ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2517/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la data de 29 noiembrie 2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal București, a solicitat rezilierea contractului de activitate sportivă nr. x/11.06.2019, obligarea pârâtului la plata de daune-interese în cuantum de 148.500 RON ca urmare a rezilierii contractului din culpa acestuia, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 100.000 RON pentru prejudiciul de natură morală cauzat prin încheierea și încetarea nelegală a contractului din partea pârâtului, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 192 și urm. C. proc. civ., precum și pe celelalte dispoziții legale invocate în cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 201 din 15 februarie 2021, Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal București, având ca obiect reziliere contract activitate sportivă, a dispus rezilierea contractului sportiv nr. x/11.06.2019 încheiat între părți (rezilierea operând cu data de 01.09.2019); a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 49.500 RON, cu titlu de daune interese, a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru, precum și onorariu de avocat, proporționale admiteri cererii de chemare în judecată).

Decizia pronunțată în apel Prin decizia 367A din 08 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Clubul Sportiv Municipal București, împotriva sentinței civile nr. 201 din 15 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatului suma de 5888,95 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, nefiind îndeplinite condițiile privind rezilierea contractului de activitate sportivă față de inexistența unei neexecutări culpabile din partea pârâtului, încetarea contractului producându-se ca rezultat al imposibilității fortuite de executare. A arătat că, în mod nelegal, instanța de prim control judiciar a menținut soluția prin care s-a reziliat contractul de activitate sportivă nr. x/11.06.2019 încheiat între părți (rezilierea operând cu data de 01.09.2019), fiind obligat către intimatul-reclamant la plata sumei de 49.500 RON, cu titlu de daune interese. Pretențiile intimatului-reclamant au plecat de la premise eronate, acceptate în mod greșit și de către instanța de apel, în condițiile în care, în realitate, față de imposibilitatea fortuită de executare a contractului generată de reducerea bugetului clubului sportiv pentru anul 2019 cu mai bine de 11,5 milioane RON, contractul de activitate sportivă încheiat între părți a încetat de plin drept. Instanța de apel a reținut eronat că pârâtul, pentru a beneficia de clauzele contractuale stipulate la art. 7.1, era ținut de obligația de a notifica intimatul-reclamant în termen de 5 zile de la apariția cazului de forță majoră/caz fortuit așa cum rezultă și din pct. VI din contract. În fapt, ca rezultat al intervenirii unei cauze străine constând în reducerea semnificativă a bugetului recurentului, încetarea contractului de activitate sportivă s-a produs de drept, în acord cu prevederile art. 1.557 C. civ. Astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 349/26.06.2019 privind rectificarea bugetului propriu al Municipiului București pe anul 2019, adoptată de Consiliul General al Municipiului București, bugetul Clubului Sportiv Municipal București a fost diminuat de la suma alocată inițial de 70.699.000 RON, la suma de 59.221.000 RON; prin urmare, a devenit necesară o reducere drastică a costurilor la nivelul clubului pentru a putea să se încadreze în limitele noului buget. Din această perspectivă, pârâtul, fiind de bună-credință, a comunicat intimatului Notificarea nr. x/2019, iar pentru a fi obligat la suportarea daunelor-interese solicitate de intimat ar fi necesară în principal o neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale. Or, instanța de apel a ignorat prevederile art. 1557 alin. (1) C. civ., potrivit cu care avea de analizat dacă obligațiile contractuale ce reveneau pârâtului afectate de reducerea bugetului clubului erau importante și dacă imposibilitatea de executare este temporară ori definitivă. Analizând aceste două condiții reiese că obligațiile contractuale ale CSM București afectate de reducerea bugetului clubului erau esențiale pentru derularea mai departe a obligațiilor contractuale, iar măsura desființării echipei de volei antrenată de reclamant a avut drept consecință juridică crearea situației în care niciuna dintre obligațiile contractuale avute în vedere de contractul de activitate sportivă nu mai putea fi executată. A mai arătat că măsura desființării contractului se aplică retroactiv, ope legis, din momentul în care a intervenit evenimentul fortuit. Or, în aceste circumstanțe, din moment ce a intervenit desființarea de drept a contractului, ca urmare a imposibilității de executare a tuturor obligațiilor contractuale, nu doar a celei ce privea plata remunerației antrenorului secund al echipei de volei, recurentul a învederat că trebuie analizat dacă este incident în speță art. 1634 alin. (6) C. civ., pe conținutul căruia și-a întemeiat soluția prima instanță, în condițiile în care din economia acestui text legal rezultă că incidența sa este influențată de subzistența contractului. