ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2532/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată La data de 31 august 2020 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș sub nr. x/2020, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., prin care solicita obligarea pârâtului să îi achite suma de 50.000 euro, în echivalent RON, ce reprezintă 1/2 din contravaloarea imobilului din Germania, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost menționate dispozițiile art. 1350 C. civ.

Sentința pronunțată pe fond Prin sentința civilă nr. 258/2021 din 25 mai 2021, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 50.000 euro, reprezentând cotă-parte preț al imobilului înstrăinat de către pârât. A obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, reduse. A obligat pârâtul să plătească către stat suma de 5.905 RON, reprezentând ajutor judiciar acordat reclamantei. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul B., cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă la data de 08 septembrie 2021.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1798/2022 din 30 martie 2022, Curtea de Apel Pitești — secția I civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinței civile nr. 258 din 25 mai 2021 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2020, intimată fiind reclamanta A.. A obligat apelantul la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, după reducerea lor.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești a declarat recurs pârâtul B. la data de 22 mai 2022.

Motivele de recurs În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a formulat în esență, următoarele critici: A criticat decizia civilă recurată întrucât nu a evaluat efectele juridice ale unor înscrisuri olografe emise de către creditoare, care probează modul de configurare a voinței părților în cadrul convenției, și, pe de altă parte, greșita apreciere asupra conținutului convenției părților rezultând din înscrisurile respective, a necoroborării conținutului acestora. A arătat că instanța de apel a comis mai multe erori de apreciere, ignorând art. 1266 alin. (1) și (2) C. civ. în raport de voința concordantă a părților, respectiv de modul de stabilire a elementelor convenției. O primă neconcordanță arată că este stabilirea câtimii obligației de plată a recurentului, valoarea sumei pretinse nefiind verificată, în ciuda probelor. În acest sens, a arătat că instanța de apel a ignorat total primul înscris, chitanța din 06 aprilie 2016, document olograf emis de reclamantă. Arată că acest înscris succede înscrisului nr. 587/25.03.2016, în care se prevedea că intimata va beneficia de o sumă diminuată cu 15.000 euro la vânzarea casei din Germania. O a doua neconcordanță o consideră lipsa oricăror aprecieri ale instanței de apel cu privire la efectul plății sumei de 17.000 euro care totalizează datoriile fiscal ale intimatei, recurentul reproșând instanței de apel că nu a ținut cont de două înscrisuri olografe ale intimatei (una pe verso-ul înștiințărilor de plată ANAF și a doua în cuprinsul chitanței olografe din data de 17 iunie 2017). Apreciază că, față de neanalizarea acestor probe, se impune casarea cu trimitere în raport de neevaluarea completă a convenției părților, a voinței părților contractante în raport de prevederile art. 1270 și 1266 C. civ. A treia critică privește greșita aplicare a regimului juridic al probelor, art. 309 C. proc. civ. cu privire la regimul probei cu martori, recurentul fiind pus în situația de a fi lipsit de posibilitatea de a proba un aspect relevator în cauză, și anume remiterea unor sume de bani, acordul de a se achita anticipat o valoare în contul datoriei viitoare. Mai arată recurentul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1500 C. civ. prin neluarea în calcul a înscrisului olograf emis de intimată la 17 iunie 2017, prin care intimata își asumă toate încasările primite pentru casa din Germania. În drept, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Intimata A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât criticile invocate nu pot fi încadrate în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și în subsidiar, respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate. Prin rezoluția din 07 septembrie 2022 a fost fixat termen de judecată la data de 13 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul B. are caracter nefondat, pentru argumentele ce succed. Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1266 alin. (1) și (2) C. civ. în raport de voința concordantă a părților, respectiv de modul de stabilire a elementelor convenției, din perspectiva cuantumului creanței datorate, în sensul că nu s-a dat eficiență, în mod nelegal, tuturor probelor administrate în cauză, respectiv înscrisurilor care purtau o pretinsă recunoaștere a tuturor încasărilor primite pentru imobilul din Germania. Înalta Curte reține faptul că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 – 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe. Se constată că aserțiunile recurentului formulate în cadrul acestor critici (vizând stabilirea eronată de către instanța de apel a câtimii obligației de plată; vizând deci, pretinsa neverificare a valorii sumei de plată, lipsa aprecierilor cu privire la suma de 17.000 euro, invocată de recurent a fi fost plătită în vederea acoperirii datoriilor fiscale ale intimatei sau cu privire la suma de 15.000 euro cu care valoarea sumei de plată s-ar fi diminuat conform chitanței din 06.04.2016 invocate de către recurent) implică aprecierea situației de fapt, instanța de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze asupra acesteia. Toate aspectele menționate constituie elemente ale situației de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Or, instanța de recurs exercită un control exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără posibilitatea de reevaluare a probelor administrate cauzei. Or, în cadrul situației de fapt a cauzei, instanța de apel a stabilit în această privință, în mod definitiv următoarele: "În aceste condiții, toate celelalte aspecte invocate de către apelant, respectiv existența unor contracte de împrumut, în care reclamanta are calitatea de debitor, încheiate ulterior plății alegate, sau achitarea sarcinilor fiscale ale reclamantei, nu pot sta la baza unor eventuale prezumții judiciare pentru a face dovada plății". Aceste evaluări ale instanței devolutive a fondului infirmă inclusiv criticile recurentului referitoare la invocata omisiune a curții de apel de a analiza aspectele evidențiate în motivele de recurs. În egală măsură, instanța de recurs mai constată și faptul că același regim juridic îl au și criticile din recurs arondate invocatei eronate stabiliri a convenției părților, prin ignorarea aspectului că ulterior au apărut modificări ale înțelegerii inițiale din 25.03.2016. Or, Înalta Curte constată faptul că acest grup de critici repun în discuție clauzele contractuale ale raporturilor juridice dintre părți, voința concordantă a părților contractante și evoluția acesteia în timp, astfel încât pentru considerentele deja ilustrate, ele nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât greșita determinare a conținutului concret al unui act juridic nu mai reprezintă un motiv de nelegalitate, ci unul de netemeinicie al cărui control scapă unei instanțe de recurs, date fiind limitele sale procedurale instituite de art. 488 C. proc. civ. Înalta Curte constată sub acest aspect, faptul că potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța de apel s-a grefat în cadrul analizei raportului juridic civil survenit între părțile procesuale, pe voința concordantă determinată a acestora, inclusiv din perspectivă temporală, astfel cum a dedus-o din probele administrate cauzei, pe care le-a dezbătut în cadrul deciziei recurate, astfel încât nu se poate afirma în mod fondat, că instanța de apel nu ar fi respectat în cauză, prevederile art. 1266 alin. (1), (2) din C. civ. sau pe cele ale art. 1267, art. 1268, art. 1269 C. civ. referitoare de asemenea, la interpretarea contractelor și succesiv, pe cele ale art. 1270 C. civ. sau art. 1500 C. civ. În egală măsură, o astfel de reevaluare a probelor administrate cauzei în vederea determinării înțelegerii concrete a părților - privite inclusiv din perspectiva dinamică invocată de recurent – astfel cum a solicitat recurentul prin punctul II al motivelor sale de recurs, este prohibită instanței de recurs, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate expuse. Așadar, întrucât în analiza motivelor de nelegalitate, instanța de recurs nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a reține o altă stare de fapt prin reinterpretarea acestora, Înalta Curte consideră, grefat pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, că în cauză, din perspectiva criticilor formulate de recurentul pârât, s-a realizat de către curtea de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate, criticile din recurs aferente nefiind așadar, fondate. În ceea ce privește motivul de recurs privitor la greșita aplicare