ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2401/2022

Ședința publică din data de 07 decembrie 2022

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, în data de 28 aprilie 2016, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâta G. S.A. și cu intervenientul forțat (persoana responsabilă de producerea accidentului) H., au solicitat:

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 500.000 euro cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu corporal) suferit ca urmare a accidentului de circulație produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj - Napoca;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului A. a unei rente lunare în cuantum de 3.431.50 RON, începând cu data producerii accidentului (26.04.2013) și până la încetarea stării de nevoie; (cuantumul total al rentei calculate de la momentul accidentului și până la data formulării cererii de chemare în judecată de 73.150 RON (3.431,50 RON X 22 - 75.493 RON),

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei B. a sumei de 250.000 euro cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecțiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a soțului său, A., în cadrul accidentului de circulație produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea lui C. a sumei de 100.000 euro cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecțiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a tatălui său, A., în cadrul accidentului de circulație produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea lui D. a sumei de 50.000 euro cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecțiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a tatălui său, A., în cadrul accidentului de circulație produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea lui E. a sumei de 50.000 euro cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecțiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a tatălui său, A., în cadrul accidentului de circulație produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea lui F. a sumei de 50.000 euro cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecțiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a tatălui său, A., în cadrul accidentului de circulație produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamanților a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, începând cu data înregistrării acesteia la instanța de judecată și până la plata efectivă, în temeiul prevederilor art. 37 din Normele RCA aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin sentința civilă nr. 1581 din data de 06 iulie 2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., și F., în contradictoriu cu pârâta S.C G. S.A.., privind și pe intervenientul H., și în consecință a fost obligată pârâta S.C. G. S.A.., să plătească reclamantului A. daune morale în sumă de 100.000 euro în echivalent RON la BNR la data plății, reclamantei B. daune morale în sumă de 50.000 euro, echivalent RON BNR la data plății, iar reclamanților C., D., E. și F., câte 15.000 euro, cu titlu de daune morale, în echivalent RON BNR la data plății. A obligat pârâta G. S.A., să plătească reclamanților suma de 3.152 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse celelalte pretenții ale părții reclamante.

Prin decizia civilă nr. 1069 A din 20 decembrie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a intimaților- reclamanți A., B., C., D., E., F., a respins apelul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1581 din 06 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2015, a admis, în parte, apelul incident formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta G. S.A. să plătească reclamanților A., B., C., D., E., F. penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi calculate asupra sumelor acordate prin sentința civilă nr. 1581/06.07.2016 a Tribunalului Specializat Cluj, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, 28 aprilie 2015, și până la plata efectivă și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. G. S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 14 iulie 2017 și repartizat Completului filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat constatarea admisibilității în principiu a recursului, raportat la valoarea pretențiilor din cererea de chemare în judecată, admiterea recursului și pe cale de consecință casarea deciziei civile recurate și trimiterea spre rejudecare în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs l-a reprezentat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel privind acordarea daunelor morale intimaților B., C., D., E. și F., rude ale părții direct vătămate în evenimentul rutier intimatul reclamant A..

A arătat recurenta că instanța de apel a încălcat dispozițiile rezultând din cele statuate prin Decizia nr. 12/2016 pronunțată de către înalta Curte de Casație si Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2016, prin care se arată în mod expres faptul că "dispozițiile art. 1391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială", decizie pronunțată anterior celor două hotărâri date în cauză și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 498 din 04.07.2016 (în perioada de amânare a pronunțării pe fondul apelului), astfel că dezlegarea dată chestiunii de drept era obligatorie pentru instanța de judecată la momentul pronunțării.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel pentru acordarea daunelor morale intimaților B., C., D., E. și F., nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de legislația specifică privitoare la răspunderea asigurătorului RCA.

În soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a intimaților B., C., D., E. și F. invocată pârâtă, instanța de apel a reținut că este nefondată, reținând că Decizia nr. 12/2016 trebuie interpretată în sensul că doar victima este titularul exclusiv al dreptului de despăgubire atunci când problema despăgubirilor se discută într-o cauză penală,

Or, interpretarea dată prin Decizia nr. 12/2016 a dispozițiilor art. 1391 alin. (1) C. civ. este obligatorie deopotrivă în cauzele penale potrivit art. 477 alin. (3) din C. proc. civ. și în cauzele civile potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., normele C. civ. având aceeași aplicabilitate fără deosebire între o cerere de despăgubiri soluționată în cadrul procesual penal prin latura civilă a cauzei sau în cadrul procesual civil, printr-o cerere de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât prezenta cauză dedusă judecății este o acțiune ce decurge dintr-o cauză penală.