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 1634 alin. (6) din C. civ. intervine numai în situația în care se realizează în cadrul unui contract valid, existent, iar, în speță, odată cu desființarea echipei de volei a clubului, contractul a încetat ope legis, în temeiul dispozițiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., sens în care intimatul-reclamant nu putea să beneficieze de o remunerație, ulterior datei de 1 septembrie 2019, pentru servicii pe care nu le mai presta, întrucât nu mai exista niciun raport juridic contractual între părți. Prin urmare, chiar dacă dispozițiile art. 1634 alin. (6) din C. civ. stabilesc că debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare atunci când obligația vizează bunuri de gen, prima condiție a aplicabilității acestora este existența unui raport juridic obligațional. Or, încetarea de drept a efectelor contractului odată cu desființarea secției de volei a echivalat cu stingerea raportului juridic obligațional între părți. Efectele contractului de activitate sportivă nr. x/11.06.2019 încheiat între părți au fost cele ale unui contract sinalagmatic, iar obligația de notificare a forței majore ori a cazului fortuit prevăzută de art. VI din contract opera numai în măsura în care contractul își producea efectele. Or, încetarea efectelor contractului în temeiul dispozițiilor art. 1557 alin. (1) C. civ. a condus la stingerea obligației de notificare prevăzute de art. VI din contractul de activitate sportivă. Având în vedere că între părți nu mai există raporturi contractuale, nu mai poate exista nicio justificare pentru suportarea de către recurent a tuturor sumelor ce s-ar fi cuvenit antrenorului în cazul în care ar fi continuat executarea contractului. A mai arătat că intimatul-reclamant a precizat în fața primei instanțe că avea cunoștință de diminuarea bugetului clubului sportiv intervenită ca urmare a Hotărârii nr. 349/26.06.2019, prin urmare, recurentul nu putea fi obligat la suportarea daunelor-interese pentru o obligație imposibil de executat, imposibilitatea înlăturând orice obligație de suportare a contraprestației, în acord cu principiul ad impossibilium nulla obligatio. Contrar celor reținute de instanța de apel și susținute de intimatul reclamant, imposibilitatea de executare a contractului de activitate sportivă a survenit ca urmare a unui eveniment imprevizibil și insurmontabil. Modificările bugetare negative ce au afectat inevitabil activitatea Clubului Sportiv Municipal București l-au pus în imposibilitatea obiectivă și neculpabilă de a mai continua raporturile juridice cu intimatul-reclamant (precum și cu toți ceilalți colaboratori din cadrul echipei de volei). O altă critică a vizat neîndeplinirea condițiilor art. 1516 alin. (2) C. civ., respectiv lipsa dovedirii unui prejudiciu sub aspectul obligării pârâtului la daune interese. Desființarea efectelor contractului a intervenit, potrivit dispozițiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., în momentul în care niciuna dintre obligațiile contractuale nu mai putea fi executată, iar nicio sumă nu ar mai fi datorată intimatului-reclamant după data de 01.09.2019, afară doar de eventualele despăgubiri pretinse ca urmare a pagubelor produse de actul rezilierii. Instanța de apel trebuia să verifice dacă sunt întrunite condițiile rezilierii contractului. Astfel, chiar dacă ar fi ignorat prevederile art. 1557 alin. (1) C. civ., instanța de apel nu putea să facă aplicarea unei instituții juridice și să dispună obligarea subscrisei la plata de daune interese fără a verifica dacă sunt întrunite condițiile art. 1516 alin. (2) C. civ., pe care de altfel, le-a evocat în considerentele hotărârii pronunțate. În realitate, contrar celor reținute de instanța de apel, niciuna dintre condițiile determinate de art. 1516 alin. (2) C. civ. nu au fost îndeplinite, recurentul nu și-a manifestat intenția de a nu-și executa obligațiile contractuale ulterior datei de 01.09.2019 prin adresa din data de 29.08.2019, ci doar l-a înștiințat pe reclamant despre situația juridică creată de desființarea echipei de volei și de încetarea efectelor contractului cu începere de la data respectivă. Neexecutarea obligațiilor contractuale ulterior datei de 01.09.2019 a fost