau arătării titularului dreptului. Același drept este recunoscut și terților care au intervenit în proces din proprie inițiativă, cu anumite nuanțări în ceea ce privește intervenientul accesoriu, care nu poate uza de o cale de atac pe care partea în favoarea căreia a intervenit nu a exercitat-o. Nu în ultimul rând, se reține că regula ce guvernează procesul civil este aceea că părțile care au figurat la judecata în primă instanță se vor regăsi ca părți și la judecata căilor de atac, cadrul procesual putând suferi modificări doar în cazurile de excepție în care este permisă intervenția unui terț (în raport de părțile inițiale) direct în căile de atac - intervenția principală, cu acordul părților inițiale sau intervenția accesorie, permisă direct în cadrul căilor extraordinare de atac. Din cele arătate mai sus, rezultă că poate fi apelant orice parte care a figurat în procesul finalizat cu pronunțarea hotărârii care se atacă, indiferent de poziția procesuală avută anterior. Interesul promovării căii de atac reprezintă o cerință procesuală subsumată calității de parte în proces, iar în analiza admisibilității unei căi de atac, instanța de control judiciar trebuie să aibă în vedere și aspectele ce țin de aptitudinea celui care a promovat calea de atac de a efectua acest demers judiciar, care, potrivit dispozițiilor legale anterior enunțate, depinde de calitatea de parte în proces sau de recunoașterea acestui drept de către lege, pentru cei care nu au fost părți în cauza supusă judecății. Dat fiind principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești, rezultă că hotărârea judecătorească nu poate da naștere unor drepturi sau obligații decât față de părțile din proces, consecința fiind că procedura judiciară, în toate etapele sale, se derulează doar între părțile cauzei, astfel încât, doar acestea sunt îndrituite, în principiu, să facă uz de exercițiul căilor de atac ordinare sau extraordinare. În contextul factual al speței, Înalta Curte observă că, prin cererea introductivă reclamanții A. și B. au solicitat instanței să oblige pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara să le restituie în natură, în deplină proprietate și posesie, cota de 1/2 din apartamentul nr. x, Aleea x, municipiul Timișoara (compus din patru camere și dependințe + 2,31% cotă indiviză din părți comune întregului condominiu), iar, în situația în care obligația nu poate fi executată în natură, să oblige pârâtul să execute obligația prin echivalent bănesc. Ținând cont că părțile raportului juridic litigios, configurat prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, au fost reclamanții A. și B. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, învestirea instanței de apel cu soluționarea căii de atac împotriva sentinței pronunțate de prima instanță s-a făcut, astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel, de către o persoană care nu a dobândit calitatea de parte în cauza supusă judecății, fiind citată în calitate de reprezentant al Ministerului Finanțelor, și nu în nume propriu. În atare situație și printr-o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 458 C. proc. civ., rezultă că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara nu avea calitatea de a declara calea de atac a apelului, în nume propriu, întrucât nu figurează ca parte în procesul pendinte. Drept urmare, pentru a soluționa corect și judicios apelul incident, instanța trebuia să califice excepția inadmisibilității căii de atac, invocată de apelanții-reclamanți prin întâmpinare, ca fiind excepția lipsei calității procesuale active a apelantei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și să respingă apelul pe motiv că a fost introdus de o persoană fără calitate procesuală, nu ca inadmisibil. Cu toate acestea, având în vedere că apelul, respins ca inadmisibil, ar fi fost respins, oricum, tot ca efect al admiterii unei excepții procesuale, respectiv cea a lipsei calității procesuale active, fără a se intra în analiza fondului litigiului, instanța supremă constată că nu a fost produsă părții nicio vătămare, astfel că nu se justifică admiterea recursului incident și casarea hotărârii pentru acest motiv. În ceea ce privește criticile formulate în apel și reiterate în prezenta cale de atac, prin care se susține lipsa calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor, a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, precum și necitarea pârâtului Statul Român, la sediul reprezentantului legal, Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că analiza acestora este superfluă, în condițiile în care apelul declarat de recurentă a fost respins ca efect al admiterii unei excepții procesuale, astfel că nu au fost examinate pe fond criticile formulate. Aceasta se datorează faptului că, în cadrul procedurii de apel, instanța de apel a considerat, în mod corect, că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se putea trece la judecarea pe fond a căii de atac. Așadar, orice discuție suplimentară privind lipsa calității de reprezentant și necitarea pârâtului la judecata de primă instanță devine irelevantă în contextul respingerii apelului ca efect al admiterii unei excepții procesuale. Prin urmare, criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, recursul incident declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, urmând a fi respins. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursurile, ca nefondate.