Decizia nr. 1537/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2810/2020 a Tribunalului Hunedoara

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 martie 2019 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara la plata sumei de 88.000 euro (câte 1.000 euro pentru cele 88 de zile în care a fost legat în lanțuri), cu titlu de despăgubiri morale, pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, ca victimă a torturii. La 20 august 2019 reclamantul a transmis prin e-mail precizări, arătând că înțelege să solicite despăgubiri morale în cuantum de 128.000 euro .

Sentința pronunțată de Tribunalul Hunedoara: Prin sentința civilă nr. 2810 din 4 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, au fost respinse excepțiile tardivității depunerii precizării de acțiune, a lipsei calității procesuale pasive, a prescripției și a autorității lucrului judecat - invocate de pârât prin întâmpinare. A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice a Județului Hunedoara. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro sau contravaloarea în RON la data plății, cu titlul de despăgubiri morale. A fost respinsă, în rest, acțiunea civilă precizată. Cuantumul onorariului cuvenit curatorului special în sumă de 940 RON a rămas în sarcina Ministerului Justiției.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia: Prin decizia civilă nr. 1574 din 28 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 2810 din 4 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă. A fost schimbată, în parte, sentința atacată, numai sub aspectul modului de soluționare a excepției prescripției și rejudecând cauza în aceste limite: A fost admisă excepția prescripției invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată și precizată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate. A fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac declarată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1574 din 28 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, cale de atac înregistrată la 14 ianuarie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. La 11 februarie 2022 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a declarat recurs incident împotriva aceleiași decizii. Recursul principal a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și admiterii propriului apel declarat împotriva sentinței civile nr. 2810 din 4 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, sub aspectul măririi cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță, cu menținerea soluției instanței de apel în ceea ce privește dispozițiile sentinței apelate sub aspectul respingerii excepțiilor invocate de pârât, altele decât excepția prescripției dreptului material la acțiune. A arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, curtea de apel reținând că reclamantul nu a învestit instanța cu o acțiune prin care să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suplimentar cauzat de agravarea stării de sănătate și pentru compromiterea imaginii sale. În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., prima instanță a calificat obiectul acțiunii, reținând că reclamantul tinde la reevaluarea prejudiciului moral cauzat prin regimul de detenție preventivă, ce a precedat și însoțit punerea sa sub acuzare și judecata penală, prin metode de interogare și de reținere pentru săvârșirea unor infracțiuni pentru care, în final, a fost achitat, având în vedere consecințele perioadei de reținere și anchetare asupra întregii vieți, a personalității, a imaginii și a imposibilității de a se reintegra în comunitate, urmare a torturii, stresului prelungit, persecuției și discreditării sale. Astfel, în ceea ce privește obiectul acțiunii, prima instanță a apreciat că solicită despăgubiri suplimentare față de cele acordate de CEDO pentru agravarea și amplificarea prejudiciului moral stabilit prin cele două hotărâri pronunțate în cauzele reclamantului împotriva României, respectiv pentru declanșarea ulterioară a unor maladii ce îi afectează ireversibil și grav starea de sănătate și pentru compromiterea imaginii sociale. Prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a infirmat calificarea juridică dată de prima instanță obiectului acțiunii, astfel încât trebuia să aibă în vedere că despăgubirile suplimentare se justifică dacă, după stabilirea și acordarea lor prin hotărâri judecătorești definitive, se face dovada apariției unor noi prejudicii având drept cauză același fapt ilicit. Așa cum corect a reținut Tribunalul Hunedoara, ori de câte ori după rămânerea definitivă a hotărârilor pronunțate în cauzele CEDO s-a agravat starea de sănătate ca urmare a aceluiași fapt prejudiciabil, despăgubirile stabilite trebuie majorate, agravarea sănătății fiind echivalentă cu apariția unui nou prejudiciu, potrivit principiului fundamental al reparării integrale a prejudiciului. Cum starea reclamantului de sănătate s-a agravat incurabil, astfel cum rezultă din mențiunile existente în biletul de ieșire din spital, apreciază că termenul de prescripție a început să curgă din luna mai 2018, astfel încât, contrar celor reținute de instanța de apel, în ceea ce privește prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune sunt aplicabile dispozițiile art. 2518 pct. 2 din noul C. civ. ce prevăd un termen de prescripție de 10 ani, iar nu prevederile Decretului nr. 167/1958. Menționează că acest text de lege este aplicabil în cauză chiar în situația în care se are în vedere considerentul instanței de apel privind momentul începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă (20 noiembrie 2014) reținut în pagina 12 paragraful 4 din decizia recurată. În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant a precizat că, față de soluția conținută în dispozitivul deciziei recurate, câtă vreme instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a excepției autorității lucrului judecat prin raportare la alte hotărâri judecătorești, se impune înlăturarea considerentului de la pagina 13 ultimul paragraf din decizia recurată, ce nu vizează excepția prescripției