justificată de dispariția oricărui temei al acestora, de încetarea efectelor contractului. Așadar, nu există temei legal sau contractual pentru obligarea recurentului la plata de daune interese întrucât nu au fost întrunite condițiile art. 1516 alin. (2) C. civ. În plus, potrivit dispozițiilor art. 1531 alin. (2) C. civ., instanța de apel trebuia să verifice dacă intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu ulterior datei de 01.09.2019 ca urmare a stingerii efectelor contractului, iar nu să procedeze automat la obligarea pârâtului la plata echivalentului salariului lunar pe o perioadă de trei luni. Instanța de apel trebuia să verifice astfel dacă reclamantul-intimat a prestat vreun serviciu în beneficiul clubului ulterior datei de 01.09.2019, dacă și-a angajat în vreo modalitate forța de muncă în favoarea CSM București pentru a fi îndreptățit să fie remunerat în orice modalitate. Din perspectiva prevederilor art. VII pct. 7.1 lit. e) din contractul de activitate sportivă, contractul încetează prin denunțare unilaterală numai dacă este realizată notificarea prealabilă cu cel puțin 90 de zile calendaristice "înainte de data la care se dorește încetarea contractului". În absența acestei notificări prealabile, contractul subzistă până la împlinirea termenului de 90 de zile de la data recepționării notificării de către cealaltă parte. Soluția instanței de apel care a menținut încetarea efectelor contractului prin reziliere începând cu data de 01.09.2019, ignoră așadar în realitate prevederile art. VII pct. 7.1 lit. e) din contract. Încetarea efectelor contractului a intervenit în temeiul dispozițiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., ca urmare a imposibilității totale și definitive de executare a tuturor obligațiilor contractuale, din cauza desființării echipei de volei feminin. În opinia recurenului, nu poate exista niciun argument juridic sau logic care să fundamenteze preeminența rezilierii în fața imposibilității de executare guvernată de dispozițiile art. 1557 alin. (1) C. civ. Prin urmare, recurentul a opinat că nu poate fi obligat la plata de daune interese, întrucât nu a denunțat unilateral contractul în temeiul art. VII pct. 7.1 lit. e) din contract, ci contractul a încetat dintr-o cauză obiectivă, desființarea echipei de volei a clubului, decizie care nu a fost atacată de reclamant și care nu a constituit temeiul pretențiilor sale. O altă critică invocată de recurent a privit neanalizarea efectelor condiției suspensive incluse în contractul de activitate sportivă de către instanța de apel, fiind încălcate principiile fundamentale ale procesului civil în special în ceea ce privește dreptul la apărare, egalitatea și contradictorialitatea, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul de dispoziție al părților. Instanța de apel a reținut eronat că lipsa unei analize a efectelor condiției suspensive inserată în contractul părților la art. 3.2 se datorează faptului că această clauză contractuală se referă expres la anul competițional 2020/2021. Or, prevederile art. 3.2 din contract nu fac referire la an competițional, ci la an calendaristic. Anul competițional 2019/2020 a fost în perioada septembrie 2019- iunie 2020, iar anul competițional 2020/2021 a fost în perioada septembrie 2020- iunie 2021. De asemenea, prin semnarea contractului, intimatul-reclamant a agreat asupra încheierii contractului sub condiție suspensivă, asumându-și acest risc contractual. În aceste condiții, contrar celor reținute de instanța de apel, perioada supusă condiției suspensive este atât cea din anul competițional 2019/2020, cât și cea din anul competițional 2020/2021. Însă, dată fiind încheierea sub condiție a contractului de activitate sportivă, nerealizarea condiției afectează însăși validitatea și întinderea efectelor contractului. În temeiul art. 1400 C. civ., recurentul și-a executat cu bună-credință și în mod corespunzător obligațiile până la momentul intervenirii neprevăzute a reducerilor bugetare, survenind astfel ineficacitatea obligației raportat la condiția suspensivă cuprinsă în contractul de activitate sportivă, practic fiind în imposibilitate de a mai susține financiar mai multe echipe din cadrul clubului sportiv, inclusiv echipa de volei în cadrul căreia activa intimatul-reclamant. Astfel, prin neîndeplinirea condiției (deficiente conditione) privind încadrarea în bugetul aprobat de Consiliul General al Municipiului București, obligația privind plata remunerației nu mai există, astfel încât prestațiile nu sunt datorate. Concluzionând, recurentul a învederat că decizia recurată este nelegală întrucât nu analizează/valorifică efectele condițiile suspensive, care în speță nu nu s-a împlinit.