ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul Ministerul Culturii și Identității Naționale a solicitat instanței să îi oblige pe pârâți A. și B. la repararea, în natură sau prin echivalent, a prejudiciului în cuantum de 3.899.355,2 €, cauzat patrimoniului cultural național mobil și proprietății publice a Statului Român.

În drept, au fost indicate prevederile art. 1357 C. civ., dispozițiile O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național și ale Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1357 C. civ. cu privire la existența prejudiciului, a vinovăției sale și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Raportat la expertiza judiciară estimatorie, reclamantul a majorat pretențiile la suma de 5.215.120 USD, reprezentând valoarea celor 3572 stateri Lysimach, la care a adăugat suma de 22.905,2 euro reprezentând suma cheltuită de către Statul Român pentru recuperarea celor 28 stateri. .

Prin sentința civilă nr. 372 din 28 aprilie 2020, Tribunalul Hunedoara a admis, în parte, acțiunea civilă precizată, formulată de reclamantul Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva pârâților A. și B.. Pârâții au fost obligați să restituie, în natură, 3572 monede aur, de tip Lysimach, braconate din situl arheologic Sarmisegetuza-Regia sau să plătească, în solidar, contravaloarea acestora, în sumă de 5.215.120 USD. S-a respins, în rest, acțiunea civilă.

Prin decizia nr. 599 din 14 aprilie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva sentinței civile nr. 372 din 28 aprilie 2020, pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâții A. și B. au fost obligați și la plata sumei de 22.905,2 euro, cu titlu despăgubiri, către reclamantul Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

Apelul declarat de pârâtul A. împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat.

Intimații-pârâți A. și B. au fost obligați la plata sumei de 6.000 RON în favoarea apelantului Ministerul Culturii și Identității Naționale, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 599 din 14 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, pârâtul A. a declarat recurs, formulând următoarele critici:

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a invocat că Ministerul Culturii nu are calitate procesuală activă, întrucât a formulat acțiunea în nume propriu, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. A precizat că în dispozitivul hotărârii pronunțate în cauza penală a fost reținută calitatea procesuală a Statului Român, instanța penală lăsând nesoluționată acțiunea civilă introdusă de către partea civilă - Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Astfel, în aprecierea recurentului-pârât, doar Statul Român avea calitatea să acționeze pentru recuperarea unor prejudicii privitoare la bunuri proprietate publică.

Recurentul-pârât a afirmat că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1084 C. civ. de la 1864, întrucât hotărârea de admitere a apelului declarat de reclamantul Ministerul Culturii s-a bazat pe un calcul prezumtiv și estimativ a unor monede diferite, calcul ce îl prejudiciază pe pârât cu suma de 22.905,2 €.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că monedele pentru care s-a aprobat plata sumei de 295.225,31€ au inclus cele 28 de monede Lysimach, care au făcut obiectul tranzacției de la C. din Timișoara reținută de instanța penală în sarcina pârâtului în perioada mai- iunie 1999.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a omis să cerceteze natura juridică esențială a raporturilor deduse judecății.

A precizat că, la data pretinsei sustrageri și tranzacționări a bunurilor (august 1998, mai- iunie 1999 - astfel cum s-a reținut la paginile 43-44 din cuprinsul deciziei penale nr. 1102/A/2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia), erau în vigoare O.G. nr. 27/1992 și O.G. nr. 68/1994. Or, instanța de apel a analizat greșit antrenarea răspunderii civile în raport cu art. 20 din O.G. nr. 68/1994. Sub aspect civil, transmiterea bunurilor proprietate publică definite la art. 20 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 68/1994 a fost lovită de nulitate absolută conform art. 29 din același act normativ și art. 136 din Constituție.

Astfel, instanța de apel trebuia să analizeze posibilitatea revendicării bunurilor de la cumpărător, buna sau reaua-credință a pârâtului în sensul art. 996 C. civ. de la 1865, modalitatea concretă în care trebuia despăgubit adevăratul proprietar al bunurilor înstrăinate - Statul Român, respectiv conținutul despăgubirii în limita cererii de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1084 C. civ.

