ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 298/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 298/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 08.09.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș și B., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamant a sumei totale de 1.160.992,73 RON, din care suma de 1.012.500 RON reprezintă despăgubiri pentru imposibilitatea valorificării unor spații comerciale, suma de 48.492,43 RON reprezintă cheltuieli efectuate de reclamant până în prezent și 100.000 RON reprezintă daune morale; reclamantul a mai pretins și plata sumei de 1.016 RON pe fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă a sumei datorate, reprezentând folosul nerealizat de reclamant, în cotă de 75% de către pârâtul Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș și de 25% de pârâtul B.; cu cheltuieli de judecată.

La 08.12.2016, reclamantul A. a formulat o modificare a cererii inițiale în sensul că a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de totale de 136.796,36 RON, reprezentând daune materiale în cuantum de 36.796,36 RON, sumă la care a fost obligat prin sentința civilă nr. 6961/13.10.2015 pronunțată de Judecătoria Baia Mare și pe care a achitat-o conform ordinului de plată nr. x/23.05.2016, cu dobânda legală calculată de la data de 23.05.2016 până la plata efectivă și daune morale în cuantum de 100.000 RON.

Totodată, reclamantul a renunțat în mod expres la judecata capetelor de cerere referitoare la plata sumelor de 48.492,73 RON, reprezentând sumele cheltuite în alte procese, 1.012.500 RON, reprezentând contravaloarea imposibilității de utilizare și exploatare a spațiilor comerciale conform destinației lor și la plata sumei de 1.016 RON, cu titlu de penalități pe fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă a pretențiilor, reprezentând folos nerealizat.

Ulterior, la 13.12.2016, reclamantul a învederat instanței că renunță la precizarea de acțiune și că revine la acțiunea inițială.

Prin sentința civilă nr. 888/20.06.2019, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la suma de 35.596,36 RON reprezentând daune materiale și contravaloarea imposibilității de utilizare și exploatare a spațiilor conform destinației, pentru perioadele 07.2009 - 08.2013 și 01 - 04.09.2013, solicitate cu titlu de daune materiale, și în consecință a respins acțiunea vizând aceste pretenții ca prescrisă; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la restul sumelor de bani solicitate; a respins în rest acțiunea și cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată; a obligat reclamantul la plata către pârâtul B. a sumei de 600 RON, reprezentând contravaloare onorariu avocat și la plata către pârâtul Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș a sumei de 12.000 RON cu titlu de onorariu avocat redus.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, iar pârâtul Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș a promovat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 347/29.07.2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul principal și a luat act de renunțarea la judecata apelului incident; a obligat apelantul să plătească intimatului Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș suma de 17.850 RON, iar pârâtului B. suma de 595 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivarea recursului, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat normele de procedură și a analizat în mod superficial fondul cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

Cu privire la dispoziția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune referitor la suma de 35.596,36 de RON, a arătat că instanța de apel a apreciat că, în raport cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, paguba a fost cunoscută din momentul constatării evenimentului prejudiciabil (07.07.2009), iar persoana responsabilă de producerea pagubei a fost cunoscută cel mai târziu la data de 11.03.2013, când a fost formulată cererea de chemare în garanție.

Sub acest aspect, a arătat că suma de 35.596,36 RON nu reprezintă contravaloarea totală a reparațiilor necesare pentru aducerea clădirii la stadiul anterior prăbușirii, ci doar o cotă-parte din costul total al reparațiilor efectuate la întreaga clădire de către Consiliul Județean Maramureș, suportate exclusiv de către acesta din urmă, în calitate de coproprietar al clădirii, suma fiind stabilită în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Baia Mare. Potrivit recurentului, această precizare este esențială, deoarece paguba ce i-a fost cauzată a fost reparată în întregime de către o altă persoană, astfel că nu putea promova o acțiune în pretenții față de presupușii autori ai faptei ilicite, neavând niciun temei legal, eventuala admitere a pretențiilor semnificând o îmbogățire fără justă cauză.

Așadar, întrucât nu cunoștea dacă urma să fie obligat la vreo sumă de bani și în ce cuantum pentru reparațiile aferente cotei-părți deținute în proprietate, recurentul a apreciat că doar la momentul rămânerii definitive a sentinței nr. 6961/13.10.2015, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, s-a născut paguba, acesta fiind și momentul de la care curge termenul de prescripție.