dreptului material la acțiune, ci excepția autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 2950/2015 a Tribunalului Hunedoara. Prin recursul incident, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a arătat că decizia recurată este criticabilă numai în parte, respectiv în ceea ce privește soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanțelor, precum și soluția dată asupra excepției autorității lucrului judecat, instanța de apel făcând aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește aceste aspecte. Apreciază că este nelegală reținerea instanței de apel, în sensul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă în cauză raportat la dispozițiile art. 223 alin. (1) din C. civ. potrivit cărora Statul Român este reprezentat în justiție de Ministrul Finanțelor atunci când legea nu stabilește un alt organ în acest sens. Instanța nu a avut în vedere că potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Raportul juridic litigios dedus judecății în prezenta cauză derivă din condițiile improprii în care reclamantul susține că a fost ținut în arest în cursul anului 1998. Or, potrivit dispozițiilor art. 15 lit. h) din Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea poliției române, în vigoare la data la care reclamantul a fost deținut în arest preventiv, "Poliția Română are următoarele atribuții: ...h) asigura paza și funcționarea, în condițiile legii, a locurilor de reținere și de arest preventiv organizate în cadrul unităților de poliție". Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 1 din același act normativ, Poliția Română face parte din Ministerul de Interne actualmente Ministerul Afacerilor Interne și, potrivit normelor legale în vigoare (art. 26 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 213/2002), răspunde pentru asigurarea funcționării în condițiile legii a locurilor de reținere și de arest preventiv. Reiese, așadar, că răspunderea civilă a Statului Român pentru modul de organizare și coordonare a activității de punere în executare a pedepselor privative de libertate poate avea doar un caracter subsidiar, dat fiind că organizarea acestei activități nu este în sarcina directă a statului, fiind încredințată, potrivit normelor legale anterior amintite unor alte persoane, care au personalitate juridică. În aceste condiții, în care legiuitorul a stabilit în mod clar în sarcina cărei instituții cade obligația de a asigura funcționarea în condițiile legii a locurilor de reținere și arest preventiv, apare vădit netemeinică reținerea calității de reprezentant al Statului Român a Ministerului Finanțelor pentru pretinsele nereguli legate de acest aspect. Această apreciere contravine dispozițiilor art. 224 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, ce prevede că: "dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului". Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Drept urmare, recurentul-pârât solicită să se rețină că, în mod nelegal, instanța de fond și cea de apel au respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor în nume propriu cât și ca reprezentant al Statului Român. Cea de-a doua critică formulată de recurentul-pârât vizează soluția pronunțată de curtea de apel de menținere a sentinței instanței de fond cu privire la excepția autorității de lucru judecat. Având în vedere condițiile legale ce trebuie îndeplinite pentru a se reține incidența acestei excepții - tripla identitate de părți, cauză și obiect, reiterează faptul că pe rolul instanțelor de judecată s-a mai derutat un litigiu între aceleași părți, respectiv reclamant și Statul Român, prin care au fost afirmate aceleași pretenții și s-a urmărit obținerea de despăgubiri pentru perioada petrecută de acesta în arest și condițiile de detenție - litigiu ce a format obiectul dosarului nr. x/2010 al Judecătoriei Deva, soluționat definitiv în sensul respingerii acțiunii. În privința celor două dosare există identitate de părți, întrucât și în prezentul dosar, dar și în dosarul nr. x/2010, calitatea de reclamant îi revine lui A., în timp ce Statul Român a fost chemat în judecată în calitate de pârât. În ceea ce privește condiția identității de cauză, trebuie avut în vedere că noțiunea de "cauză a acțiunii civile" este definită practic de scopul spre care se îndreaptă voința celui care reclamă în justiție. Or, atât în prezentul dosar, cât și în dosarul nr. x/2010 scopul urmărit de reclamant este stabilirea răspunderii delictuale pentru faptele ce s-au petrecut în anul 1998 și care vizează pretinsele torturi la care acesta ar fi fost supus cu ocazia deținerii sale în arest preventiv. De asemenea, și condiția identității de obiect (pretenția afirmată în justiție) este îndeplinită. Întrucât prin notele scrise depuse de reclamant pentru termenul de judecată din 23 iunie 2020 acesta a precizat ca temei de drept al acțiunii și dispozițiile art. 538 C. proc. pen., pârâtul a invocat autoritatea de lucru judecat și în raport cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Hunedoara, întrucât reclamantul a solicitat despăgubiri pentru același motiv și în temeiul aceluiași text de lege în respectivul dosar soluționat definitiv, astfel că nu se mai pot emite aceleași pretenții în cadrul unui nou litigiu, desfășurat între aceleași părți și pentru aceeași cauză și având același obiect. Nu în ultimul rând, în temeiul hotărârilor CEDO al căror temei l-a constituit de asemenea situația ce a avut loc în anul 1998 și al hotărârilor pronunțate de instanța națională în dosarul nr. x/2014, au fost plătite către reclamant o serie de despăgubiri semnificative, respectiv 451.667,19 RON, astfel că, sub aspectul scopului urmărit prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar - obținerea de despăgubiri - autoritatea de lucru judecat este mai mult decât evidentă. Concluzionând, solicită să fie admis recursul incident, să se rețină incidența în cauză a excepției autorității de lucru judecat, să fie casată în parte decizia recurată, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, precum și a excepției autorității de lucru judecat.