De altfel, și în soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 23/2015 în interpretarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, instanța supremă s-a pronunțat în sensul neacordării de daune izvorâte din "prejudiciul de ricoșeu", pentru soț sau persoane aflate în întreținerea celui responsabil de producerea accidentului, ci doar despăgubiri privind vătămarea lor corporală, ca victime directe ale evenimentului rutier.

Mai mult, este greșită reținerea de către instanța de apel a art. 1.391 alin. (2) din C. civ., întrucât acest text de lege se referă la despăgubirile ce pot fi solicitate pentru decesul victimei si nicidecum pentru vătămarea corporală a acesteia, iar în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.391 alin. (1) și (2) din C. civ. pentru ca intimații să beneficieze de daune morale, deoarece nu se solicită despăgubiri pentru vătămarea corporală proprie și nu sunt victime indirecte ca urmare a unui deces în familie.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1.391 alin. (1) din C. civ., într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat faptul că atât victima directă, cât și descendenții și soția reclamantului au suferit un prejudiciu moral, prejudiciu juvenil, de afectivitate, prejudiciu familial și de agrement, iar pe cale de consecință reclamanților le-a fost lezat însăși dreptul la integritate psihică garantat de Constituția României. De asemenea, a reținut că pârâta nu a criticat sentința de fond sub aspectul existenței prejudiciului de la persoanele de rând 2-6 și raportat la caracterul devolutiv al apelului, prin prisma motivelor invocate, acest aspect a dobândit autoritate de lucru judecat.

Or, recurenta a arătat că, deși nu a contestat existența unui prejudiciu în favoarea reclamanților, și-a menținut poziția în sensul că reclamanții de rând 2-6 nu aveau calitate procesuală activă pentru a pretinde acoperirea acestui prejudiciu.

Argumentul instanței de apel în sensul apelul ar fi fost admisibil sub aspectul lipsei capacității procesuale active, doar dacă acțiunea ar fi fost întemeiată doar pe dispozițiile art. 1391 C. civ. sau în cazul în care legea specială nu ar fi fost incidență, este total eronat, deoarece normele speciale de angajare a răspunderii asigurătorului RCA arată condițiile de antrenare a acestei răspunderi și limitele acesteia, fiind completate de dispozițiile C. civ.

Al doilea motiv de recurs a vizat încălcarea normelor de drept material de către instanța de apel prin acordarea unor penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi calculate asupra sumelor acordate prin sentința civilă nr. 1581/06.07.2016 a Tribunalului Specializat Cluj începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, 28 aprilie 2015 și până la plata efectivă intimaților A., B., C., D., E., F..

Aceasta întrucât, în prezenta cauză, despăgubirile materiale nu au fost probate, iar despăgubirile morale s-au stabilit pe cale judecătorească, fiind incidentă situația de excepție, în care penalitățile sunt datorate abia după data rămânerii definitive a hotărârii care tranșează litigiul părților.

Conform art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Astfel, recurenta a arătat că există două momente în raport cu care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea, primul vizând ipoteza reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea referindu-se la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă, cum este cazul în prezenta cauză.

Suma stabilită de instanța de fond ce urmează a fi plătită în euro este o daună compensatorie, în timp ce penalitatea de 0,2% este o daună moratorie, în acest sens fiind și practica instanței supreme.

În cauză, despăgubirea reclamanților a fost stabilită în în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător, context în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 nu pot fi acordate decât de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este obligat să o plătească.

O primă cerere de despăgubiri a fost făcută doar de reclamantul A., fără depunerea documentelor necesare în susținerea acesteia, iar cererea de avizare de daună și depunere de despăgubiri a fost depusă de către toți reclamanții abia la data de 28.04.2015, cu depunerea mai multor documente care să ateste evenimentul rutier, mai puțin însă ordonanța de clasare din 25.07.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj, emisă ca urmare a retragerii plângerii penale de către partea vătămată, odată cu depunerea cererii de chemare în judecată pe cale civilă.