Privitor la persoana care răspunde de pagubă, a arătat că în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 al Judecătoriei Baia Mare a chemat în garanție Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, iar prezentul litigiu este promovat și împotriva pârâtului B..

Astfel, a apreciat că cel puțin față de intimatul B. dreptul material la acțiune nu este prescris, deoarece acesta nu a fost chemat în garanție.

Referitor la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, reglementate de prevederile art. 998 și art. 999 C. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei cu privire la existența condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale și nici nu și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, a arătat că la baza respingerii acțiunii sale instanța de apel a avut patru argumente.

Primul dintre ele se referă la pretinsa contradicție între declarațiile martorilor C. și D. în ce privește persoana care le-a dat tot timpul indicații cu privire la zona și adâncimea unde urmau să fie făcute săpăturile.

Or, potrivit recurentului, această chestiune este nereală, deoarece coordonarea muncitorilor a fost efectuată de către reprezentanții muzeului, fiind redate pasaje din declarațiile celor doi.

Cel de-al doilea se referă la faptul că martorul E., angajat al muzeului, la fel ca și intimatul B. au arătat că lucrările au fost terminate la 26.06.2009, când săpătura a fost făcută până la cota de 2,10 m, și nu la 03.07.2009.

Recurentul a arătat că instanța de apel nu a stabilit corect starea de fapt, în raport cu înscrisurile de la dosar care conduc la concluzia că în perioada 26.06.2009-04.07.2009 martorul E. și intimatul B. s-au aflat în localitate, nicidecum în afara acesteia, încălcând rolul activ în aflarea adevărului.

Cel de-al treilea argument se referă la martorul F., iar cel de-al patrulea la numita G..

A subliniat că este esențial a se analiza că intimații nu au anunțat în scris terminarea lucrărilor de săpături arheologice preventive, obligație care le revenea conform contractului de prestări servicii încheiat între părți.

Recurentul a mai arătat, in final, că instanța a încălcat rolul activ în aflarea adevărului deoarece nu a analizat singura probă obiectivă care putea stabili existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, cu referire la expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză, fiind atributul exclusiv al instanței de stabili persoanele vinovate de săvârșirea faptei prejudiciabile.

Așadar, în opinia sa, neanalizarea acestei probe tehnice și a motivelor pentru care s-au înlăturat concluziile expertului echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și că hotărârea recurată este nemotivată.

Sub acest aspect, a susținut că instanța de apel nu a analizat conținutul și concluziile raportului tehnic și nici nu a motivat în vreun fel înlăturarea acestei probe.

În continuare, a redat conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a arătat că nu a fost conturată starea de fapt pentru a se putea aprecia asupra incidenței sau nu a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

În final, a susținut că în rejudecare instanța de apel va analiza întregul probatoriu administrat, în vederea stabilirii adevărului și a întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, iar referitor la pretențiile solicitate se va avea în vedere că suma de 35.596,36 de RON, cât și restul pretențiilor nu sunt prescrise. Totodată, a apreciat că instanța de fond se va pronunța și asupra solicitării contravalorii imposibilității de utilizare și exploatare a spațiilor reclamantului și a daunelor morale solicitate.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fond, au solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului și l-a admis în principiu, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, Înalta Curte reține că un prim motiv al acestuia a vizat aplicarea greșită a legii în apel, cu privire la dezlegarea dată excepției prescripției extinctive, pe care a considerat-o împlinită la data formulării acțiunii judiciare în privința sumei de 35.595,36 RON. În acest cadru, recurentul a arătat că instanța de apel a stabilit ca moment al începutului cursului prescripției data de 11.03.2013, la care A., în calitate de pârât în dosarul nr. x/2012, a formulat o cerere de chemare în garanție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș. Aplicarea greșită a art. 8 din Decretul nr. 167/1958 a constat, în opinia recurentului, în aceea că instanța a considerat că reclamantul din acest proces a cunoscut paguba la data producerii evenimentului, 07.07.2009, iar persoana responsabilă de producerea ei i-a fost cunoscută la 11.03.2013, așa încât de la acest ultim moment putea acționa în judecată. Cu toate acestea, recurentul arată că suma în discuție nu a reprezentat paguba determinată de surparea zidului imobilului, eveniment produs, fără tăgadă, la 07.07.2009, ci suma la care a fost obligat, potrivit cotei sale de proprietate, față de Consiliul Județean Maramureș, pentru plata costurilor de reparații ale clădirii. Or, în opinia recurentului, paguba sa, constând în plata cotei corespunzătoare de reparații, s-a ivit numai în momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2012, în care prima instanță a pronunțat o sentință la 13.10.2015.