a regimului juridic al probelor, respectiv art. 309 C. proc. civ. cu privire la regimul probei cu martori, care poate fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că a fost pus în situația de a fi lipsit de posibilitatea de a proba un aspect revelator cauzei. În concret, susține că putea proba remiterea anumitor sume de bani doar administrând proba cu un martor, prieten cu cele două litigante, care cunoștea situația de fapt, însă instanța de apel, în respingerea probei solicitate, a invocat dispozițiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., invocând că reclamantul nu a invocat și dovedit că s-ar încadra în vreuna din situațiile reglementate de art. 309 alin. (4) C. proc. civ. Cercetând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că, la fondul cauzei, prin încheierea din 12 aprilie 2021, recurentul pârât B. a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriu și un martor, teza probatorie fiind efectuarea plății de către pârât. Tribunalul Argeș a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisuri și interogatoriul părților, respingând proba cu un martor, întrucât pe această teză probatorie, administrarea probei testimoniale este inadmisibilă . Prin cererea de apel, apelantul pârât B. a reiterat cererea în probațiune formulată la fondul cauzei. La termenul din 16 martie 2022, apelantul pârât a solicitat proba cu martorul indicat în cererea de apel, însă a arătat că nu poate preciza exact textul de lege în baza căruia solicită proba. Curtea de Apel Pitești, în temeiul dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., a respins proba cu martorul menționat, ca inadmisibilă, față de teza probatorie indicată. Ca regulă generală, stabilirea prin declarațiile martorilor a faptelor juridice stricto sensu este posibilă fără îngrădiri. Aceasta regulă se deduce din dispozițiile art. 309 C. proc. civ., care, după ce în alin. (1) prevede că proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, în alin. (2)-(5) stabilește în ce condiții proba prin declarațiile martorilor devine admisibilă pentru dovedirea actelor juridice. În privința admisibilității probării actelor juridice prin declarațiile martorilor, dispozițiile cuprinse în art. 309 alin. (2) teza I prevăd o regulă restrictivă, și anume interdicția de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare de 250 RON. Această regulă se aplică tuturor actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 RON la data încheierii lor, indiferent de natura acestora. În jurisprudență s-a stabilit că imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului poate rezulta din raporturile dintre soți, rude apropiate, afini, din raporturile de prietenie, de deferență a inferiorului față de superior și altele asemenea. Însă, pentru ca proba cu martori a actului juridic să devină admisibilă, este necesar ca, în prealabil, să fie dovedită imposibilitatea materială sau morală de preconstituire a înscrisului, imposibilitate care, fiind un fapt juridic, poate fi probată cu orice mijloc de probă, inclusiv declarații de martori. Or, în cauză, curtea de apel a reținut în mod definitiv că o astfel de probă nu a fost realizată în cauză, apreciere care – fiind arondată situației de fapt, ca urmare a stabilirii sale de curtea de apel în raport de probatoriul administrat cauzei – nu poate fi reevaluată în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate, astfel cum s-a expus anterior. Așadar, grefat pe stabilirea de către instanța de apel în mod definitiv, a faptului că nu s-a dovedit în cauză incidența vreuneia dintre situațiile de excepție indicate de art. 309 pct. 4 C. proc. civ., aspect care, astfel cum s-a expus, nu poate fi reevaluat de către instanța de recurs, Înalta Curte constată o corectă aplicare în cauză de către curtea de apel a textului procesul menționat. În plus, instanța de recurs reține faptul că deși această probă a fost respinsă de către instanța de fond în temeiul aceluiași fine de neprimire al inadmisibilității, cu toate acestea recurentul pârât B. nu a criticat în apel, soluția de respingere a tribunalului, ci s-a mărginit în apelul declarat, doar la a preciza că insistă în audierea acestui martor. Conchizând, din perspectiva tuturor acestor argumente, rezultă că nu se poate așadar, reproșa curții de apel, o încălcare a prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul declarat este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Dând eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A., potrivit chitanței seria x nr. x de la dosar recurs.