ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 332/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la 4 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 100.000 Euro, reprezentând daune-interese, conform clauzei stipulate la art. 21 din contractul de publicitate și reclamă nr. x din 20 iulie 2016.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1166, art. 1270, art. 1272, art. 1276 alin. (2) și (3) și art. 1530 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 719/C din 12 decembrie 2018, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei și cererea formulată de pârâtă privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță a reținut că încetarea relațiilor contractuale dintre părți a fost urmarea încălcării de către pârâtă a obligațiilor esențiale asumate prin contract, de a utiliza în competițiile oficiale, competiții amicale sau turnee de pregătire, antrenamente sau evenimente sportive publice în care clubul este implicat, exclusiv echipamentul sportiv C., precum și a obligației de a achiziționa numai de la reclamanta A. S.R.L. totalitatea echipamentului sportiv și accesoriile.

Cu toate acestea, reclamanta nu a dovedit existența și cuantumul prejudiciului care i-a fost cauzat, conform dispozițiilor art. 1537 C. civ.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel principal, prin care a solicitat schimbarea acesteia în tot, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva considerentelor aceleiași sentințe, pârâta a declarat apel incident, prin care a solicitat schimbarea/înlăturarea considerentelor primei instanțe referitoare la culpa sa exclusivă în neexecutarea contractului.

Prin decizia civilă nr. 806/Ap din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a obligat-o pe pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 25.000 Euro, în echivalent în RON la data plății, conform cursului de schimb B.N.R., cu titlu de daune-interese și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.149,95 RON; a păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate; a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Cu privire la apelul incident la considerente, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut culpa exclusivă a apelantei pârâte în neexecutarea obligației principale care îi revenea în temeiul art. 4 din contract, constând în purtarea în toate competițiile, fie oficiale, fie amicale sau turnee de pregătire, antrenamente de orice natură sau evenimente sportive publice, exclusiv echipament sportiv pus la dispoziție de dealerul C..

În cadrul analizei apelului principal, instanța de apel a dezvoltat motivele pentru care, în opinia acesteia, cuantificarea prejudiciului prin intermediul unei expertize având ca obiectiv stabilirea contravalorii serviciilor de publicitate nu se putea face în mod judicios, raportat la natura și componența prejudiciului suferit de reclamantă.

În urma analizei probei cu înscrisuri, instanța de apel a reținut că nu constituie prejudiciu cert discount-urile acordate de reclamantă și nici profitul ce ar fi fost realizat în restul perioadei contractuale neexecutate.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că prejudiciul afirmat de apelanta reclamantă există și constă în lipsa de promovare a brand-ului C. pentru cei trei ani contractuali neexecutați. În condițiile în care cuantumul acestui prejudiciu nu poate fi stabilit cu exactitate, neputându-se estima în concret care ar fi fost profitul încasat de apelanta reclamantă în urma acestei publicități, instanța a făcut aplicarea art. 1532 alin. (2) și (3) C. civ. și a apreciat în echitate, ținând seama și de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., că prejudiciul suferit de reclamantă este echivalentul sumei de 25.000 Euro.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității.

După evocarea dispozițiilor art. 9 și art. 22 C. proc. civ. și art. 133 alin. (2)-(4) din Statutul profesiei de avocat, autoarea recursului a susținut că, în urma respingerii ca neconcludente sau neutile a probelor propuse de intimata-reclamantă, care a fost asistată de avocat, instanța de apel nu se putea substitui acesteia din urmă și să pronunțe soluția pe un alt temei decât cel invocat prin acțiune.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În concret, aceeași parte a învederat că instanța de apel nu a expus motivele și nici criteriile care au stat la baza soluției de admitere a apelului părții adverse și de obligare a sa la plata sumei de 25.000 Euro.

În acest sens, a arătat că, sub pretextul aprecierii în echitate, instanța de apel a invocat generic jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a indica hotărârile avute în vedere la cuantificarea prejudiciului material.

După evocarea unor considerații din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la repararea prejudiciilor materiale, recurenta-pârâtă a învederat că acordarea unei juste despăgubiri presupune corecta aplicare a normelor de drept material. Or, decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1530, art. 1532-1534 și art. 1537 C. civ.

În concret, autoarea recursului a arătat că propunerea de probe neconcludente sau străine de obiectul acțiunii atrage respingerea probei și decăderea din dreptul de a propune alte probe, fără a conferi instanței dreptul de a se substitui reclamantului în detrimentul părții adverse.

Totodată, recurenta-pârâtă a subliniat că incapacitatea intimatei-reclamante, determinată de motive subiective, de a propune probe concludente, nu justifică concluzia instanței de apel, în sensul că nu poate fi stabilit cu certitudine prejudiciul invocat în cauză.

În continuare, autoarea recursului a susținut că intimata-reclamantă a invocat un prejudiciu patrimonial, cu privire la care avea obligația să propună probe concludente, în baza cărora instanța să determine cuantumul despăgubirii, utilizând criterii obiective.