A arătat recurentul că, cel puțin în privința pârâtului B., raționamentul instanței de apel este nelegal, deoarece criteriile folosite în aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu se puteau aprecia în mod egal, întrucât față de acest pârât, în procesul evocat, nu fusese formulată o cerere de chemare în garanție.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte reține că instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru suma de 35.595,36 RON pe baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziție care leagă începutul termenului specific de data la care păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Premisele considerate însă de instanța de apel au caracter neclar. Pe de o parte, aceasta a reținut că suma de bani în discuție reprezintă daune materiale și contravaloarea imposibilității de utilizare și exploatare a a spațiilor din imobilul afectat de evenimentul din 07.07.2009 și că, pentru recuperarea acestor sume, un demers judiciar parțial identic a fost demarat de reclamant în dosarul nr. x/2012, iar pe de altă parte, considerentele ulterioare au avut în vedere că suma solicitată reprezintă costul reparațiilor la care a fost obligat reclamantul față de Consiliul Județean Maramureș; în orice caz, instanța de apel a stabilit că nu este relevantă data pronunțării sentinței civile nr. 6961/13.10.2015, deoarece producerea pagubei a fost cunoscută reclamantului chiar la data evenimentului păgubitor, 07.07.2009, pe când persoana responsabilă a fost cunoscută la data respingerii, în procesul anterior, a cererii de chemare în garanție, la 14.10.2013, moment în raport cu care acțiunea promovată în acest litigiu este prescrisă.

Lipsa de precizie a instanței de apel în ceea ce privește identificarea dreptului în legătură cu care s-a examinat prescripția a determinat greșita ei soluționare.

Într-un prim considerent, Înalta Curte evidențiază că între despăgubirile pentru lipsa folosinței și exploatării bunurilor imobile și cele solicitate în regres, pentru plata costurilor de reparații suportate de proprietar, nu există identitate, chiar dacă acestea au aceeași etiologie, fiind puse în legătură cu evenimentul din 07.07.2009, ori dacă ambele categorii sunt solicitate în procesul pendinte.

Mai precis, iar acest aspect nu a făcut obiectul disputei litigioase, fiind o chestiune deplin lămurită, suma de 35.595,36 RON a fost caracterizată de reclamant ca reprezentând despăgubirea la care a fost obligat în dosarul nr. x/2012 - litigiu în care a avut calitatea de pârât, în procesul inițiat de Consiliul Județean Maramureș - pentru lucrările de refacere a zidului de sprijin al boltei, pentru consolidare și revizuirea acoperișului efectuate de consiliul Județean la "H." din Baia Mare.

Urmare acestui prim proces judiciar, acțiunea promovată de reclamant în acest litigiu s-a fundamentat pe regulile de drept ale răspunderii civile delictuale, fiind chemat în judecată Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, considerat responsabil pentru delictul civil.

Analiza temeiului de drept incident pentru stabilirea începutului cursului prescripției extinctive a impus instanței de apel, astfel cum și aceasta a considerat, stabilirea momentului la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege aplicat în apel impunea acestei instanțe să opereze o disctincție necesară între data la care dreptul subiectiv civil a fost nesocotit ori încălcat și data la care titularul acestui drept a avut posibilitatea materială și juridică de a acționa, pentru a da eficiență unei reguli juste potrivit căreia actioni non natae, non prescribitur. În alte cuvinte, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă, în acest caz, nu de la nașterea dreptului subiectiv, ci de la data la care cel interesat a luat cunoștință, sau, după circumstanțe, trebuia să cunoască elementele minimum necesare pentru a putea acționa în mod util.

În acest cadru, legiuitorul plasează în sarcina organului judiciar determinarea începutului prescripției, determinare care se realizează preponderent în plan probatoriu, revenind, deci, instanței de judecată rolul de a stabili momentul la care păgubitul a cunoscut ori, după împrejurări, trebuia să cunoască cele două elemente, în mod cumulat: paguba și pe cel responsabil de producerea ei.

Este necontestat în acest proces că faptul păgubitor, surparea peretelui clădirii la imobilul clasat ca monument istoric, s-a petrecut la 07.07.2009, dată care corespunde, din perspectiva descrisă, cu nașterea dreptului subiectiv la reparație plasat în legătură cu acest fapt.

