ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2009/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă la data de 03.04.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea, să se constatate că sunt îndeplinite condițiile răspunderii medicale a pârâților, prevăzute de art. 642-646 din Legea nr. 95/2006 actualizată, ca formă a răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ. și să se dispună obligarea solidară a acestora la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, obligându-i la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 642-646 din Legea nr. 95/2006, art. 1349, art. 1381, art. 1382 și urm. C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor Prin sentința nr. 48/C/06.03.2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a constatat îndeplinite condițiile răspunderii medicale a pârâților, prevăzute de art. 642-646 din Legea nr. 95/2006, ca formă a răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ. a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul de schimb valutar de la momentul plății, în favoarea reclamantului, cu titlu de daune morale; a respins restul pretențiilor; a disjuns cererea de chemare în garanție a societății de C. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar D. formulată de către pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea și a fixat termen de judecată cu citare părți.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea Prin decizia nr. 1387/A/05.10.2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. (decedat pe parcursul procesului și continuat de succesorul legal E.) și de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea împotriva sentinței; a respins, ca nefondat, apelul pârâtei B. împotriva încheierii de ședință din data de 31.10.2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a păstrat-o în totalitate; a admis apelul aceleiași pârâte împotriva sentinței; a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și continuată de succesorul legal E., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea; a constatat ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii medicale a pârâtului Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea; a obligat pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul de schimb valutar de la momentul plății, în favoarea succesorului legal E.; a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate; a obligat intimatul E. la cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 RON în favoarea apelantei B..

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor și recurs provocat, reclamantul E., întemeiat pe aceleași texte legale. Recurentul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor a învederat următoarele: Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât reclamantul a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 642-646 din Legea nr. 95/2006, trimiterea la dreptul comun reprezentat de art. 1349 C. civ. fiind în completarea acestui temei juridic. Reclamantul nu a identificat expres, prin cererea de chemare în judecată, fapte ilicite proprii săvârșite de către Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea și nu a solicitat ca acesta să fie obligat să răspundă civil delictual pentru fapte ilicite proprii săvârșite în defavoarea sa. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 476, art. 477 și art. 478 C. proc. civ., dispoziții care nu permit instanței să decidă peste solicitările cu care a fost învestită, instanța fiind limitată exclusiv la motivele de apel, respectiv la critica de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii pronunțate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 477 C. proc. civ.. În fapt, Curtea de Apel Oradea a dat un nou înțeles actului dedus judecații, pe baza unor temeiuri neinvocate de către apelantul reclamant A. și nepuse în discuția părților, fiind încălcat atât principiul tantum devolutum quantum apellatum, dar și principiile disponibilității, contradictorialitatii și al dreptului la apărare. Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel, în baza unor motive străine cadrului procesual stabilit de către intimatul reclamant, a reținut că există "deficiențe în ceea ce privește gestionarea cazului reclamantului", stabilind o culpă în sarcina unor salariați (F.-medic urolog și dr. G.-medic radioterapeut) pentru o faptă nereclamată, respectiv "aplicarea unui tratament neconform cu stadiul în care boala era încadrată". Aspectele de fapt referitoare la "indicațiile de tratament oncologic și recomandări medicale" sunt străine de fapta considerată ilicită prin cererea de chemare în judecată și vizează persoane fizice care nu sunt cuprinse în cadrul procesual stabilit de către reclamant. Soluția instanței de apel este nelegală, întrucât art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 reglementează o răspundere solidară a unității sanitare alături de personalul medical, ceea ce în cauza de față s-a eludat, contrar legii și în dezacord cu ceea ce intimatul a învestit instanța (obligarea în solidar a pârâților), în contextul în care F. și dr. G. nu sunt pârâți în cauză. Mai arată recurentul că trimiterile instanței de apel la jurisprudența CEDO prin care s-a statuat că "despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere și gradul de lezare a valorii sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acesteia", concluzionând că se impune o reparație justă și echitabilă pentru un "prejudiciu moral suferit", fără legătură cu fapta reclamată, constând în eroarea de interpretare a probei de țesut, sunt străine cadrului procesual, întrucât «gravitatea suferinței generate de modul în care reclamantul a fost tratat de personalul medical care i-a gestionat cazul și de consecințele tratamentului urmat» nu a constituit obiect de litigiu, instanța nefiind învestită prin cererea de chemare în judecată cu o asemenea faptă. Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006. În acest sens, a susținut că intimatul-reclamant nu a dovedit existența faptei ilicite săvârșite de către salariata pârâtului, dr. B., interpretarea histopatologica a probei de țesut prostatic prelevat de la pacientul A. fiind corect realizată. Cu toate acestea, instanța de apel reține ca fiind întrunite cerințele răspunderii civile ale recurentului-pârât, în condițiile art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, coroborat cu art. 1373 C. civ., dezvoltând o motivație raportată la fapte străine cauzei și, de asemenea, la subiecți străini pricinii. Deși unitatea sanitară răspunde în solidar cu personalul medical, adică cu prepusul său, în cauză prepusul pârâtului, dr. B., nu a cauzat intimatului reclamant un prejudiciu, acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta a fost respinsă, iar alți prepusi nu au fost indicați prin cererea de chemare în judecată, astfel încât se impunea respingerea sa în tot, întrucât în baza art. 644 alin. (2) a Legii nr. 95/2006 unitatea medicală nu răspunde independent, astfel cum s-a hotărât în speță prin decizia recurată, ci împreună cu personalul medical. Rezultă că pârâtul a fost obligat nelegal să răspundă față de intimat pentru o faptă care nu există, fiind încălcate dispozițiile art. 644 ali. 2 din Legea nr. 95/2006, care reglementează răspunderea solidară. În ce privește daunele morale, recurentul arată că prima instanță a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 15.000 euro, prin luarea în considerare a împrejurării că reclamantul nu ar fi avut cancer de prostată, dauna sa morala fiind determinată (după cum acesta a susținut) de "eroarea de interpretare impardonabilă a probei de țesut". În apel, dovedită fiind corectitudinea interpretării probei de țesut, diagnosticul de cancer de prostată fiind real, corect stabilit, nu mai poate constitui o bază, un temei pentru daune morale derivând din interpretarea histopatologică greșită a probei de țesut prostatic în condițiile în care trăirile, stările psihice și senzațiile negative sunt descrise de către intimat raportat la fapta considerată ilicită, ca fiind săvârșită de către dr. B.. În condițiile în care această faptă ilicită nu există, fiind confirmată existența celulelor maligne și a cancerului de prostată, toate consecințele negative descrise de către intimat nu pot constitui suport pentru daune morale, fiind, în fapt, stări și trăiri inerente unui diagnostic oncologic cu toate implicațiile și riscurile sale. Pe de altă parte, suma de 15.000 euro acordată în apel eludează recomandarea CEDO privind raportul rezonabil de proporționalitate al despăgubirii. Instanța de apel a apreciat eronat că "suma de 15.000 de euro acordată de către prima instanță reclamantului, corespunde scopului urmărit, acela de reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit". În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant E. a învederat următoarele: Referitor la motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a arătat că a fost încălcat Ordinul nr. 1196/2013, modificat prin Ordinul nr. 1136/2019, modificat prin Ordinul nr. 1772/2021, mai exact Anexa 3 privind Modul de funcționare a Comisiei superioare medico-legale din cadrul Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici - pct. 3 care prevede că "membrii comisiei superioare medico-legale care au participat la elaborarea avizului comisiei de avizare și control al actelor medico-legale nu pot participa la dezbaterile din cadrul ședinței în legătură cu speța respectivă și nici nu vor semna avizul elaborat". Astfel, avizul pe baza căruia instanța de apel și-a întemeiat soluția de admitere a apelului pârâtei B., respectiv de respingere a cererii față de aceasta, este lovit de nulitate. Mai arată recurentul că i-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, atât cu referire la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 27 și 28 din H.G. nr. 774/2000 privind Regulamentul de aplicare a Ordonanței 1/2000, cât și a dispozițiilor art. 330 C. proc. civ.. Deși recurentul a învederat neregularitățile așa-zisului aviz emis de Comisia superioară, precum și nulitatea primului raport de expertiză medico-legală elaborat de H., dar și necesitatea aplicării dispozițiilor art. 330 alin. (3) și (5) C. proc. civ. pentru o justă soluționare a cauzei, respectiv pentru asigurarea dreptului acestuia la apărare și la un proces echitabil, toate solicitările au fost respinse. Instanța de apel a aplicat greșit și a încălcat dispozițiile art. 27 alin. (1) din H.G. nr. 774/2000 potrivit cărora: "în cazul în care Comisia superioară medico-legală constată existența unor concluzii contradictorii între prima expertiză și cea ulterioară sau ale altor acte medico-legale, aceasta poate aviza, în totalitate sau parțial, concluziile uneia dintre ele, putând formula anumite precizări sau completări". Una din expertizele efectuate în cauză este cea întocmită de H., care atestă diagnosticul de adenocarcinom de prostată și în privința căreia recurentul a invocat nulitatea, întrucât este întocmită de un organism care, la momentul respectiv, se afla în subordinea Spitalului Clinic Județean de Urgență