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărâri atacate, ca fiind legală și temeinică. A arătat că nu se poate susține că încetarea contractului s-a produs de drept, la momentul diminuării bugetului clubului sportiv, iar prima instanță a reținut corect că instituția încetării de drept a contractului pentru imposibilitate fortuită de executare nu a intervenit la data de 26.06.2010, întrucât imposibilitatea fortuită de executare nu poate opera decât în condițiile legii, potrivit art. 1634 alin. (6) C. civ. Prin urmare, dacă pârâtul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de a executa obligația de plată a salariului intimatului, nici dispozițiile art. 1557 C. civ. privitoare la imposibilitatea totală și definitivă de executare a contractului nu pot fi invocate de acesta. Diminuarea bugetului alocat întregului club nu poate consta prin ea însăși o imposibilitate totală și definitivă de executare a contractului intimatului. Schimbându-și apărarea în fața instanței de recurs (contradictorie cu poziția expresă a pârâtului de la prima instanță și din apel), recurentul a susținut că pretinsa desființare a echipei de volei din 14.08.2019 a condus la încetarea ope legis a contractului, or, atât diminuarea bugetului, cât și desființarea echipei de volei, invocate de recurent, nu pot fi calificate în speță ca fiind evenimente de forță majoră/caz fortuit. A mai arătat că important de reținut în privința imposibilității fortuite de executare a contractului este și că recurentul cunoștea înainte de încheierea contractului că bugetul clubului sportiv va fi diminuat, relevant în acest sens fiind răspunsul acestuia la întrebarea nr. 1 din interogatoriu. Cu privire la prejudiciu, a arătat că constă în sumele pe care intimatul urma să le primească în baza contractului și de care a fost lipsit, dată fiind încetarea nelegală a contractului din partea recurentului. De asemenea, prejudiciul constă în pierderea șansei de a încheia un contract de activitate sportivă cu o altă echipă românească de volei (sau chiar din străinătate) urmare a culpei recurentului, având în vedere că încheierea contractului a intervenit la finalul sezonului 2018-2019, iar încetarea nelegală a a intervenit cu foarte puțin timp înainte de startul noului sezon competițional, când toate echipele au contractate deja serviciile de activitate sportivă cu antrenori. Prin urmare, prejudiciul material efectiv suferit ca urmare a rezilierii contractului din culpa recurentului se ridică la 9 (nouă) luni de neplată potrivit prevederilor contractuale, respectiv din septembrie 2019 (încetarea intervenind la finalul lunii august 2019) și până în mai 2020 inclusiv, când se încheie noul sezon competițional. În aprecierea prejudiciului ca urmare a rezilierii, prima instanță și instanța de apel au dat însă eficiență clauzei de la pct. VII, alin. (7).1. lit. e) din contract, în sensul posibilității denunțării unilaterale a contractului, fără justificare, cu notificarea celeilalte părți cu 90 de zile calendaristice de la data la care se dorește încetarea contractului, sens în care acordă daune-interese de 49.500 RON, ca echivalent al salariului lunar al intimatului de 16.500 RON, pentru o perioadă de 3 luni. Cu privire la neanalizarea condiției suspensive, a arătat că instanța de apel a reanalizat condiția suspensivă inserată în contract și a observat că aceasta se referă expres la anul competițional 2020/2021, or neexecutarea contractului motivat de lipsa bugetului a avut loc în 2019, deci în anul competițional 2019/2020, așa încât nu este necesară o analiză a efectelor unei asemenea condiții suspensive care nu este incidentă pentru anul 2010. În consecință, intimatul a opinat că, în mod corect, instanța de apel a menținut, ca temeinică și legală, hotărârea primei instanțe prin care a dispus rezilierea contractului de activitate sportivă nr. x/11.06.2019 și plata de daune-interese în valoare de 49.500 RON, motiv pentru care a solicitat menținerea deciziei recurate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte găsește a fi nefondat recursul pârâtului și îl va respinge, în considerarea celor ce succed: II.1. Recurentul afirmă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentând dintr-o triplă perspectivă, și anume: a) ignorarea dispozițiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., conform cărora contractul de activitate sportivă încheiat între părțile procesuale a încetat de plin drept, din momentul intervenirii evenimentului fortuit, în afara oricărei culpe a pârâtului; b) o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1634 alin. (6) C. civ., condiția legală fiind aceea a subzistenței contractului. Or, în speță, contractul a încetat de drept, odată cu desființarea secției de volei; c) aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1516 