În considerarea urmărilor acestui eveniment și datorită faptului că imobilul afectat era clasat ca monument istoric, Consiliul Județean Maramureș a intervenit, efectuând lucrări de reparare, refacere și consolidare și a acționat ulterior în proces, în cadrul dosarului nr. x/2012, pe pârâtul A. pentru plata costului acestora, potrivit cotei sale de proprietate. Acest litigiu a dedus instanței stabilirea unei răspunderi bazate pe alt fundament juridic, determinat de obligația proprietarului de a achita cheltuielile efectuate în beneficiul proprietății.

Așadar, scopul acestui prim litigiu a fost acela de stabilire a obligației de plată a numitului A., de determinare a înseși existenței și întinderii ei. În acest prim proces, stabilirea datoriei proprietarului a reprezentat o chestiune litigioasă, fiind plasată sub semnul incertitudinii, așa încât numai prin soluționarea litigiului nr. 7549/182/2012 prejudiciul produs recurentului de astăzi, prin instituirea obligației de plată, a căpătat caracter cert.

Din acest punct de vedere, este greșită relevanța dată de instanța de apel datei de 07.07.2009 ca dată a cunoașterii prejudiciului în privința sumei de 35.595,36 RON, sumă cerută de reclamant în prezentul proces cu titlu de despăgubire pentru plata efectuată Consiliului Județean Maramureș în baza sentinței civile nr. 6961/13.13.2015, deoarece, astfel cum s-a stabilit, reclamantul a cunoscut prejudiciul determinat de nașterea, în patrimoniul său, a acestei obligații, numai la data la care i s-a opus, în condițiile legii, hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul anterior.

Instanța supremă subliniază că nici formularea cererii de chemare în garanție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, respinsă fără a fi judecată pe fond, nu poate avea relevanță în ceea ce privește cunoașterea prejudiciului, deoarece formularea ei de către A. în litigiul anterior nu s-a interpus, în niciun fel, în dinamica identificării momentului la care prejudiciul a fost cunoscut reclamantului.

Pe baza acestor considerente, în cadrul determinat de conținutul motivelor de casare, limitate la critica soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la suma de 35.595,36 RON, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că recursul se impune a fi admis și astfel, pe baza dezlegărilor date în această decizie, revine instanței de apel obligația de a reexamina excepția în dezbatere, urmând a fi restabilită ordinea juridică de drept și, în conformitate cu dispozițiile art. 201 din Legea nr. 7/2011, evidențiate normele de drept care guvernează, pentru aceste segment, instituția de drept incidentă.

Tot cu acest prilej, Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că, deși s-a criticat totodată și faptul că prescripția a fost unitar examinată și în relația obligațională a reclamantului cu pârâtul B., chiar dacă împotriva acestuia nu fusese formulată cererea de chemare în garanție, acest aspect nu se mai impune examinat, deoarece, în mod evident, rejudecând pricina, instanța de apel va avea în vedere reperele considerate mai sus în examinarea excepției prescripției, pentru verificarea introducerii în termen a cererii de chemare în judecată.

Subliniind că prin decizia recurată prescripția a fost admisă numai pentru o parte a sumelor solicitate cu titlu de despăgubire și că, în rest, acțiunea promovată a primit soluție în fond, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că este relevant a fi examinate și motivele recursului referitoare la faptul că instanța devolutivă de control judiciar nu a cercetat fondul cauzei pentru identificarea condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, încălcându-și obligațiile de stabilire a adevărului și de motivare a hotărârii.

Deși prin memoriul de recurs reclamantul a dezvoltat pe larg modalitatea în care în apel s-au reținut și evaluat probele, criticând decizia pentru greșita aplicare a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în mod esențial, se impută lipsa rolului activ al acestei instanțe în stabilirea faptelor ca premisă necesară aplicării legii, adică încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, motivarea inadecvată a hotărârii și neanalizarea coroborată a tuturor probelor cauzei, aspecte încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., iar aceste critici vor fi examinate în acord cu corecta lor calificare.

În cercetarea lor, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor și concluziile instanței asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanței devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor procesuale.

Într-un prim considerent, instanța supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat și, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocat de recurent, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor și conturează concluziile instanței devolutive.