În consecință, recurenta a opinat că obligația de plată începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Un alt motiv de recurs a vizat aplicarea normelor de drept material de către instanța de apel privitor la analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale sub aspectul întinderii culpei în producerea accidentului rutier, care nu a făcut nicio referire în verificare a condițiilor legale cumulative de antrenare a răspunderii civile delictuale a celui vinovat de producerea evenimentului rutier, esențiale sub aspectul tipului de culpă reținută, în condițiile în care în cadrul procesului penal, s-a optat de către partea vătămată la retragerea plângerii penale.

Stabilirea culpei în cauză, trebuia făcută prin raportare la încălcarea sau nu a dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 195/2014 privind circulația pe drumurile publice, pentru fiecare din părțile implicate în accident, ceea ce nu s-a făcut.

Stabilirea tipului de culpă era imperios necesară în condițiile în care potrivit Deciziei nr. 12/2016 a ICCJ dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ținut să răspundă numai de partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Conluzionând, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanței de apel.

În data de 23 octombrie 2017, după întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, intimații-reclamanți au depus întâmpinare.

În 13 noiembrie 2017, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 octombrie 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1069 A din 20 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II -a civilă, a acordat termen la 06 decembrie 2017, în ședință publică, cu citarea părților și a dispus comunicarea recurentei pârâte S.C. G. S.A. și intimatului intervenient H. a cererii formulată de intimații A., B., C., D., E., F., cu privire la "excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1391 alin. (1) din C. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție", și a acordat termen la 06 decembrie 2017, în ședință publică, pentru când se vor cita părțile, în vederea discutării acesteia.

Prin încheierea din 06 decembrie 2017, pronunțată în dosarul asociat, a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale și s-a dispus sesizarea instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1391 alin. (1) din C. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Prin încheierea din 06 decembrie 2017, pronunțată în dosarul de fond a fost suspendată judecarea recursului până la soluționarea excepției de necontituționalitate.

Prin cererea formulată în 05 mai 2022, recurenta-pârâtă a solicitat repunerea pe rol a cauzei ca urmare a soluționării excepției de neconstituționalitate prin Decizia nr. 229 din 28 aprilie 2022.

În 22 noiembrie 2022, recurenta-pârâtă a depus note scrise, iar în 7 decembrie 2022, intimații-reclamanți au depus concluzii scrise.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că este fondat recursul pârâtei și îl va admite în limitele și pentru considerentele arătate în continuare.

II.1. Prin criticile circumscrise celui dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta afirmă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391 alin. (1) din C. civ., întrucât soția și copii persoanei vătămate-reclamanți în rezenta cauză-nu au dreptul la despăgubiri morale, câtă vreme nu au solicitat aceste despăgubiri pentru o vătămare corporală proprie și nu sunt victime indirecte ale unui deces în familie. În acest sens a fost pronunțată și Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanța de judecată, în momentul pronunțării deciziei recurate, decizie pe care instanța de apel a nesocotit-o.

Criticile pârâtei sunt întemeiate.

Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în data de 28 aprilie 2015, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, au solicitat obligarea pârâtei (asigurător RCA) la plata unor despăgubiri bănești "cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial" atât victima directă a accidentului rutier din data de 26 aprilie 2013, precum și soția și cei patru fii ai acestora, invocând un prejudiciu moral "prin ricoșeu"- prejudiciu de afectațiune- rezultat din conștientizarea suferințelor trăite de victima directă a respectivului accident. În drept, s-a făcut referire la Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1975, precum și la prevederile art. 1390-1392 din C. civ.

Judecând în fond, prima instanță a apreciat că sunt întemeiate pretențiile reclamanților, cele solicitate cu titlu de daune-morale, acordându-le în temeiul art. 1385, art. 1391 și art. 253 alin. (4) C. civ.- texte normative evocate explicit. Cât privește cuantumul acestor despăgubiri, s-a apreciat în privința rezonabilității acestora din perspectiva jurisprudenței CEDO și a jurisprudenței naționale, fără nicio referire, concretă, la anumite decizii avute în vedere.