alin. (2) C. civ., pârâtul fiind obligat la daune-interese deși condițiile rezilierii nu erau îndeplinite. În esență, recurentul susține că, în circumstanțele dovedite ale cauzei, nu putea să opereze rezilierea contractului, cu toate efectele patrimoniale viitoare ale acestui remediu civil, întrucât a intervenit o încetare de drept a contractului, în temeiul art. 1557 alin. (1) C. civ., ca urmare a imposibilității totale și definitive de executare a tuturor obligațiilor contractuale ce au fost asumate. Cu titlu preliminar, Înalta Curte relevă împrejurările de fapt esențiale în prezentul litigiu, astfel cum acestea au fost stabilite definitiv, prin hotărârile celor două instanțe de fond. Astfel, în data de 11.06.2019, între reclamant, în calitate de participant la activitatea sportivă și pârât, în calitate de structura sportivă, a fost încheiat contractul de activitate sportivă înregistrat sub nr. x/11.06.2019, în temeiul căruia reclamantul urma să presteze activitate în calitate de antrenor secund al echipei de volei feminin seniori a CSMB, în perioada de timp cuprinsă între 11.06.2019 și 31.05.2021, în schimbul unei remunerații de 16.500 RON lunar. Prin clauza inserată în cuprinsul art. 7.1 din contract se prevede posibilitatea de încetare a contractului cauzată de apariția unui ca fortuit, în condițiile pct. VI din contract, conform cărora, partea care invocă forța majoră/cazul fortuit este obligată să notifice cealaltă parte în termen de 5 zile de la apariția cazului de forță majoră/caz fortuit, în caz contrar nebeneficiind de efectele exoneratorii ale acestui eveniment Urmare a încheierii contractului, reclamantul a prestat activitatea sportivă specifică postului ocupat, în perioada 11.06.2019 - 29.08.2019, respectiv a analizat și a studiat evoluția componentelor echipei de volei senioari în sezonul precedent; a realizat analize video și statistice asupra jucătoarelor; a elaborat planul de pregătire pentru sezonul competițional 2019-2020, aspecte necontestate de pârât. În data de 29.08.2019, pârâtul a comunicat reclamantului încetarea contractului, începând cu data de 01.09.2019, având în vedere imposibilitatea fortuită de executare, față de diminuarea bugetului alocat CSMB pentru anul în curs, precum și faptul că s-a decis ca echipa de volei feminin seniori să nu mai participă, în anul 2019, în competiții oficiale. Totodată, instanța de apel a stabilit faptul că diminuarea bugetului s-a dispus prin HCGMB nr. 349/26.06.2019, publicată în aceeași dată în Monitorul Oficial, însă, anterior, acest buget a cunoscut modificări succesive, după cum urmează: prin Hotărârea Consiliului general al municipiului București nr. 194/23.04.2019, bugetul total al pârâtului a fost aprobat la nivelul sumei de 70.000000 RON; prin HCGMB nr. 307/30.05.2019 bugetul total al pârâtei crește la 70.699.000 RON, iar prin HCGMB nr. 249/26.06.2019, bugetul total al pârâtei scade la 59.221.000 RON; prin HCGMB nr. 433/31.07.2019, bugetul total al pârâtei crește din nou, la 59.226.000 RON. Astfel fiind, Înalta Curte relevă existența unei clauze rezolutorii exprese în contractul părților (un pact comisoriu), în virtutea căreia părțile au stabilit, în prealabil, încetarea efectelor contractului în caz de neexecutare pentru forță majoră ori caz fortuit, cu respectarea condiției formale a notificării specializate, reglementată la pct. VI din același contract, respectiv în 5 zile de la apariția evenimentului exonerator de răspundere contractuală. Indiscutabil, pentru ca rezoluțiunea convențională (reglementată de principiu prin art. 1550 alin. (2) și art. 1553 C. civ.) să opereze, apare necesar ca neexecutarea, definită în pactul comisoriu al părților, să se fi produs și, mai mult decât atât, să aibă un caracter însemnat. Condițiile de invocare a rezoluțiunii se aplică și în ipoteza rezilierii (cf. art. 1549 alin. (3) C. proc. civ.), specifică contractelor în care executarea este succesivă și ale căror efecte se produc numai pentru viitor (ex nunc). Procedând la interpretarea clauzelor înscrise în contractul părților și analizând înscrisurile probatorii, instanțele de fond au stabilit cu certitudine că diminuarea bugetului pârâtului, asimilată de acesta cazului fortuit, a intervenit în data de 26 iunie 2019 și la această dată pârâtul a cunoscut producerea acestui eveniment, hotărârea Consiliului general al municipiului București, fiind publicată în Monitorul Oficial al României în ziua emiterii ei. Or, notificarea a fost comunicată reclamantului după două luni de la acest eveniment, în data de 29 august 2019, cu depășirea termenului de 5 zile, convenit de părți prin contractul încheiat. Nerespectarea condiției formale a notificării specializate, stipulată în