Apărările formulate: Recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât și întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea apărărilor pârâtului.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (28 martie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 septembrie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursurilor, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: 1. Recursul reclamantului A. susține, cu referire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a dispozițiilor legale privitoare la prescripția extinctivă, arătând că nu era incident termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, ci acela de 10 ani reglementat de art. 2.518 C. civ., față de natura dreptului subiectiv pretins, corespunzător unui prejudiciu suplimentar de care ar fi luat cunoștință în anul 2018. Or, raportat la acest moment, promovarea acțiunii civile la data de 28.03.2019 se situează înăuntrul termenului de prescripție extinctivă. Critica este lipsită de fundament față de datele speței, astfel cum au fost ele determinate, ținându-se seama pe de o parte, de obiectul învestirii instanței, pe de altă parte, de regulile care guvernează materia prescripției extinctive, în funcție de natura dreptului subiectiv de valorificat, de momentul începerii curgerii prescripției și durata termenului. Astfel, în ce privește obiectul pretenției deduse judecății, instanța de apel a constatat în mod corect că, deși reclamantul susține că ar fi vorba de un prejudiciu suplimentar celui a cărui reparație a obținut-o deja (respectiv, daune morale acordate de CEDO, conform Hotărârii din 16.12.2008, pentru încălcări aduse art. 3, 5, 6, 8 și 13 din Convenție, în legătură cu circumstanțele prinderii și respectiv, detenției reclamantului în perioada 11.03.1998 - 4 iunie 1998), motivele acțiunii - inclusiv precizările formulate de avocatul desemnat din oficiu, urmare a asistenței judiciare încuviințate părții - nu au permis identificarea unei asemenea pretenții care să se circumscrie altor consecințe vătămătoare apărute la mare distanță în timp (peste 20 ani) de la data săvârșirii acelorași fapte ilicite, în anul 1998. Aceasta, în contextul în care, potrivit cererii precizatoare, ceea ce s-a solicitat a fost acordarea, cu titlu de despăgubiri morale a sumei de 88.000 euro pentru 88 zile de detenție petrecute în condiții inumane, cu încălcarea art. 3 CEDO; a sumei de 10.000 euro pentru nerespectarea dreptului la viață, libertate și securitatea persoanei, prin încălcarea art. 5 CEDO; a sumei de 10.000 euro pentru nerespectarea dreptului la viață privată și încălcarea astfel, a dispozițiilor art. 8 CEDO; a sumelor de către 10.000 euro pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil stipulat în art. CEDO și, respectiv pentru încălcarea art. 3 CEDO referitor la tratamentele inumane aplicate. Or, toate aceste aspecte fuseseră deja evaluate și avute în vedere de instanța de contencios european la momentul la care, prin Hotărârea Curții europene a drepturilor omului din 2008, pronunțată în cauza A. împotriva României, a fost obligat Statul Român la plata despăgubirilor pentru încălcări aduse textelor convenționale indicate în prezenta acțiune. Susținerea recurentului-reclamant conform căreia doar prima instanță ar fi procedat corect, atunci când, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., a calificat obiectul acțiunii apreciind că reclamantul "tinde la reevaluarea prejudiciului moral cauzat prin regimul de detenție și consecințele acelei perioade" este nefondată în raport cu rigorile procedurale cărora trebuie să li se supună demersul părții atunci când învestește instanța de judecată. Astfel, ceea ce poate face instanța, în exercitarea rolului activ, este să restabilească sau să dea calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), fără posibilitatea de a schimba limitele învestirii (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), ceea ce ar însemna, în caz contrar, încălcarea principiului disponibilității. Aceasta presupune ca faptele să fie deduse judecății, iar instanța să procedeze doar la calificarea corectă din punct de vedere juridic (da mihi factum, dabo tibi ius), principiul rolului activ al judecătorului având limitări date de existența și aplicarea principiului disponibilității părții. Cum în speță motivele de fapt ale cererii vizau, punctual, aspecte legate de atingerile aduse drepturilor personale ale