Asigurătorul, chemat în judecată în calitate de pârât, a declarat apel, solicitând respingerea acțiunii în pretenții susținute de soția și de fii reclamantului A.- victima directă a accidentului rutier – argumentând prin aceea că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1391 alin. (1) și alin. (2) C. civ. pentru ca acești reclamanți să poată beneficia de daune-morale, câtă vreme nu au suferit o vătămare proprie și nu sunt victime indirecte ca urmare a unui deces survenit în familie. Totodată, apelanta a invocat jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în sensul celor susținute, respectiv Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Instanța de apel a respins apelul pârâtei, confirmând astfel hotărârea primei instanțe, sub aspectul despăgubirilor acordate cu titlul de daune-morale, atât victimei directe, precum și soției și celor patru fii. În cuprinsul unei motivări extrem de succinte, instanța de apel explică în ce constă prejudiciul nepatrimonial (moral) suferit prin accidentarea gravă a unui membru al familiei, iar în drept face aplicarea art. 1391 alin. (1) și alin. (2) din C. civ.. Cu referire la Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți, instanța de apel se limitează la a constata că aceasta "trebuie interpretată în sensul că doar victima este titularul exclusiv al dreptului de despăgubire atunci când problema despăgubirilor se discută într-o cauză penală, nefiind incidente prevederile deciziei când daunele sunt solicitate pe cale civilă".

Înalta Curte relevă că, în esență, problema de drept pe care recurentul o supune analizei, prin acest motiv de casare, este legată de caracterul obligatoriu al efectelor unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în concret Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ipoteza în care nu doar victima directă a unei infracțiuni de vătămare corporală din culpă, ci și membrii familiei acesteia solicită despăgubiri cu titlul de daune-morale, pe cale civilă.

Astfel, prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la interpretarea și aplicarea art. 1391 alin. (1) și art. 1371 alin. (1) C. civ., s-a statuat în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima directă a unui prejudiciu corporal poate beneficia și de repararea prejudiciului moral ce rezultă din restrângerea posibilităților de viața familială și socială.

Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat sistematic alin. (1) și (2) ale art. 1.391 din C. civ. și a concluzionat că victima directă a prejudiciului, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârșirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă, este titulara exclusivă a dreptului la despăgubire. Numai în situația în care intervine decesul victimei directe, dreptul la despăgubiri aparține, în condițiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor menționate în cuprinsul art. 1.391 alin. (2) din C. civ.. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prevederile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. trebuie coroborate și cu dispozițiile art. 1.386 alin. (1) din C. civ. și cu cele ale art. 1.387 alin. (1) din C. civ., care reglementează atât formele reparației prejudiciului (scopul fiind repunerea victimei în situația anterioară comiterii faptei ilicite ori a evenimentului de natură a atrage răspunderea persoanei vinovate), cât și întinderea despăgubirii.

Pe cale de consecință, rezultă din această interpretare, că victimele prin ricoșeu (indirecte) nu pot beneficia, în temeiul acelorași texte normative, de repararea prejudiciului moral rezultat din restrângerea posibilităților lor de viață familială și socială în cadrul interacțiunii cu victima directă a faptului ilicit (prejudiciul de afectațiune); astfel de daune morale pentru victimele indirecte pot fi acordate în temeiul art. 1391 alin. (2) din C. civ., respectiv numai în ipoteza în care a intervenit decesul victimei directe.

Cât privește aplicabilitatea acestei decizii, în raport cu art. 521 alin., 3 din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în M.Of. al României, Partea I, iar pentru instanța care a solicitat dezlegarea, de la data pronunțării deciziei.

Prin urmare, o astfel de jurisprudență a Înaltei Curți se impune instanțelor judecătorești cu forță obligatorie.

Este adevărat că evocata decizie a fost pronunțată în urma unei sesizări formulate într-un dosar penal, de un complet al Înaltei Curți constituit în materie penală pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, însă nu pot fi omise prevederile C. proc. pen. din 1 iulie 2010 (Legea nr. 135/2010 publicată în M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010) care, prin art. 14 alin. (1), precizează că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale,pentru ca în cuprinsul alin. (5) să se dispună imperativ: " Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile."

Având în vedere că latura civilă a procesului penal se soluționează conform normelor substanțiale cuprinse în C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, raționamentul care a fundamentat Decizia nr. 12/2016 este valabil și în cazurile în care acțiunea civilă nesoluționată în procesul penal se introduce la o instanță civilă; ori de câte ori acțiunea civilă se judecă separat, nefiind alăturată celei penale, principiile reparării pagubei cauzate printr-o faptă ilicită sunt aceleași, deduse fiind din interpretarea și din aplicarea acelorași norme, cuprinse în C. civ.