Oradea, parte în acest proces. Cealaltă expertiză nu este în realitate o expertiză propriu-zisă, ci un supliment de expertiză, întocmit de IML Timișoara la o expertiză perfect validă, avizată de INML Mina Minovici. Prin urmare, acest articol nu poate fi interpretat și aplicat în sensul că ne-am afla în privința a două expertize valide sau a două acte medicale valide, cu concluzii contradictorii, care să dea dreptul Comisiei Superioare să avizeze în tot sau în parte una din ele (adică una lovită de nulitate și alta în format de supliment) și să formuleze concluzii sau precizări. Pe de altă parte, apreciază recurentul că este încălcat și aplicat greșit și art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 774/2000, pe care instanța de apel îl citează în motivarea admiterii apelului apelantei B., respectiv în respingerea cererii recurentului de respectare a dreptului la apărare și la un proces echitabil. Potrivit acestui text legal, în cazul în care Comisia superioară medico-legală a eliberat un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico-legale unor unități medico-legale ierarhic subordonate acesteia decât dacă au apărut date noi medicale sau de anchetă. In acest caz, efectuarea expertizei medico-legale este de competența Institutului de Medicină Legală "Prof Dr. Mina Minovici" București. Or, se poate observa faptul că pe de o parte, această Comisie nu a eliberat un aviz, pentru că în realitate acest aviz nu este dat, iar pe de altă parte, faptul că recurentul nu a solicitat efectuarea unei alte expertize medico-legale la o altă unitate ierarhic subordonantă, ci a solicitat numirea unui expert judiciar specialist, agreat de Ministerul Justiției, în vederea efectuării unei expertize, respectiv a expunerii unei opinii de specialitate cu privire la toate obiectivele care au format obiectul expertizelor avizate în mod contradictoriu de INML Mina Minovici. Mai arată recurentul că dreptul la apărare și la un proces echitabil a fost încălcat prin refuzul de a i se permite, în considerarea art. 330 alin. (5) C. proc. civ. și a art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000, asistarea de către un expert parte, aflat pe lista experților specialiști în domeniu, agreat de Ministerul Justiției, aspect care, din punctul de vedere al recurentului, atrage nulitatea actului de procedură în sine, fiind vorba despre o vătămare evidentă ce nu poate fi înlăturată altfel. In acest sens, apreciază că a fost încălcat art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000 care prevede:, La efectuarea expertizelor medico-legale realizate de experții oficiali pot participa experți numiți de organele judiciare la cererea părților, dintre cei înscriși pe listele întocmite de Ministerul Sănătății și Familiei și de Ministerul Justiției, cu avizul Consiliului superior de medicină legală." Totodată, apreciază că a fost încălcată și Decizia nr. 143/1999 a Curții Constituționale, care a statuat asupra neconstitutionalității art. 120 alin. (5) din C. proc. pen. care contravine prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat. În această decizie se reține faptul că "prin neacordarea în favoarea părților dintr-un proces penal a dreptului de a cere ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei, atunci când aceasta urmează să fie efectuată de o instituție specializată potrivit legii, se restrânge în mod nejustificat dreptul la apărare al acestora, nesocotindu-se garantarea acestui drept prin Constituție. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că hotărârea recurată conține motive contradictorii întrucât, deși respinge apelul formulat de apelanta B. împotriva încheierii din 31.10.2018, prin care aceasta a invocat nulitatea Raportului de nouă expertiză întocmit de IML Timișoara, totuși admite apelul acesteia împotriva sentinței Tribunalului Bihor care a avut la bază tocmai această lucrare de nouă expertiză, ce infirmă diagnosticul de adenocarcinom de prostată. Recurentul învederează că avizul din partea INML Mina Minovici care a parvenit la dosarul cauzei la data de 18.03.2022 și pe care Curtea de Apel Oradea și-a întemeiat soluția vizează în exclusivitate suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de IML Timișoara, și nu Raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de același institut, înregistrat sub nr. x/2016 și care a fost avizat favorabil de INML Mina Minovici. Recurentul învederează că prin încheierea din 14.10.2019 s-a dispus atât emiterea unei adrese către IML Timișoara, în vederea constituirii unei comisii care să răspundă la obiecțiunile respective, cât și adresă către INML Mina Minovici care, la rândul său, să răspundă la aceleași obiecțiuni. Nu s-a încuviințat o nouă expertiză, ci doar avizarea suplimentului. La această solicitare, INML Mina Minovici răspunde la data de 11.1 1.2019 că, având în vedere etapa în care ne găsim, doar IML Timișoara poate răspunde la aceste obiecțiuni în cadrul unui supliment, urmând ca ulterior, dacă se consideră necesar, să se dispună avizul Comisiei Superioare Medico-Legale. La rândul său, IML Timișoara întocmește acest supliment la raportul de nouă expertiză medico-legală sub nr. x/04.12.2019, al cărui obiectiv, conform art. II este: "de a răspunde la obiecțiunile încuviințate prin încheierea de ședință din 13.09.2017 a Tribunalului Bihor, formulate de pârâții B. și Spitalul clinic Județean de Urgență Oradea". Prin încheierea din data de 03.02.2020, Curtea de Apel Oradea dispune avizarea din punct de vedere științific a concluziilor suplimentului la raportul de expertiză întocmit de IML Timișoara, respectiv Comisia superioară să verifice posibilitatea stabilirii corectitudinii diagnosticului de adenom de prostată pus de dr. B.. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a avizat sau mai exact, ceea ce nu s-a avizat, este suplimentul la raportul de nouă expertiză, în care doar se răspunde la niște obiectiuni. De remarcat că acest aviz nici măcar nu era obligatoriu potrivit procedurii legale (fapt recunoscut de către însuși INML Mina Minovici în înscrisul depus la dosar la data de 11.11.2019). Sintetizând, recurentul arată că la dosarul cauzei există un raport de nouă expertiză medico-legală întocmit de IML Timișoara, înregistrat sub nr. x/2016 și avizat favorabil de INML Mina Minovici care confirmă fără niciun dubiu că probele de țesut ale pacientul A. nu prezentau semne de malignitate. Acest raport a fost confirmat și avizat de către forul superior în materie, respectiv de către INML Mina Minovici și a fost validat de către instanța de apel prin respingerea apelului împotriva încheierii din 31.10.2018. Prin urmare, pe de o parte există trei analize făcute de medici specialiști, trei probe științifice clare, avizate de cel mai înalt for în materie, care concluzionează faptul că țesuturile tatălui recurentului nu prezentau urme de malignitate, iar pe de altă parte, un raport întocmit de H. (organism aflat în subordinea unei părți din proces, direct interesate în cauză) și o opinie a unei doamne doctor, I. (care în mod nelegal stă la baza neavizării unui supliment la raportul de nouă expertiză), ambele susținând că diagnosticul pus de dr. B. a fost corect și complet în absența investigațiilor imunohistochimice. Or, aceste investigații imunohistochimice care nu au fost efectuate, deși ar fi fost obligatorii, se circumscriu, alături de alte elemente, culpei medicale atât a medicului anatomopatolog cât și a Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07.06.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 08.11.2023.

Apărările formulate în cauză La data de 29.12.2022 (data poștei), în termen legal, recurentul-reclamant E. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului prin care a solicitat respingerea acestuia și acordarea cheltuielilor de judecată. A arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală în raport cu normele incidente, respectiv art. 655 alin. (2) (fost art. 644 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 și art. 1373 C. civ., ale cărui condiții sunt îndeplinite în cauză. În mod corect a fost reținută răspunderea civilă delictuală a recurentului, în calitate de furnizor de servicii medicale și comitent. Fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului nu este doar analiza anatomopatologică greșită a medicului B., ci și concursul împrejurărilor legate de neconstituirea comisiei pluridisciplinare și de neacordarea unui tratament adecvat. La data de 19.01.2023 (data poștei) în termen legal, recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. La data de 11.02.2023 (data email) în termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul provocat, prin care a solicitat respingerea acestuia, arătând că în cauză sunt incidente dispozițiile pct. 9 din Anexa 3 la Ordinul nr. 1196/2013, conform cărora atunci când există suspiciunea culpei medicale cu privire la modul în care a fost acordată asistența medicală, prezența medicului care a întocmit referatul de specialitate la ședința Comisiei superioare medico-legale, în care se dezbate cazul respectiv, este obligatorie. Nu se poate reproșa instanței de apel încălcarea sau aplicarea greșită a disp. art. 27 și 28 din H.G. nr. 774/2000. pentru că o eventuală încălcare, pentru situația în care ar exista, nu ar putea fi pusă decât pe seama Comisiei Superioare Medico Legală, potrivit competențelor sale. Instanța de apel nu a făcut altceva decât să dea curs, procedural, obiectiunilor la raportul de expertiza IML Timișoara, soluționate prin avizul rezultat a fi nefavorabil reclamantului. În ce privește încălcarea art. 330 alin. (5) C. proc. civ. și art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000, această susținere este eronată, întrucât reclamantul nu a avut o astfel de solicitare la momentul efectuării expertizelor, ci ulterior elaborării Avizului din 18.03.2022, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 15.09.2022 unde reclamantul a solicitat "...în temeiul art. 330 C. proc. civ., un punct de vedere al unui specialist, mai precis al unui expert independent judiciar autorizat, agreat de Ministerul Justiției." Nu este fondată nici critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât considerentele care au condus la respingerea apelului împotriva încheierii de ședință din 31.10.2018, nu sunt în contradicție cu considerentele prin care instanța de apel motivează soluția de admitere a apelului împotriva sentinței Tribunalului Bihor. În mod eronat susține recurentul că Raportul de nouă expertiză medico legală Timișoara a rămas în ființă, nefiind anulat, câtă vreme atât acest prim raport, cât și suplimentul la raport au avut în vedere corectitudinea diagnosticului de adenocarcinom de prostată. Or, Comisia Superioară Medico Legală, prin Avizul din 18.03.2022, in considerarea tuturor opiniilor de specialitate în domeniu, a apreciat acest diagnostic ca fiind corect. La data de 13.02.2023 (data poștei) în termen legal, recurentul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor formulat întâmpinare la recursul provocat, prin care a arătat că din punct de vedere al administrării