Or, instanța de apel nu a indicat nici măcar un singur criteriu pentru determinarea întinderii despăgubirii acordate reclamantei, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

După evocarea unor considerații teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești, recurenta-pârâtă a conchis că decizia atacată este nelegală atât în privința soluției date apelului principal, cât și a celei date apelului incident.

În drept, pârâta și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 20.10.2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului (ca urmare a calificării excepției "inadmisibilității" invocate prin întâmpinare) și a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Deși recurenta a invocat în mod expres doar cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține, în acord cu opinia magistratului asistent raportor, că motivele de recurs referitoare la nerespectarea principiului disponibilității se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că instanța de apel s-a pronunțat pe un alt temei decât cel invocat de reclamantă.

Acest motiv de recurs este întemeiat.

Încălcarea principiului disponibilității, reglementat la art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și a limitelor efectului devolutiv a apelului determinate de ceea ce s-a apelat ("tantum devolutum quantum apellatum") constă în acordarea unor despăgubiri pentru un alt tip de prejudiciu decât cel afirmat de reclamantă, instanța de apel reținând un prejudiciu cauzat prin pierderea unei șanse, reglementat la art. 1532 alin. (2) C. civ., deși nici în cererea de chemare în judecată și nici în motivarea apelului, reclamanta nu a invocat acest tip de prejudiciu.

Pentru clarificarea tipului de prejudiciu pretins de reclamantă, trebuie observat că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a precizat că suma de 100.000 Euro este compusă din:

(i) valoarea discount-urilor acordate în primul an în sumă de 23.350 Euro;

(ii) profitul nerealizat pentru restul perioadei contractuale în sumă de 30.000 Euro și (iii) promovarea brand-ului C., prin publicitatea la care se obligase pârâta, evaluată la 46.650 Euro.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că prejudiciul constă în pierderea efectiv suferită corespunzătoare discount-urilor acordate, precum și în beneficiile nerealizate reprezentate de profitul neîncasat și lipsa de publicitate/promovare a brand-ului C., al cărei distribuitor în România era reclamata.

Cu alte cuvinte, reclamanta a afirmat un prejudiciu actual ("damnum emergens"), precum și două categorii de prejudicii viitoare ("lucrum cessans"), iar instanța de apel era ținută să se pronunțe asupra a ceea ce reclamanta a cerut, fără a depăși limitele învestirii sale.

Disputa părților vizează condiția caracterului cert sau eventual al prejudiciilor viitoare invocate de reclamantă, prejudicii care nu trebuie confundate cu cele cauzate prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj, cu privire la care dreptul la reparație este consacrat de noul C. civ. în art. 1532 alin. (2).

Prejudiciul suferit prin pierderea unei șanse este un prejudiciu distinct, care are caracter cert, actual, și poate fi reparat dacă se dovedește că șansa pierdută a fost reală și serioasă, șansa având o valoare economică în sine.

În literatura juridică, s-a considerat că prejudiciul suferit prin pierderea unei șanse este o "noțiune intermediară", care se află între prejudiciile pur eventuale și prejudiciile viitoare perfect certe. De asemenea, pierderea unei șanse este o daună distinctă de prejudiciul final, cum ar fi profitul nerealizat ca urmare a lipsei de publicitate.

2.2. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (3) din același cod, judecând în echitate pe aspectul evaluării prejudiciului, cu încălcarea principiului legalității.

Evaluarea judiciară a prejudiciului se face potrivit dispozițiilor art. 1531-1537 C. civ., pe bază de probe și în funcție de împrejurările concrete. Chiar și în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei șanse, legea prevede modalitatea și criteriile de evaluare și compensare a acestui tip de prejudiciu.

2.3. Sub aspectul calității motivării (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), instanța de apel a făcut confuzie între cele două categorii de prejudicii viitoare afirmate de reclamantă, respectiv între profitul nerealizat, pe de o parte, și lipsa de publicitate/promovare a brand-ului C., la care reclamanta avea dreptul potrivit art. 2 din contract.

Raționamentul instanței de apel este contradictoriu, din moment ce constată că publicitatea brand-ului C. ar fi dus la creșterea vânzărilor de echipamente sportive, deci o relație de tip cauză-efect, pentru ca apoi să pună sub semnul egalității efectul (creșterea profitului) cu cauza (publicitatea), constatând astfel în mod eronat că prejudiciul nu poate fi stabilit cu exactitate, deși apelanta-reclamantă a indicat criterii concrete de evaluare a serviciilor de publicitate prestate de pârâtă.

2.4. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, doar în ce privește apelul principal.

În acest sens, Înalta Curte a avut în vedere că recurenta, deși a apreciat nelegală decizia atacată atât în ceea ce privește respingerea apelului incident, cât și în ceea ce privește admiterea apelului principal, nu a formulat critici decât sub aspectul prejudiciului, fără a exista motive de recurs referitoare la obiectul apelului incident - considerentele sentinței care stabilesc culpa în neexecutarea contractului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 806/Ap din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță, doar în ce privește apelul principal.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2021.