reclamantului, ca urmare a reținerii, arestării, modalității de desfășurare a procedurilor judiciare la nivelul anului 1998, în mod corect s-a concluzionat că nu este reclamat un prejudiciu nou, suplimentar și că simpla referire la cuprinsul cererii, că partea s-a îmbolnăvit de diabet zaharat la peste 20 de ani de la săvârșirea faptelor ilicite reclamate nu este suficientă, în sine, pentru a conduce la concluzia existenței unei alte cauze juridice a dreptului subiectiv pretins. De aceea, raportat la aceste circumstanțe factuale, instanța de apel a concluzionat corect că prescripția dreptului la acțiune este guvernată de Decretul nr. 167/1958 (art. 3 coroborat cu art. 8 alin. (1), ceea ce înseamnă aplicarea unui termen de 3 ani de la data la care s-a născut dreptul la acțiune, adică data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (în speță, anul 1998), cu consecința evidentă a caracterului prescris al acțiunii. - Analiza subsidiară realizată de instanța de apel a vizat ipoteza în care, acceptând, în contra elementelor cererii de chemare în judecată, că pretenția reclamantului ar fi vizat un prejudiciu suplimentar (constând în îmbolnăvirea la peste 20 de ani de la data procedurii faptelor, de diabet zaharat), consecința ar trebui să fie tot în sensul constatării prescripției dreptului la acțiune. Concluzia instanței de apel este corectă, criticile recurentului potrivit cărora, prin aplicarea dispozițiilor art. 2.518 alin. (1) pct. 2 C. civ., care instituie un termen de prescripție de 10 ani, acțiunea trebuia considerată formulată în termen, neputând fi primite. Astfel, pentru a atrage incidența textului menționat, recurentul trebuia să demonstreze că se află în ipoteza normei, care dă dreptul la repararea, în termenul de prescripție de 10 ani, a "prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie". Or, o astfel de cauză a prejudiciului nu a rezultat în contextul în care nicio legătură nu a fost demonstrată între boala cu care a fost diagnosticat reclamantul (în anul 2014 și agravată, cum a arătat acesta, în 2018), aceea de diabet zaharat controlat cu insulină și relele tratamente aplicate în regimul de detenție care a avut loc în anul 1998. În acest sens, s-a constatat că, potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză, afecțiunile metabolice pe care le prezintă reclamantul "au patogenie complexă fiind implicați factori genetici dar și factori de mediu, cum ar fi obezitatea", "nedemonstrându-se cu certitudine o legătură de cauzalitate între relele tratamente la care a fost supus reclamantul în anul 1998 și bolile pe care le are în prezent". În legătură cu același complex cauzal s-a reținut, potrivit probelor și elementelor de fapt ale pricinii, că în perioada în care reclamantul s-a îmbolnăvit de diabet, acesta a fost cercetat penal și pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat (cu schimbarea ulterioară a încadrării juridice în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), fiind luată față de el măsura reținerii și arestării la domiciliu în perioada 25.11.2014 - 2.07.2015, interval apropiat de cel în care se arată că a avut loc debutul bolii reclamantului. Așadar, nedemonstrându-se că acest așa-zis prejudiciu suplimentar, apărut în anul 2014, când a fost pus diagnosticul, și-ar avea cauza în acte de tortură sau barbarie, nu este incidentă norma conținută de art. 2.518 alin. (1) pct. 2 C. civ., pentru a se putea susține că termenul de prescripție extinctivă este de 10 ani și astfel, acțiunea ar fi fost formulată în termen. - În ce privește aprecierea instanței de apel conform căreia temeiul de drept reprezentat de dispozițiile art. 538 C. proc. pen., nu poate justifica pretenția de despăgubiri decurgând din eroarea judiciară întrucât, pe de o parte, nu a învestit legal instanța (fiind indicat prin notele scrise, cu depășirea termenului procedural) și pe de altă parte, s-ar opune, oricum, autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 2950/2015 a Tribunalului Hunedoara, se constată că acesta este doar un considerent nenecesar, supraabundent, care nu sprijină soluția din dispozitiv și ca atare, nu se bucură de efectul autorității de lucru judecat în sensul dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Pentru toate considerentele arătate, criticile reclamantului au fost găsite nefondate. 