și aprecierii probei cu expertiza medico-legală, Curtea de Apel Oradea a realizat o judecată corectă, această probă nefiind susceptibilă de încălcări ale legii care să nu fi fost observate de către instanță în apel și nici afectată printr-o analiză a instanței pe elemente contradictorii ori contrare legii. Prin criticile formulate, recurentul ține să aducă pacientul în postura unui «pacient sănătos din punct de vedere oncologic» însă, nu se poate accepta ca adevăr juridic o asemenea situație de fapt în condițiile în care elementele medicale, respectiv expertiza medico-legală, efectuată la nivelul Comisiei Superioare Medico-Legale, prin analiza histopatologică (citirea lamelor) efectuată asupra probei de țesut prostatic atestă fără dubiu un diagnostic de adenocarcinom de prostată. Recurentul, în mod greșit, consideră că a fost încălcat Ordinul nr. 1196/2013, modificat prin Ordinul nr. 1136/2019, modificat prin Ordinul nr. 1772/2021, mai exact Anexa 3 privind modul de funcționare a Comisiei superioare medico-legale din cadrul Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici pct. 3. Cu privire la suplimentul de expertiză întocmit de IML Timisioara, acesta nu poate fi privit ca neutru astfel cum dorește reclamantul, întrucât complinește și întregește noua expertiză medico-legală, defectuos întocmită în prima fază, cronologic și procedural fiind supus exigențelor normative de avizare, astfel cum s-a și realizat. Referitor la primul raport medico-legal efectuat de către J., recurentul-pârât arată că la primul termen de judecată (18.11.2015) s-a încuviintat proba cu expertiză medico-legală, potrivit O.G. nr. 1/2000 respectiv art. 13 al Regulamentului de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, aprobat de H.G. nr. 774/2000, fiind efectuată, în mod legal, de către Serviciul Județean de Medicină Legală Bihor, potrivit competenței teritoriale și a ierarhiei competenței profesionale. Reclamantul a invocat nulitatea expertizei ca fiind efectuată de către J., aflat în subordinea unuia dintre pârâți. Instanța de fond a soluționat excepția prin respingerea acesteia, motivând cu referire la dispozițiile Ord. 1/2000 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Medicină Legală, potrivit cărora "există o teritorializare și o arie de competență pentru efectuarea expertizelor medico-legale, prima expertiză urmând a fi efectuată la nivelul Serviciului Județean de Medicină Legală din raza Tribunalului care solicită efectuarea expertizei, noua expertiză la forul metodologic al Serviciului Județean de Medicină Legală care a efectuat expertiza, în speță IML Timișoara". De asemenea, în mod corect instanța de apel a respins cererea în probațiune constând în punctul de vedere al unui expert independent judiciar autorizat, formulată de reprezentanta apelantului E., această soluție întemeiată pe lege neputând constitui o încălcare sau aplicare greșită a legii. Mai arată recurentul că tot la primul termen de judecată în primă instanță, s-a încuviințat un expert asistent pentru reclamant, consemnându-se în încheierea de ședință faptul că reprezentantele pârâților nu se opun la încuviințarea unui expert asistent pentru reclamant precum și faptul că expertul asistent va fi indicat de către reprezentanta reclamantului. Reclamantul a propus expert parte un medic dovedit ca fiind incompatibil, iar excepția de incompatibilitate a fost soluționată la termenul din data de 15.06.2016, în conformitate cu dispozițiile Hotărârii nr. 1204/2002, pct. 8, care privesc art. 32 din O.G. nr. 1/2000, hotărârea respectivă reprezentând o normă specială în problema supusă soluționării, normă ce derogă de la norma generală reprezentată de C. proc. civ., și de Ord. 2/2000, privind activitatea experților, derogare reprezentată de necesitatea obținerii avizului Consiliului Superior de medicină legală de către expertul solicitat de parte. Soluționând excepția incompatibilității expertului parte propus, instanța de judecată a reținut, în mod corect, și faptul că reclamantul nu a solicitat înlocuirea acestuia cu un expert aflat pe lista depusă la fila x, fiind consemnată expres și poziția reclamantului exprimată în acest sens. Reclamantul susține, în recursul provocat, faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare garantat prin Constituție, însă acesta nu și-a fructificat dreptul de a fi reprezentat la expertiza medico-legală de către un expert parte compatibil, deși instanța a admis cererea sa, această situație neputând fi calificată o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil. Decizia atacată nu cuprinde o motivare contradictorie asupra modului de realizare și apreciere a probei cu expertiza medico-legală, astfel cum susține recurentul-reclamant, motivarea fiind clară și la obiect. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri– principal și provocat – Înalta Curte constată următoarele: 1) Recursul principal declarat de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Oradea deduce judecății critici întemeiate, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre judecare. - Astfel, în mod corect se arată de către recurentul-pârât că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a nesocotit limitele devoluțiunii determinate de ceea ce făcuse obiectul judecății în primă instanță, a justificat soluția prin motive străine de cele care făcuseră obiectul învestirii, ceea ce a avut și consecința unei aplicări eronate a normei de drept material, în contextul în care conținutul raportului juridic dedus judecății viza o altă formă a răspunderii civile medicale decât cea asupra căreia s-a pronunțat decizia atacată. Toate aceste aspecte de nelegalitate s-au produs în contextul în care, în mod determinant, instanța de apel a nesocotit cauza juridică a acțiunii, astfel cum fusese determinată de reclamant prin motivele cererii de chemare în judecată, care fixaseră limitele judecății în primă instanță și, în continuare, limitele devoțiunii în apel, date de dispozițiile art. 478 C. proc. civ. și de aplicarea principiului tantum devolutum quantum iudicatum. În acest sens, se constată că, potrivit acțiunii de primă instanță, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții B. (în calitate de medic angajat al Spitalului clinic județean de urgență Oradea) și Spitalul, ca angajator, solicitând, urmare a stabilirii îndeplinirii condițiilor răspunderii delictuale, reglementată de art. 642-646 din Legea nr. 95/2006 (forma anterioară republicării din 2015) și art. 1.349 C. civ., să fie obligați părâții, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de 250.000 RON. Motivele de fapt ale acțiunii, care au circumstanțiat cauza juridică a acesteia (alături de temeiul legal invocat) s-au referit la diagnosticul eronat (adenocarcinom de prostată) pus de pârâta B., diagnostic în urma căruia reclamantul a efectuat un număr de 56 ședințe de radioterapie, după care ar fi urmat să fie supus unui tratament cu hormoni și castrării chimice. Datorită reexaminării histopatologice a probei de țesut recoltate inițial și reexpertizării, a rezultat că, în realitate, nu au existat urme de malignitate. Raportat la aceste elemente factuale, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii solidare a medicului care a stabilit greșit diagnosticul, precum și a spitalului, "care nu a reușit să îi ofere o explicație pertinentă și plauzibilă vizavi de eroarea de interpretare impardonabilă a probei de țesut". În acest cadru procesual s-a desfășurat prima judecată a fondului, care a stabilit existența faptei ilicite în sarcina pârâtei B., constând în stabilirea unui diagnostic greșit, cu incidența art. 642 alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 (referitoare la răspunderea civilă a personalului medical). De asemenea, cu trimitere la dispozițiile art. 1373 C. civ., a fost angajată răspunderea civilă și a pârâtului Spitalul, în calitate de comitent pentru fapta prepusului său. Potrivit deciziei din apel, urmare a admiterii apelului pârâtei B., obligația de despăgubire a fost pusă doar în sarcina Spitalului, considerându-se că nu există faptă ilicită a medicului care a pus diagnosticul (în prezența unui aviz al Comisiei Superioare Medico-Legale, care a infirmat concluziile suplimentului raportului de nouă expertiză, care stabileau contrariul), dar că Spitalul răspunde, în calitate de furnizor de servicii medicale și totodată, în calitate de comitent, dar pentru fapta altora angajați ai săi (medicii F. și G.) care au stabilit un tratament eronat, ca specialiști în urologie, respectiv radioterapie. Aceste considerente ale instanței, care i-au justificat soluția, sunt eronate întrucât depășesc cadrul judecății, nesocotind cauza juridică a acțiunii, limitele judecății de primă instanță și, în mod corespunzător, ale devoluțiunii în apel, constituindu-se în același timp, în motive străine cauzei (aspecte de nelegalitate încadrabile în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.). Astfel, în speță, angajarea răspunderii spitalului a fost solicitată în calitatea acestuia de comitent pentru fapta prepusului B. constând în stabilirea eronată a unui diagnostic. Statuând asupra inexistenței respectivei fapte ilicite, instanța de apel nu putea, decât cu nesocotirea limitelor învestirii sale și a principiilor care guvernează desfășurarea procesului civil (al contradictorialității, al respectării dreptului la apărare) să stabilească existența altei faptei ilicite decât cea care făcuse obiectul dezbaterii judiciare în primă instanță (respectiv, aplicarea unui tratament neconform stadiului în care se afla boala), în sarcina unor persoane care nu aveau calitate de părți. Așa cum în mod corect arată recurentul-pârât, culpa medicală a acestor persoane a fost analizată direct în cadrul deliberării și al considerentelor deciziei, fără ca reclamantul să se fi îndreptat cu vreo acțiune în pretenții împotriva respectivelor medici, fără ca aceștia să figureze părți în proces, fără să aibă posibilitatea de a-și face apărări, fiind așadar, terți față de procedura judiciară. O astfel de judecată nesocotește, așa cum s-a arătat anterior, în mod flagrant principii fundamentale ale desfășurării procesului civil, care se bazează pe contradictorialitatea dezbaterilor și pe respectarea dreptului de apărare, hotărârea neputând produce efecte obligatorii, în virtutea relativității (deopotrivă a lucrului judecat și a obligativității lor) decât față de părțile procesului. Or, în continuare, angajarea răspunderii spitalului, în calitate de comitent, s-a făcut pentru acea presupusă faptă licită a prepușilor (cei doi medici care nu au figurat ca părți în proces), ceea ce ar însemna, aplicând regulile specifice care guvernează raporturile dintre comitent-prepus și că spitalul s-ar putea regresa împotriva acestora, de vreme ce o instanță, în mod nepermis procedural, le-a stabilit în sarcină o faptă ilicită, fără ca aceștia să aibă calitatea de părți în proces. Ca atare, potrivit celor arătate, este total eronată soluția instanței de apel care reține ca fundament al răspunderii comitentului o altă faptă ilicită decât care a fost