Reținând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, împrejurarea că, în mod evident, chestiunea de drept supusă dezlegării este similară celei invocate prin declarația de apel a pârâtei, iar la data pronunțării deciziei în apel, hotărârea Înaltei Curți era publicată în Monitorul Oficial al Românei, ignorarea efectelor acestei decizii obligatorii și acordarea unor daune morale inclusiv victimelor indirecte, pentru afectarea vieții lor de familie, este de natură să confere hotărârii recurate atributul nelegalității.

Contrar celor reținute prin hotărârea instanței de apel, legea de procedură nu conferă instanțelor judecătorești competența de a cenzura dispozițiile cuprinse într-o hotărâre prealabilă ori de a oferi chestiunii de drept cu soluționarea căreia au fost învestite o interpretare diferită sau chiar contrară celei date de Înalta Curte anterior, aceleiași chestiuni, prin jurisprudența sa obligatorie, cuprinsă în deciziile pronunțate într-un recurs în interesul legii ori în hotărârile prealabile.

Totodată, Înalta Curte relevă că, prin încheierea din 6 decembrie 2017, pronunțată în prezentul dosar, a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de intimații-reclamanți E., A., F., B., C., D., cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1391 alin. (1) din C. civ., în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 04.07.2016; s-a apreciat că ea este întemeiată, fiind aduse atingeri drepturilor fundamentale recunoscute și reglementate de prevederile art. 26 din Constituție.

Prin decizia nr. 229/2022 (publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 762 din 21 iulie 2022) Curtea Constituțională respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de A., E., F., B., C. și D. în Dosarul nr. x/2015/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și constată că dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În cuprinsul acestei decizii se statuează în sensul că legiuitorul a reglementat obligativitatea reparării prejudiciului nepatrimonial rezultat în urma vătămării integrității corporale sau a sănătății numai pentru victima directă a faptei ilicite, deoarece numai în cazul acesteia există un raport direct de cauzalitate între săvârșirea faptei ilicite și prejudiciu. Dacă legiuitorul ar fi avut o altă opțiune ar fi nominalizat atât în art. 252 și art. 253 alin. (4) din C. civ. (unde se face referire expresă doar la persoana prejudiciată), cât și în textul de lege criticat alte categorii de persoane care au dreptul la despăgubiri. Atunci când a dorit să acorde despăgubiri pentru alte categorii - spre exemplu în caz de deces al victimei directe - legiuitorul a reglementat în mod expres cu privire la persoanele îndreptățite, respectiv ascendenții, descendenții, frații, surorile și soțul, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricare altă persoană care ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu, potrivit art. 1.391 alin. (2) din C. civ..(paragraful 25). Pentru aceste motive, Curtea reține că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a realizat o interpretare sistematică a prevederilor legale criticate în limitele competenței sale stabilite prin art. 126 alin. (3) din Constituție, interpretare ce corespunde voinței legiuitorului, fără a restrânge sfera incidenței normei criticate în raport cu voința legiuitorului, aceea de a reglementa acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial numai cu privire la victima directă a faptei de vătămare a integrității corporale sau a sănătății(paragraful 26).

Totodată, Curtea Constituțională subliniază că recunoașterea unei răspunderi a autorului faptei ilicite în favoarea persoanelor apropiate victimei ar putea constitui o altă formă de răspundere juridică civilă - distinctă, specială, specifică - care nu intră însă în sfera de reglementare a art. 1.391 alin. (1) din C. civ.. O asemenea răspundere trebuie normată în mod expres ca o opțiune de politică legislativă a statului. Aceasta nu este un element intrinsec al răspunderii reglementate de art. 1.391 alin. (1) din C. civ. și nici nu decurge din acesta, ci este o formă de răspundere distinctă, cu o natură și o fizionomie juridică proprie, separată de răspunderea reglementată în prezent. Astfel, includerea acestui tip de răspundere în sfera celei reglementate de art. 1.391 alin. (1) din C. civ., potrivit celor susținute de autorii excepției, nu poate fi acceptată, întrucât ar altera instituția răspunderii civile delictuale care, în mod clasic, presupune existența unei legături directe de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu(paragraful 33). Opțiunea legiuitorului este aceea ca, în cazul vătămării corporale, daunele morale să fie acordate numai persoanelor care au suferit respectiva vătămare(paragraful 34).

Înalta Curte reamintește dispozițiile art. 147 din Consituție, precum și cele ale art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor.