contract, face cu neputință activarea pactului comisoriu, pentru exonerarea de răspundere contractuală, în situația cazului fortuit, așa cum în mod corect a concluzionat și instanța de apel. Concluzia este valabilă și în ceea ce privește cel de-al doilea motiv invocat de pârât ca având caracteristicile cazului fortuit- neparticiparea echipei de volei feminin seniori în competiții oficiale în anul 2019- cu atât mai mult cu cât, această neparticipare fost decisă chiar de către pârât, printr-o hotărâre adaptată ulterior diminuării fondurilor bugetare, în data de 14 august 2019, notificată reclamantului în data de 29 august 2019. Așa fiind, chiar și în ipoteza în care pârâtul ar fi reușit să convingă instanțele că cele două evenimente evocate, respectiv: diminuarea bugetului total alocat Clubului sportiv al municipiului București și retragerea echipei de volei feminin seniori din competiții în anul 2019, prezintă caracteristicile cazului fortuit, în înțelesul pe care art. 1351 alin. (3) C. civ. îl dă acestui concept juridic, el nu putea să producă efectul specific, acela exonerator de răspundere civilă în favoarea pârâtului debitor, întrucât condiția formală stipulată în contract, aceea a notificării specializate în 5 zile de la apariția cazului fortuit, nu a fost respectată de parte. Complementar, prima instanță, iar apoi instanța de apel, a invocat și un alt argument legal, raportându-se la art. 1634 alin. (6) C. civ., conform căruia, pentru obligațiile care au ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare. Caracterul acestei norme fiind imperativ, orice clauză contrară inserată în contract este nulă și neavenită. Cu alte cuvinte, clauza exoneratoare de răspundere civilă în cazul fortuit, stipulată în contractul părților, nu putea să vizeze obligațiile având ca obiect bunuri de gen, așa cum este obligația de a plăti reclamantului o sumă lunară de bani, pentru serviciile prestate în calitate de antrenor secund al echipei de volei feminin. Pentru aceste motive, în mod judicios instanța de apel a statuat, prin considerentele proprii, că nu sunt îndeplinite, în speță, condițiile activării pactului comisoriu inserat în contractul părților, cu consecința constatării unei rezilieri de drept convenționale, pentru caz fortuit, exonerator de răspundere civilă. Ipoteza probată, în prezenta cauză, este una a neexecutării unei obligații principale asumate de pârât prin contractul încheiat cu reclaantul, ipoteză în care reclamantul a solicitat ca remediu rezilierea contractului, în raport cu art. 1516 alin. (2) C. civ., iar pârâtul a invocat, în apărare, desființarea de plin drept (automată) și fără vreo notificare a contractului, prin incidența art. 1557 alin. (1) C. civ. Potrivit textului normativ evocat de pârât, atunci când imposibilitatea de executare a contractului este "totală și definitivă" și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat "de plin drept" și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Așadar, imposibilitatea fortuită de executare a unei obligații contractuale importante, survenită ulterior încheierii contractului, atrage încetarea acestuia "de plin drept", adică automat, de îndată, în absența oricărei formalități, sub condiția ca ea să fie una absolută (totală și definitivă). Desigur, atât rezoluțiunea/rezilierea, cât și desființarea de plin drept a contractului se analizează pe tărâmul neexecutării obligațiilor contractuale, însă,î n cel din urmă caz, răspunderea contractuală a debitorului este înlăturată, ceea ce înseamnă că debitorul obligației imposibil de executat nu va putea fi obligat la daune-interese; culpa acestuia lipsește cu desăvârșire și exclude posibilitatea obligării lui la daune-interese. Legiuitorul a reglementat, însă, și situația în care imposibilitatea de executare este una relativă, temporară și/sau parțială, ipoteză în care se revine la remediul rezoluțiunii/rezilierii. Astfel, în raport cu art. 1537 alin. (2) C. civ., creditorul obligației imposibil de executat are un drept de opțiune între a solicita suspendarea propriilor obligații, pe toată durata evenimentului fortuit sau a invoca rezoluțiunea/rezilierea contractului (parțială ori totală) dacă evenimentul generează o neexecutare suficient de importantă pentru el. În prezentul proces, a fost stabilit că neexecutarea vizează imposibilitatea de executare a obligației de plată a unei remunerații lunare semnificative, de 16.500 RON, pentru activitatea desfășurată de reclamant în calitatea acestuia de antrenor secund al echipei de volei feminin seniori. Or, o astfel de obligație este una esențială pentru creditorul reclamant, în considerarea acesteia asumându-și propriile obligații, legate de prestarea unor activități sportive în favoarea pârâtului. În