Ignorarea unei probe administrate, imputată de recurent, cum este proba cu expertiză tehnică administrată în cauză, va fi, însă, verificată, din perspectiva încălcării art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, examinând considerentele hotărârii și modul în care instanța de apel s-a raportat la probele administrate în ansamblu, Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, din perspectiva avută în vedere. Instanța de apel a valorificat concluziile expertizei, dându-le semnificație în planul stării de fapt; dincolo de aceste verificări, evaluarea lor în contextul general al examinării probelor este atributul instanței de fond, necenzurabil din perspectiva legalității, reținându-se și că, în această privință, legea nu stabilește o putere doveditoare specifică a expertizei, dar și că aprecierea probelor în ansamblu este lăsată în marja de apreciere a instanței de fond.

Înlăturând, așadar, această parte a motivelor de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că este totuși fondat motivul de casare derivat din încălcarea obligației instanței de judecată de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situații de fapt pe deplin clarificate, ceea ce semnifică o încălcare a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

Se cuvine subliniat, în primul rând că, în înfăptuirea justiției, instanțele de judecată trebuie să asigure, în interesul public, respectarea ordinii de drept dar și protecția adecvată și concretă a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor; instanțele nu pot nega părților aplicarea legii, fie pentru că aceasta nu dispune ori distinge, fie pentru că nu depun un efort suficient pentru clarificarea situațiilor lor juridice, de natură să ducă în mod tranșant la soluționarea unei dispute litigioase.

În aceste scop, normele C. proc. civ. instituie principii adecvate pentru garantarea finalității procesului, între care, în art. 22 C. proc. civ. se regăsește regula rolului activ al instanței de judecată în aflarea adevărului.

Astfel, obligația instanței este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei și să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echității și bunei-credințe.

Deși nu este mai puțin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea și posibilitatea părților de a aduce în proces probele pe care le consideră necesare și utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanței rămâne constant subordonat obligației de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită.

În mod specific, în planul probațiunii judiciare, deși judecătorului nu i se poate imputa, în căile de atac, omisiunea administrării din oficiu a unor probe pe care părțile nu le-au propus și administrat în condițiile legii, acest lucru nu poate afecta niciunul dintre principiile fundamentale ale procesului civil; în acest sens, art. 394 C. proc. civ. impune instanței ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie făcută numai atunci când instanța se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept ale cauzei.

Recurentul, fără a imputa instanței devolutive omisiunea administrării probelor din oficiu sau caracterul insuficient al probelor administrate, arată că prin modalitatea de statuare în fapt, deciziei îi lipsește calitatea esențială de a stabili adevărul, în măsura în care instanța de apel a subliniat repetat în considerentele hotărârii că este imposibil de evaluat, în ciuda probatoriului administrat, care dintre acțiuni a fost determinantă pentru surparea zidului și cine este, în mod concret, persoana responsabilă pentru ordinul de execuție a săpăturilor în șantier.

Examenul hotărârii recurate permite instanței supreme observația că instanța de apel a subliniat, în mod decisiv, chiar repetat, că efectuarea săpăturilor s-a făcut cu nerespectarea unor măsuri tehnice și de protecție, dar că stabilirea persoanei responsabile nu rezultă din datele raportului de expertiză și că datele tehnice furnizate de această probă trebuia coroborate cu alte probe care lipsesc, că declarațiile martorilor sunt contradictorii și neconvingătoare cu privire la aspectele esențiale ale cauzei, că nu se poate stabili cu suficientă claritate nici perioada în care au avut loc săpăturile și că, astfel, este imposibil de stabilit care dintre acțiuni au condus la surparea zidului ori cine este responsabil pentru execuția acestora.

Or, în contextul arătat, instanța de apel nu a lămurit deplin starea de fapt și, deși a considerat probele suficiente, vaste și îndestulătoare, a soluționat procesul menținând o stare de echivoc și încălcând, în esență, rolul său activ în funcția concretă de realizare a justiției. Astfel, în mod decisiv, instanța de apel a stabilit că pe baza unei situații de fapt pe care nu o poate decela din perspectiva elementelor răspunderii delictuale, se justifică respingerea apelului, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al cărui scop era esențial legat de clarificarea faptelor, autoratului și vinovăției, iar nu în negarea stabilirii lor.

De aceea, stabilind că, prin această modalitate de rezolvare a cauzei, instanța de apel și-a încălcat rolul principal și a nesocotit obligația de principiu a organului judiciar, de a lămuri deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii, Înalta Curte constată că și pe acest temei se impune admiterea recursului și casarea hotărârii, revenind instanței de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

Astfel, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recursul reclamantului A. va fi admis și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului, în cadrul căreia vor fi avute în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 347/29.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2022.