Având în vedere controlul de constituționalitate la care a fost supus art. 1391 alin. (1) C. civ., în interpretarea dată acestuia prin Decizia nr. 12/16 mai 2016 a Înaltei Curți, acordarea daunelor morale victimelor indirecte, în prezentul proces, apare a fi o soluție care contrazice norma substanțială evocată, nesocotește jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți și a Curții Constituționale și pune în evidență nelegalitatea, în aceste limite, a deciziei instanței de apel.

II.2. Criticile formulate de recurentă din perspectiva celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează acele dispoziții din hotărârea instanței de apel prin care, consecutiv admiterii apelului incident al reclamanților, a fost obligată pârâta la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi, calculate la despăgubirile bănești acordate prin hotărârea de primă instanță, începând cu data cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă.

În esență, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea art. 37 din Normele RCA din 29 noiembrie 2011, aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, considerând că societatea de asigurare nu și-a îndeplinit obligațiile legale, stipulate prin art. 36 alin. (2) din ordin, întrucât nu a plătit victimelor despăgubirea pretinsă și nici nu a notificat respingerea pretențiilor în termenul procedural de 3 luni. În realitate, afirmă recurenta, există două momente în raport de care se apreciază obligația de plată a asiguratorului, și anume: cel dintâi, stabilit prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, este de 10 zile de la data depunerii ultimului document, în ipoteza stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă; cel de-al doilea, de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, pentru ipoteza în care despăgubirea este stabilită în procedura judiciară – ipoteză care se verifică în cauză și care exclude orice culpă a pârâtei. Este evocată Decizia nr. 2997 din 9.10.2014 a Înaltei Curți, o decizie de speță, prin care a fost stabilit că legea nu prevede obligația asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate la nivelul pretențiilor acestora și la momentul solicitării lor.

Criticile recurentei-pârâte, referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material privind acordarea penalităților, sunt nefondate.

Analiza coroborată a dispozițiilor art. 35, art. 36,art. 43, art. 45 pct. 3 și 46 din Normele evocate, pune cu pregnanță în evidență obligația asigurătorilor RCA de a proceda la instrumentarea dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părți privitoare la răspunderea asiguratului și cuantificarea prejudiciului, aceștia fiind abilitați de lege să efectueze verificări și cercetări, inclusiv să desfășoare investigații proprii asupra condițiilor producerii accidentului.

În raport cu art. 36 din Normele RCA, în sarcina asigurătorului sunt instituite mai multe obligații, printre care: a)obligația de a răspunde cererii părții solicitante, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b)obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Scopul unei astfel de reglementări este în legătură cu asigurarea unei celerități a instrumentării și finalizării dosarelor de daună, prin soluționarea, pe cât posibil, pe cale amiabilă a acestora, fără, însă, a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligație de rezultat, în acest sens, de vreme ce, potrivit art. 44 din Norme, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună (constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă) rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Reglementarea admite, deopotrivă, existența situațiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că, în astfel de situații, despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, refuzul asigurătorului de a acorda despăgubiri reprezintă o posibilitate legală, acesta având, totuși, obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Se poate reține o culpă a asigurătorului, în situația în care acesta nu își îndeplinește această obligație.

Obligația de a răspunde persoanei prejudiciate, fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat poate fi considerată o obligație de rezultat, îndeplinirea unei atare obligații având ca situație premisă existența dovezilor în privința răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului și în privința cuantificării prejudiciului.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că termenul de 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, prevăzut de art. 36 alin. (1) din Norme, este un termen pus la dispoziția asiguratorului RCA, înăuntrul căruia acesta este ținut de obligația de a răspunde persoanei notificatoare, iar nu în mod necesar de obligația de a-i rezolva pozitiv cererea de despăgubiri. Înăuntrul acestui termen, asiguratorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părții solicitante, prin formularea unei oferte de despăgubire justificată, în scris, transmisă cu confirmare de primire (dacă se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat), fie să notifice părții prejudiciate, în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Consecința încălcării de către asigurător a obligației de a răspunde (în oricare din aceste modalități) în termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat nu poate fi obligarea asigurătorului la plata sumelor pretinse prin cererea de avizare, însă e poate conduce la aplicarea penalităților prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011(publicat în M.Of. nr. 858 din 6 decembrie 2011)-în vigoare la data producerii accidentului- dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător.