Printr-o altă critică, se invocă faptul că bunurile nu au fost inventariate conform art. 18-20 din Legea nr. 213/1998. În opinia recurentului-pârât, lipsa inventarierii și clasării ridică incertitudine cu privire la individualitatea fiecărui bun și îi face imposibilă evaluarea și, prin urmare, nu se poate stabili întinderea prejudiciului.

Prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat constatarea nulității evaluării potrivit art. 330 alin. (1), art. 336 alin. (3) C. proc. civ., arătând că raportul de expertiză nu întrunește cerințele legale și este lovit de nulitate, întrucât lipsesc dovezile de autenticitate a monedelor.

În continuare, recurentul-pârât se referă la faptul că nu s-a răspuns la obiectivul nr. 3 de expertiză, iar, în ceea ce privește obiectivul nr. 8, răspunsul primit este lipsit de legalitate și nu poate fi luat în considerare ca temei al unei hotărâri judecătorești. Față de concluziile exprimate de expertul desemnat în cauză, nu se poate stabili cu certitudine existența și valoarea prejudiciului, expertul arătând în mod expres că se află în imposibilitatea de a evalua fizic bunurile.

Făcând referire la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că este necesară cuantificarea exactă a bunurilor confiscate și scăderea lor din suma la care a fost obligat pentru a nu se încălca autoritatea de lucru judecat și a nu se proceda la dubla despăgubire pentru același prejudiciu - aspect ce presupune expertizarea bunurilor și o nouă judecată asupra fondului.

A precizat că a formulat mai multe cereri în probațiune cu martori și cu expertiză, acestea fiind respinse fără motivare, astfel încât a fost privat de dreptul la un proces echitabil, motiv pentru care apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o ultimă critică, încadrată de recurent în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se învederează că prima instanță a denaturat situația de fapt, întrucât nu a analizat împrejurarea că fapta ilicită a fost săvârșită în perioada august 1998 - iunie 1999, iar zona Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost declarată zonă de interes arheologic prin Anexa la O.G. nr. 43/2000, după producerea faptei ilicite - ceea ce, în accepțiunea recurentului-pârât, atrage nulitatea hotărârii primei instanțe, în raport cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 16 iunie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 599 din 14 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de pârât, invocată prin întâmpinarea depusă de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

De asemenea, cu titlu preliminar, se reține că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, omisso medio, neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel.

Prima critică dedusă analizei instanței de recurs vizează lipsa calității procesuale active a Ministerului Culturii, care a formulat acțiunea în nume propriu, deși, în aprecierea recurentului, doar Statul Român avea calitatea să acționeze pentru recuperarea unor prejudicii privitoare la bunuri proprietate publică.

Recurentul critică lipsa calității procesuale active, care reprezintă una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile. Pe parcursul procesului, lipsa calității procesuale se invocă pe cale de excepție, art. 40 alin. (1) C. proc. civ. stabilind că sancțiunea pentru încălcarea acestei condiții de exercitare a acțiunii civile este respingerea cererii ca fiind făcută de o persoană fără calitate.

Chiar dacă recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că această critică nu poate fi analizată de instanța de recurs, întrucât este invocată pentru prima dată în recurs. Pentru a putea invoca în recurs critici relative la legitimitatea procesuală activă a reclamantului, era necesar ca excepția lipsei calității procesuale active să fi fost ridicată în fața instanțelor de fond, fie de părți, fie de către instanță.

Într-adevăr, excepția lipsei calității procesuale active este o excepție absolută, care poate fi invocată de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, după cum stipulează art. 246 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, trebuie avut în vedere că neregularitatea procedurală referitoare la o altă fază a litigiului este adusă în fața instanței ca motiv de recurs, nefiind calificată drept veritabilă excepție ridicată în recurs.

Drept urmare, este relevant că, în materia recursului, prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reglementează expres că motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, dacă legea nu prevede altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Prin urmare, aceste dispoziții nu derogă de la regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât instanța de recurs nu poate invoca, din oficiu, motive de ordine publică privitoare la judecata în primă instanță, care nu au fost invocate prin apel ori în cursul judecății apelului.

Singurele motive care pot fi ridicate direct în recurs privesc autoritatea de lucru judecat, precum și necompetența internațională a instanțelor române.