ceea ce privește primul eveniment indicat de pârât ca având un caracter fortuit, diminuarea semnificativă a bugetului ce i-a fost alocat pentru anul în curs (2019,s.n.), indiscutabil, acesta a generat o schimbare esențială a condițiilor economice avute în vedere la data încheierii contractului și nu a putut fi împiedicat, fiind datorat unei cauze externe, respectiv faptei unui terț – Consiliul general al municipiului București- care a decis în acest sens. Cu toate acestea, pentru caracterizarea evenimentului ca fiind unul fortuit, în raport cu art. 1351 alin. (3) C. civ., apare a fi absolut necesar ca un astfel de eveniment să nu poată fi prevăzut de persoana chemată să răspundă. Or, din perspectiva acestei condiții legale, sunt relevante aspectele reținute în fapt de către instanțele de fond, în sensul că diminuarea bugetară a avut loc la foarte scurt timp de la încheierea contractului (15 zile) și ea a fost prevăzută de pârât, el fiind consultat în acest sens, anterior emiterii hotărârii de diminuare; cu toate acestea, pârâtul a încheiat contractul cu reclamantul. Mai mult decât atât, de la data la care bugetul său a fost diminuat și până la data la care a înțeles să îl notifice pe reclamant cu privire la încetarea contractului, în deplină cunoștință de cauză, timp de două luni, i-a permis acestuia să își desfășoare activitatea de antrenor secund. Prin urmare, evenimentul nu întrunește toate condițiile legale pentru a se impune cu efectele specifice unui caz fortuit, înțeles de legiuitor ca având un caracter extraordinar, care nu putea fi prevăzut și nici împiedicat ori evitat decât de omul cel mai capabil, cu o prudență sau o diligență maximă. Totodată, Înalta Curte constată, din starea de fapt ce a fost stabilită, că diminuarea economică survenită a vizat întregul buget al pârâtului, iar nu în mod exclusiv cel alocat echipei de volei feminin seniori. Mai mult decât atât, reducerea resurselor bugetare a vizat anul în curs, 2019, nu și următorii ani pentru care fusese încheiat contractul cu reclamantul (2 sezoane competiționale, între 2019-2021), oscilațiile bugetare fiind probate și ele pun în evidentă nu doar diminuări, ci și costuri bugetare. Așa fiind, rezultă, cu puterea evidenței, că imposibilitatea executării contractului, fie ea și una fortuită, așa cum afirmă pârâtul recurent, nu este, însă, "totală și definitivă", în sensul art. 1557 alin. (1) C. civ. Prin urmare, condiția legală esențială a desființării de plin drept a contractului nu se verifică și în mod corect instanța de apel a concluzionat în sensul că nu sunt incidente cauzei dispozițiile acestui text normativ. Cu referire la cel de-al doilea eveniment susținut de pârât, cu precădere în recurs, ca fiind unul fortuit, acela al retragerii din competițiile oficiale ale anului 2019 a echipei de volei antrenată de reclamant, acesta nu are origine externă, ci intrinsecă câmpului de activitate al pârâtului, care a decis în acest sens printr-o hotărâre proprie, adoptată în data de 14 august 2019, la circa o lună și jumătate de la momentul în care a operat diminuarea bugetului total al clubului sportiv. Această împrejurare a fost determinată de propriul management al resurselor bugetare, a fost prevăzută de pârât și nu are un caracter extraordinar, prin urmare nu îndeplinește condițiile legale ale unui eveniment fortuit, exonerator de răspundere. Mai mult, decizia a vizat competițiile oficiale din anul 2019, conform celor stabilite prin hotărârile instanțelor de fond, astfel că imposibilitatea de executare nu este, nici în această situație, una absolută, ci relativă, temporară și exclude incidența alin. (1) al art. 1557 C. civ. Pornind de la premisa unei încetări de plin drept a contractului, în condițiile art. 1557 alin. (1) C. civ., recurentul a susținut și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1634 alin, 6 C. civ., de către instanța de apel, referitoare la imposibilitatea fortuită de executare a obligațiilor care au ca obiect bunuri de gen. Exprimate fiind anterior considerentele pentru care acest text de lege nu se aplică la circumstanțele concrete ale prezentei cauze, nici criticile aduse hotărârii atacate sub acest aspect nu pot fi acceptate. Cât privește incidența art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., în considerarea căruia pârâtul a fost obligat, prin hotărârea primei instanțe, confirmată în apel, la plata unor daune-interese, consecutiv constatării rezoluțiunii contractului, începând cu data de 1 septembrie 2019, Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile circumscrise acestei chestiuni de drept. În situația neexecutării unei obligații contractuale, o neexecutare "însemnată", care îl lipsește pe creditor la ceea ce era îndreptățit să se aștepte