dedusă judecății și care vizează alți prepuși decât cel împotriva căruia reclamantul s-a îndreptat cu acțiune. - De asemenea, este greșită statuarea instanței conform căreia angajarea răspunderii Spitalului s-ar face "în egală măsură, în calitatea sa de furnizor de servicii medicale", apreciere care este tot rezultatul unei înțelegeri greșite a fundamentului juridic al pretențiilor deduse judecății. Cum s-a arătat, demersul în instanță al reclamantului a vizat angajarea răspunderii civile, în solidar, a pârâților, dar o solidaritate în raport cu victima, între comitent și prepus, neinvocându-se o faptă proprie a spitalului, în calitate de furnizor de servicii medicale, care să fi concurat, alături de fapta ilicită a medicului, la producerea prejudiciului reclamantului. Împrejurarea că reclamantul a indicat în cererea de chemare în judecată, în mod generic, dispozițiile art. 642-646 din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) care vizează, deopotrivă, răspunderea civilă a personalului medical și răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale nu poate avea semnificația indicării unei răspunderi în nume propriu a spitalului, câtă vreme motivele acțiunii nu prezintă și nu descriu vreo faptă din cele prevăzute de dispozițiile art. 644-646 din Legea nr. 95/2006, de natură să angajeze răspunderea proprie a unității sanitare (circumscrisă, oricum, potrivit acestor prevederi legale, unor aspecte diferite de cele care vizează eroarea în exercitarea actului medical). În același sens, se constată că reclamantul nu a exercitat apel împotriva sentinței de primă instanță, pentru a pretinde o greșită reținere de către aceasta a fundamentului răspunderii civile delictuale, constând în răspunderea proprie a prepusului și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în condițiile date de dispozițiile art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, coroborate cu cele ale art. 1373 C. civ.. Dimpotrivă, singura critică în apelul exercitat de către reclamant a vizat cuantumul despăgubirilor morale, apreciat injust. În consecință, instanța de apel a făcut și o aplicare greșită a normei de drept material prevăzute de art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, atunci când a stabilit obligația de despăgubiri în sarcina pârâtului, tot ca urmare a nesocotirii cadrului judecății, care nu a presupus invocarea și deci, cercetarea unei fapte proprii a unității sanitare, ci doar răspunderea acesteia în calitate de comitent pentru o anumită faptă a prepusului (indicată în acțiune). Se verifică, în felul acesta, și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greșită a normei de drept material, având în vedere raportul juridic ce fusese supus judecății. Pentru toate considerentele arătate, recursul pârâtului va fi admis, constatându-se caracterul întemeiat al criticilor referitoare la depășirea cadrului judecății, formularea unor motive străine pricinii și aplicarea greșită a normei de drept material, cu încadrarea acestora în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. 2. Recursul provocat al reclamantului deduce judecății critici care au doar parțial caracter fondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare: - Este întemeiată critica recurentului-reclamant referitoare la modalitatea în care instanța de apel și-a întemeiat soluția și a dat efecte avizului nr. x/2018 (depus la dosar la 23.03.2023) emis de Comisia superioară medico-legală din cadrul INML, fără să verifice regularitatea emiterii acestuia și conținutul său științific, apt să-i justifice concluziile. Pe acest aspect, recurentul a arătat că au fost încălcate dispozițiile Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1196/2013, mai exact, Anexa 3 pct. 3, care interzice membrilor Comisiei superioare medico-legale, care au participat la elaborarea avizului comisiei de avizare și control al actelor medico-legale să participe la dezbaterile din cadrul ședinței în legătură cu speța respectivă sau să semneze avizul elaborat. Or, s-a susținut că avizul elaborat a fost semnat de dr. I., care este membru în Comisia superioară medico-legală, aceasta semnând și avizul în sine, câtă vreme parafa și semnătura sa sunt aplicate pe acesta. La rândul său, pârâtul a susținut că, în realitate, ar fi incident pct. 9 al Anexei menționate, care obligă, în situația spețelor în care există suspiciunea culpei medicale, să fie asigurată prezența medicului care a întocmit referatul de specialitate la ședința Comisiei superioare medico-legale în care se dezbate cazul respectiv. Instanța de apel, dând efecte avizului menționat, n-a făcut decât să constate că el ar exprima "intenția clară" a INML Mina Minovici de a valida un anumit diagnostic pus de intimata-pârâtă B., căreia i se reproșase eroarea în stabilirea acestuia. Or, pentru a ajunge la o astfel de concluzie, instanța avea obligația să verifice atât regularitatea emiterii avizului respectiv – pe care și-a întemeiat soluția în mod fundamental – și, de asemenea, să observe și să analizeze conținutul științific al acestuia. Aceasta, în contextul în care nu rezultă în ce formă a fost exprimat, la data de 27.05.2020, punctul de vedere al dr. I., ca răspuns dat solicitării înaintate de Comisia superioară medico-legală (conform adresei nr. x/2018), respectiv, dacă este vorba despre un aviz, un aviz elaborat, un referat de specialitate care să fi stat ulterior la baza emiterii avizului Comisiei Superioare și care să fi atras, în funcție de una din ipotezele menționate, aplicabilitatea pct. 3 sau pct. 9 din