Dispozițiile art. 37 din Norme instituie o măsură cu rol punitiv, pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile stipulate în mod expres în sarcina sa, în termenele prevăzute de art. 36 din Norme (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună – cele de la alin. (1) și termene de plată – cele de la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situație de culpă a acestuia. Acest text normativ sancționează atitudinea asigurătorului în ceea ce privește modalitatea în care înțelege să își execute obligațiile instituite în sarcina sa și legea nu distinge, după cum este vorba despre obligațiile referitoare la gestionarea dosarului de daună ori cele referitoare la efectuarea plății despăgubirilor stabilite, fie pe cale convențională, fie printr-o hotărâre judecătorească. Este adevărat că, în cazul în care părțile nu convin pe cale amiabilă asupra despăgubirilor, apare necesară declanșarea unei proceduri jurisdicționale, în cadrul căreia să se stabilească o reparație corespunzătoare a prejudiciului, însă aceasta nu exonerează asigurătorul de răspundere, în ipoteza în care, este dovedit că nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa, în termenele prescrise de lege.

A considera altfel, înseamnă a permite asigurătorului să eludeze legea, prin faptul că, stând în pasivitate, fără a-și îndeplini obligațiile referitoare la gestionarea dosarului de daună, menite să asigure victimelor posibilitatea obținerii unor despăgubiri rezonabile pe cale convențională și în termen scurt, asigurătorul obligă victima să introducă o acțiune civilă în justiție, pentru a obține astfel o hotărâre judecătorească definitivă, care să stabilească cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin. Or, atâta timp cât legea nu distinge în ceea ce privește natura obligațiilor încălcate de către asigurător, recunoscând dreptul victimei la daune, pentru nerespectarea oricăruia dintre termenele reglementate prin art. 37, rezultă că, și în ipoteza în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligația de a răspunde persoanei prejudiciate, fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat, în termenul reglementat prin lege, obligând indirect la declanșarea procedurii jurisdicționale, dreptul victimei la penalități nu este neutralizat prin obținerea hotărârii judecătorești.

Termenul de 10 zile, prevăzut de art. 36 alin. (5) teza I din Normele RCA, calculat de la data la care s-a depus și ultimul document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele, vizează exclusiv obligația de plata a despăgubirii, nu și celelalte obligații de a face stabilite de lege în sarcina asigurătorului și pentru a căror nerespectarea acesta poate fi obligat la despăgubiri, pentru prejudiciul creat prin întârzierea plății

În concluzie, prin art. 37 din Norme, legiuitorul sancționează atitudinea asigurătorului în ceea ce privește modalitatea în care înțelege să își execute obligațiile instituite în sarcina sa prin textul normativ anterior(art. 36), fără a distinge după cum o astfel de omisiune vizează obligațiile referitoare la gestionarea dosarului de daună sau obligațiile de plată a despăgubirilor, stabilite convențional ori printr-o hotărâre judecătorească, astfel că o astfel de distinție nu îi este permisă nici celui chemat să aplice legea, în virtutea principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.

Penalitățile de întârziere, având un pronunțat caracter sancționator, evidențiat în cuprinsul prezentelor considerente, ele pot fi aplicate ori de câte ori se constată că există o culpă în întârzierea îndeplinirii oricărei obligații legale, dintre cele instituite expres în sarcina asigurătorului, în condițiile de formă prevăzute de lege.

Este adevărat că art. 36 alin. (5) din Normele RCA distinge între două momente, evocate de recurentă, însă acestea au în vedere exclusiv obligația de plată a despăgubirilor, iar nu și celelalte obligații, referitoare la gestionarea dosarului de daună. Astfel, primul moment vizează ipoteza acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA trebuie să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I); cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).

În prezentul proces, a fost stabilit cu certitudine faptul că cererea de despăgubire a fost adresată asiguratorului de victima directă în data de 19.12.2014, iar acesta a făcut o ofertă de despăgubire în data de 4.12.2015, în valoare de 11.000 RON cu titlu de daune-morale, victimei directe, reclamantului A..

Așadar, în raport cu data avizării daunei și depunerii cererii de despăgubire, termenul de 3 luni, reglementat prin art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, s-a împlinit, în data de 19.02.2015. Oferta de despăgubire, evident, disproporționată în raport cu ceea ce s-a solicitat, a fost comunicată victimei după un an de zile de la data avizării producerii evenimentului asigurat.

Recurenta afirmă că cererea de avizare de daună și depunere de despăgubiri a fost depusă în data de 28.04.2015, ceea ce contrazice cele stabilite definitiv, în fapt, prin hotărârea instanțelor de fond. Însă, chiar așa fiind, Înalta Curte observă că și în raport cu data afirmată de recurentă, prin declarația de recurs, oferta acesteia, comunicată victimei directe în data de 4 decembrie 2015, se plasează în afara termenului legal de 3 luni.