2) Recursul incident al pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care se critică greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, precum și a excepției autorității de lucru judecat deduce, de asemenea, judecății, critici nefondate. - În ce privește cadrul procesual pasiv, acesta a fost corect stabilit de către instanțele fondului atunci când au avut în vedere că ceea ce se reclama era o reparație patrimonială decurgând, în principal, din nesocotirea unor norme convenționale. Or, potrivit art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, "Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții", ceea ce înseamnă că a fost instituită o răspundere internațională a statelor contractante cu privire la obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate de Convenție. Ca atare, incumbând fiecărui stat contractant obligația de a asigura, în ordinea sa internă, apărarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție, rezultă că, atunci când se invocă nesocotirea unei asemenea obligații, în cadrul procesual pasiv al judecății trebuie să stea Statul român în reprezentarea căruia se află Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ. Susținerea recurentului-pârât conform căreia în proces ar fi trebuit să stea Ministerul Afacerilor Interne, câtă vreme raportul litigios derivă din condițiile improprii în care reclamantul pretinde că a fost ținut în arest în cursul anului 1998, ignoră temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, constând, cum s-a arătat, în încălcarea unor norme ale Convenției (pe aspectul menționat, al condițiilor de detenție, fiind indicat art. 3 CEDO: "nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante"), pentru garantarea respectării cărora răspunderea aparține statului (odată cu ratificarea Convenției, conform Legii nr. 30/1994). De aceea, într-o astfel de ipoteză, Statul participă nemijlocit în raportul juridic civil, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, fiind reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, așa cum statuează expres dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., a căror aplicare la speță instanțele fondului au realizat-o corect. - Critica referitoare la respingerea excepției autorității de lucru judecat are, de asemenea, caracter nefondat. Se constată că, pe acest aspect, instanța de apel a considerat că nu se mai impune a realiza o analiză distinctă, câtă vreme a reținut ca fiind incidentă excepția prescripției extinctive. Deși în ordinea soluționării excepțiilor, așa cum este ea impusă de efectele pe care acestea le produc, cea privind autoritatea de lucru judecat are prioritate întrucât oprește cea de-a doua judecată (în termenii art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), deci și fără posibilitatea evaluării prescriptibilității dreptului subiectiv dacă este același cu cel dedus judecății anterior, în datele particulare ale speței analiza instanței a purtat și asupra unui pretins alt drept subiectiv (așa-numitul prejudiciu suplimentar) care nu făcuse obiect al verificării jurisdicționale anterioare. În acest context, instanța a stabilit că pretențiile sunt prescrise indiferent dacă și-ar avea cauza în faptele ilicite din anul 1998 sau dacă ar viza un așa-numit prejudiciu suplimentar, care ar fi apărut ulterior și care nu a făcut obiect al judecății anterioare. Așadar, neopunerea dintru început a excepției autorității de lucru judecat a fost determinată de imprecizia termenilor în care a fost redactat obiectul acțiunii, ceea ce a pus instanța în imposibilitatea de a identifica dacă sunt date elementele excepției autorității e lucru judecat, astfel cum sunt reglementate de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., sau dacă este necesară o analiză suplimentară asupra unor aspecte care nu fuseseră evaluate jurisdicțional anterior. Împrejurarea că, pentru o judecată unitară, a reținut incidentă excepția prescripției extinctive, atât pentru pretenții care și-au avut cauza în fapte ilicite săvârșite în anul 1998, cât și pentru pretinse prejudicii ulterioare, nu este de natură să afecteze în niciun fel poziția recurentului-pârât, față de care acțiunea, în întregime, a fost respinsă pe temeiul prescripției extinctive. În felul acesta, nu există nici interesul concret în formularea unei asemenea critici câtă vreme soluția nu produce vreo consecință juridică dăunătoare asupra pârâtului-recurent. Pentru toate aceste considerente și recursul declarat de pârât a fost găsit nefondat, urmând să fie respins în consecință.