prin încheierea contractului (cauza determinantă a angajării celeilalte părți), aceasta are un drept de opțiune între mai multe remedii posibile, printre care și rezoluțiunea/rezilierea (c.f.art. 1549 alin. (3) C. civ.). Totodată, legea civilă conferă creditorului dreptul suplimentar de a opta între două tipuri de rezoluțiune a contractului: rezoluțiunea judiciară și rezoluțiunea unilaterală extrajudiciară; dreptul conferit este unul pur potestativ, conform art. 1550 alin. (1) C. civ. În prezentul proces, instanța de apel a considerat în mod corect că se verifică condiția de fond unică a rezoluțiunii, aceea a existenței unei neexecutări "însemnate", determinante pentru reclamant, constând în neplata salariului lunar, în cuantum de 16.500 RON, pentru activitatea sportivă specifică funcției de antrenor secund. S-a constatat, totodată, că a fost îndeplinită și condiția formală a existenței unei puneri în întârziere de drept – condiție prealabilă pentru ca remediile neexecutării contractului să poată opera-. În consecință, în acord cu dreptul de opțiune exercitat de creditor, a fost pronunțat rezilierea judiciară a contractului, începând cu data de 1 septembrie 2019. Pronunțarea rezilierii i-a conferit creditorului obligației neexecutate, respectiv reclamantului din prezentul proces, și dreptul la daune-interese, în limitele prejudiciului care i-a fost cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligațiilor, conform art. 1530 C. civ.. Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit de către instanțe prin raportare la clauzele contractului, cele prin care se stipulează posibilitatea diminuării unilaterale a contractului, sub condiția notificării cu 90 de zile calendaristice de la data la care se dorește încetarea contractului. Astfel fiind, despăgubirile au fost calculate în favoarea creditorului reclamant pentru cele 90 de zile, de la data de 1 septembrie 2019, notificată de pârât, acest interval de timp fiind convenit de părți pentru executare, prealabil oricărei încetări voite a contractului. Prin urmare, normele substanțiale incidente situației de fapt au fost concret identificate și în mod judicios au fost aplicate, prin decizia atacat; nu se verifică motivul de care prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II.2. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă inexistența motivelor referitoare la efectele condiției suspensive inserate în contract. Pe de altă parte, recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că această clauză contractuală vizează anul competițional 2020-2021, în realitate prevederile contractuale vizând anul calendaristic. Perioada supusă condiției suspensive include doi ani competiționali (2019/2020; 2020/2021), iar reclamantul și-a asumat acest risc contractual. Înalta Curte constată că toate aceste critici sunt nefondate. Instanța de apel a răspuns criticii referitoare la efectele condiției suspensive, arătând că aceasta a fost inserată în art. 3.2 din contractul părților și "se referă expres la anul competițional 2020/2021". Atâta timp cât neexecutarea contractului, justificată prin diminuarea semnificativă a bugetului, a avut loc în anul 2019, prin urmare în anul competițional 2019/2020, nu era necesară analiza acestei condiții, efectele ei nefiind incidente în anul 2019. Raționamentul logico-juridic al instanței de apel este unul explicit și convingător, se răspunde motivului de apel formulat de pârât, iar critica de nelegalitate afirmată în raport cu pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. nu poate fi primită. În realitate, recurentul contestă interpretarea pe care instanțele de fond, implicit instanța de apel, au dat-o clauzei înserate în art. 3.2 din contractul părților or, interpretarea probelor, analiza și sinteza acestora, în scopul stabilirii situației de fapt reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond, pentru înscrisurile probatorii administrate în fața acestora. Aspectul evocat este, în realitate, unul de netemeinice, iar nu de nelegalitate și el este inadmisibil în recurs, în raport cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru toate cele ce preced, aplicând dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat. În temeiul art. 494 raportat la art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatului cheltuielile de judecată dovedite în recurs, în cuantum de 5888,95 reprezentând onorariul avocatului ales. Urmărind circumstanțele cauzei, munca prestată de avocat în fața instanței de recurs, gradul de complexitate al cauzei, conferit de problemele juridice supuse dezbaterii, Înalta Curte apreciază că onorariul avocatului nu este unul "vădit disproporționat" și nu se impune reducerea acestuia, în sensul celor solicitate de recurent.