Recurenta susține că reclamanții nu au depus ordonanța de clasare din 25.07.2014, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj, ca urmare a retragerii plângerii penale de către partea vătămată, însă nu argumentează în ce sens această omisiune a victimelor a fost de natură să împiedice comunicarea unui răspuns și reprezintă un impediment real în aplicarea sancțiunii legale referitoare la plata penalităților. Mai mult, asigurătorul nu a probat faptul că a solicitat în scris părții vătămate depunerea unui astfel de document și că acesta era necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei.

Este cert, așadar, că asigurătorul nu și-a îndeplinit in termenul legal obligația de a răspunde cererii părții solicitante formulând o ofertă de despăgubire justificată. Or, culpa asigurătorului se impunea a fi sancționată, în temeiul art. 37 din Norme.

Stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii jurisdicționale nu poate conduce la inexistenței unei culpe a asigurătorului în executarea celorlalte obligații stabilite în sarcina sa, în procedura administrării dosarului de daune, nerespectare care a obligat partea vătămată să se adreseze instanței de judecată. Astfel fiind, soluția aplicării penalităților, de la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, își are rațiunea atât în dispozițiile Normelor RCA anterior evocate, cât și în prevederile art. 1530, art. 1535 C. civ.. Totodată, relevante sunt și prevederile art. 1532 alin. (2) lit. e) C. civ., societatea de asigurare aflându-se de drept în întârziere, întrucât obligația s-a născut din săvârșirea culpabilă a unei fapte ilicite extracontractuale.

Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 puteau fi calculate la această sumă și acordate de la data cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost solicitat prin cererea de chemare în judecată, în virtutea principiului disponibilității.

În acest context, Înalta Curte consideră că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art. 36 - 37 din Normele RCA în privința obligării recurentei-pârâte la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor acordate în fond, începând cu data cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă, integrală a acestora.

Referitor la practica instanței supreme, evocată de recurentă, Înalta Curte reține că analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, soluțiile pronunțate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influențeze decizia din prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, noțiunea de juriprudență nu se poate rezuma la decizii izolate de speță, ci este necesar ca recurenta să probeze că, în practica judiciară vizând situații comparabile, au fost evidențiate în mod constant interpretări unitare ale textelor normative incidente în situații similare celor stabilite în prezentul proces.

II.3. Circumscris motivului final de recurs, recurenta susține că, hotărârea recurată nu conține nicio referire la condițiile legale cumulative de antrenare a răspunderii civile delictuale, esențiale sub aspectul tipului de culpă reținută, autorul faptei fiind ținut să răspundă numai de partea de prejudiciu pe care a primit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea, cu vinovăție, la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu

l-a evitat.

Acest motiv de recurs este inadmisibil, pentru un dublu motiv, și anume:

a) Prin declarația de apel formulată, pârâta nu a contestat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și nici nu a supus analizei instanței de control judiciar cuantumul despăgubirilor acordate victimei directe, din perspectiva unei pretinse culpe comune. Înalta Curte constată că pârâta apelantă a considerat că suma de 100 mii euro, acordată prin hotărârea de primă instanță reclamantului A., este excesiv de mare "având în având în vedere că intimatul-reclamant nu a înregistrat un prejudiciu estetic (in Raportul de nouă expertiză medico-legală nu se menționeazăa existența mutilărilor, desfigurărilor, ori a cicatricilor), iar speranța de viața nu i-a fost diminuată, nici capacitatea de autoservire, iar afazia și disfazia menționate nu pot fi în măsură a produce modificări în acest plan." De asemenea, consideră că nu se poate acorda o sumă excesivă, în considerarea faptului că au fost respinse sumele pretinse cu titlu de daune materiale, ca nedovedite și, pe de altă parte, apare nejustificată acordarea unor despăgubiri excesive, în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, în raport cu cele comise cu intenție.

Așa fiind, apelul a devoluat numai în aceste limite, în privința obligației de plată a despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtei și în favoarea victimei directe, printr-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 497 alin. (1) C. proc. civ. Cum recursul supune controlului de legalitatea hotărârea instanței de apel, pronunțată în limitele devoluțiunii stabilite de parte prin propria cale de atac, rezultă că pârâta nu poate in