Rezultă, pe de-o parte, că dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se aplică cu prioritate față de normele generale care prevăd că anumite excepții pot fi ridicate în orice stare a pricinii (specialia generalibus derogant), iar, pe de altă parte, că interdicția prevăzută de aceste dispoziții nu poate fi eludată de aplicarea prevederilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Reținând incidența acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că prin sentința pronunțată de tribunal s-a admis, în parte, acțiunea în răspundere civilă delictuală, formulată de reclamantul Ministerul Culturii și Identității Naționale, astfel că pârâții A. și B. au fost obligați să restituie, în natură, 3.572 monede aur, de tip Lysimach, braconate din situl arheologic Sarmisegetuza-Regia sau să plătească, în solidar, contravaloarea acestora, în sumă de 5.215.120 USD.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că "reclamantul Ministerul Culturii și Identității Naționale, s-a adresat acestei instanțe civile, solicitând obligarea pârâților A. și B., ca, în solidar, să-i achite contravaloarea tezaurului sustras din situl arheologic".

Tribunalul a constatat îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. de la 1864, raportat la decizia penală nr. 1102/A/2016 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care s-a constatat definitiv și irevocabil că pârâții A. și B., într-o formulă asociată de mai multe persoane, au săvârșit faptul ilicit prin aceea că, în perioada 1998-2000, au întreprins detecții și săpături neautorizate în situl arheologic de la Sarmizegetusa-Regia, de unde au braconat tezaurul monetar compus din 3600 piese din aur, de tip Lysimach.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel pârâtul A. și reclamantul Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Prin apelul declarat, pârâtul A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate, în sensul de a se dispune respingerea acțiunii formulate de reclamantul Ministerul Culturii și Identității Naționale, ca neîntemeiată. Motivele de apel formulate au supus devoluțiunii instanței de apel următoarele chestiuni: aplicarea dispozițiilor deciziei penale nr. 1102/A/2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, valoarea probatorie a raportului de expertiză și evaluarea probelor administrate în procesul penal.

De asemenea, reclamantul Ministerul Culturii și Identității Naționale a exercitat apel, prin care a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul de a admite cererea și de a fi obligați pârâții la plata sumei de 22.905,2 €, cu titlu de compensație echitabilă plătită pentru recuperarea celor 27 de stateri aparținând tezaurului care face obiectul prezentei cauze.

Raportat la circumstanțele litigiului, Înalta Curte reține că excepția lipsei calității procesuale active a Ministerul Culturii și Identității Naționale nu a fost invocată în fața instanțelor de fond, motiv pentru care instanța de recurs nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanțe sub acest aspect, deoarece s-ar eluda interdicția prevăzută de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că a fost analizată greșit răspunderea pârâților în raport cu dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 68/1994, precum și că instanța de apel trebuia să analizeze posibilitatea revendicării bunurilor de la cumpărător, buna sau reaua-credință a pârâtului în sensul art. 996 C. civ. de la 1864.

În esență, din această perspectivă recurentul-pârât susține că transmiterea bunurilor proprietate publică definite la art. 20 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 68/1994 este lovită de nulitate absolută conform art. 29 din același act normativ și art. 136 din Constituția României, motiv pentru care constituie o înstrăinare a bunului altuia.

Față de considerentele precedente, Înalta Curte reține că aceste critici, deși privesc lămurirea raportului juridic dintre părți prin aplicarea corectă a legii, sunt invocate pentru prima dată în recurs, nefiind supuse controlului instanței de apel, motiv pentru care nu pot fi analizate de instanța de recurs, față de interdicția reglementată de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, prin raportare la argumentele deja prezentate, se constată că, omisso medio, s-a invocat și inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 182/2000 în cauză, întrucât o asemenea critică nu a fost invocată pe calea apelului.

Cu privire la celelalte critici din recurs, Înalta Curte reține că este incidentă sancțiunea nulității, întrucât aspectele invocate de recurentul-pârât nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Se reține că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

În conformitate cu textele legale enunțate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 1084 C. civ. de la 1864, față de modul în care recurentul a formulat aceste critici, Înalta Curte constată că, în realitate, se contestă situația de fapt reținută și modul de interpretare a probelor de către instanțele de fond, iar nu modul în care ar fi fost încălcată această normă de drept material de către instanța de apel.

Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile speței, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la datele speței și nu se poate face prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Întrucât situația de fapt este stabilită în mod suveran de instanțele de fond, fiind sustrasă cenzurii instanței de recurs, care nu realizează un control al temeiniciei hotărârii, ci doar unul de legalitate, astfel cum prevede expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că această critică nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a mai criticat că lipsa inventarierii și clasării bunurilor face imposibilă evaluarea, prin urmare și stabilirea unui prejudiciu, arătând totodată, că statul trebuia să delimiteze ariile protejate și să inventarieze bunurile din domeniul public.

În acest sens, instanța de apel a reținut că, în mod corect, a fost înlăturată de prima instanță susținerea pârâtului cu privire la faptul că, în lipsa parcurgerii procedurii de clasare, nu se poate stabili cu exactitate că un bun mobil face parte din categoria bunurilor la care se referă Legea nr. 182/2000, față de probele administrare în cauză, îndeosebi rapoartele de expertiză tehnică judiciară pe care instanța și-a fundamentat soluția.

Se constată astfel, că nici această critică nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurentul pune în discuție evaluarea probelor în ceea ce privește existența faptei ilicite pentru care i s-a antrenat răspunderea civilă delictuală. Or, după cum s-a arătat deja, instanța de recurs nu poate reevalua situația de fapt în raport de probele administrate în fața de instanțelor de fond și nici nu poate statua cu privire la temeinicia/netemeinicia acțiunii.

Invocând motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat constatarea nulității raportului de expertiză, întrucât nu s-a dovedit autenticitatea monedelor, făcând trimitere la art. 330 alin. (1), art. 336 alin. (3) C. proc. civ. Însă, recurentul nu a invocat o cauză de nulitate a probei cu expertiza și nu a argumentat în ce mod au fost nerespectate dispozițiile procedurale stipulate de art. 330 alin. (1), art. 336 alin. (3) C. proc. civ., ci și-a exprimat nemulțumirea față de modul în care instanțele de fond au apreciat forța probantă a raportului de expertiză, în ce privește dovada autenticității monedelor.

În consecință, criticile vizând evaluarea probatoriului nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și, cu atât mai puțin, nu se încadrează în motivul prevăzut de pct. 8 al aceluiași text legal, având în vedere că nu s-a invocat încălcarea unor norme de drept material.

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că este necesară cuantificarea exactă a bunurilor confiscate și scăderea lor din suma la care a fost obligat pentru a nu se încălca autoritatea de lucru judecat și a nu se proceda la dubla despăgubire pentru același prejudiciu.

Raportat la modul în care recurentul a formulat aceste critici, Înalta Curte reține că aceste nu pot fi încadrate în motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care acesta tinde la reevaluarea prejudiciului stabilit de către instanța de apel în urma probatoriului administrat în cauză.

Recurentul-pârât a mai invocat incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără însă a prezenta chestiuni de nelegalitate care să fie încadrabile în acest caz de casare. Se observă că, în esență, recurentul-pârât a susținut că i-au fost respinse mai multe cereri de probațiune, precum și că prima instanță a denaturat starea de fapt, reținând că monedele de aur au fost "sustrase din situl arheologic UNESCO, Sarmizegetusa Regia".

Raportat la aceste susțineri, prin care nu s-a invocat încălcarea niciunei norme procesuale, instanța de recurs constată că nemulțumirile recurentului cu privire la respingerea probelor solicitate excedează controlului de legalitate, deoarece în materia probelor nu pot fi cenzurate în recurs concludența și utilitatea probei, instanța de fond fiind suverană în această privință.

Totodată, se reține că recursul privește legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, astfel încât criticile relative la modul în care prima instanță a statuat asupra situației de fapt nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor admisibile în motivele de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care, "în cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui", Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea recursului declarat de pârâtul A..

Față de soluția ce urmează a fi dispusă, prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât A. la plata sumei de 5.500 RON către intimatul-reclamant Ministerul Culturii și Identității Naționale, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite prin înscrisurile de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 599 din 14 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât A. la plata sumei de 5.500 RON către intimatul-reclamant Ministerul Culturii și Identității Naționale, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2022.