Anexa nr. 3 a Ordinului nr. 1196/2013 (cu consecințe asupra valabilității avizului exprimat de Comisie). Mai mult, așa cum arată recurentul-reclamant, modalitatea în care dr. I. își exprimă opinia, în conținutul unui act neevaluat juridic de către instanța de apel, este unul neargumentat științific, care face trimitere la opinia unui alt medic "cu care este întrutotul de acord, așa încât nu mai repetă diagnosticul" și, în plus, subiectiv, considerând că pacientul "nu ar fi pierdut atât timp și bani dacă ar fi fost îndrumat mai întâi spre Colegiul Medicilor". Dat fiind faptul că dr. I. este, așa cum rezultă din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1196/2013, membru permanent al Comisiei superioare medico-legale, instanța de apel urmează să verifice în ce formă legală și-a exprimat aceasta opinia în legătură cu diagnosticul histopatologic pus de B. și dacă era de natură să o facă incompatibilă cu participarea la ședința Comisiei superioare în cadrul căreia s-a elaborat avizul (cu consecințe sau nu asupra valabilității actului). - Este întemeiată și critica recurentului referitoare la contradicția intrinsecă a considerentelor care constată că, deși există două avize ale Comisiei superioare medico-legale, cu concluzii diametral opuse, "intenția clară a INML a fost de a valida diagnosticul de adenocarcinom de prostată", deși a păstrat, ca valid, raportul de nouă expertiză, întocmit de INML Timișoara și avizat de Comisia superioară care, dimpotrivă, a infirmat diagnosticul menționat. Într-adevăr, se constată că instanța de apel reține, cu referire la ultimul aviz emis de Comisia superioară medico-legală, de infirmare a concluziilor suplimentului raportului de nouă expertiză al INML Timișoara, că aceasta ar exprima "o intenție clară" de validare a diagnosticului inițial de adenocarcinom, apreciind, în același timp, că în speță nu ar fi vorba despre existența unor "concluzii contrare, ambele avizate de Comisia superioară". Or, în speță, asemenea concluzii contrare vin tocmai din modalitatea în care Comisia superioară a avizat, în mod diferit, rapoartele de expertiză, contrazicând, aproximativ în aceeași compunere nominală, propriul aviz. O asemenea statuare a instanței vine în contextul în care primul aviz emis de Comisia superioară, sub același număr de lucrare ca în anul 2022 (respectiv, E1/4926/2018) a fost în sensul validării rezultatului raportului de nouă expertiză medico-legală a IML Timișoara, ale cărui concluzii erau de infirmare a diagnosticului inițial. Altfel spus, în condițiile în care în dosarul instanței existau două rapoarte de expertiză medico-legală (mai exact, un raport de nouă expertiză și supliment la raportul de nouă expertiză) cu aceleași concluzii, de infirmare a diagnosticului de adenom de prostată, primul avizat favorabil de către Comisia superioară, iar cel de-al doilea infirmat de aceeași comisie, nu se putea deduce existența unei "intenții clare", într-un anumit sens, a respectivei Comisii – pe care instanța să-și fundamenteze în mod esențial soluția – decât în măsura în care se demonstra existența unor elemente noi, apte să ducă la reevaluarea avizului inițial. Fără să aibă în vedere o astfel de situație, instanța de apel consideră nejustificat și contradictoriu – întrucât face referire la ambele avize – că nu ar exista concluzii contrare decurgând din avizarea diferită de către Comisia superioară, în (aproape) aceeași componență nominală (în 2018 și 2022). Or, bazându-se pe această "intenție clară" a Comisiei superioare de a infirma, potrivit ultimului aviz, concluziile suplimentului raportului de nouă expertiză, instanța de apel a stabilit inexistența faptei ilicite, fără să elucideze situația factuală a pricinii, fără să realizeze verificările jurisdicționale specifice instanței de judecată, întemeindu-și soluția în mod exclusiv pe un aviz al Comisiei superioare medico-legale, care revenea asupra celui exprimat de aceasta anterior, fără invocarea unor elemente noi care să-i justifice poziția. Această motivare, deopotrivă contradictorie – întrucât, deși face referire la cele două avize cu soluții diferite, le neagă acestora caracterul diametral opus – și insuficientă (neexplicând de ce valorifică unul din cele două avize, ceea ce ar fi presupus, în mod esențial, o analiză a conținutului științific ori a unor eventuale elemente noi, apte să ducă la o reevaluare și deci, la o altă concluzie, iar nu luarea în considerare a unui simplu criteriu temporal ulterior) atrage nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - Au însă caracter neîntemeiat celelalte critici formulate, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 27, 28 din H.G. nr. 774/2000 privind Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000, precum și a dispozițiilor art. 330 alin. (5) C. proc. civ., respectiv art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000, cu consecințe asupra respectării dreptului la apărare și la un proces echitabil. Astfel, cu referire la dispozițiile art. 27 alin. (1) H.G. nr. 774/2000, recurentul susține că n-ar fi putut fi solicitat cel de-al doilea aviz Comisiei superioare medico-legale întrucât nu existau concluzii contradictorii între prima expertiză, întocmită de J. – expertiză care, "din punct de vedere teoretic" era nulă, fiind realizată de un organism aflat în subordinea Spitalului județean de urgență Oradea, pârât în proces – și suplimentul raportului de expertiză, care, în realitate, nu este o expertiză propriu-zisă, ci doar un supliment la raport, avizat, de altfel, de Comisia superioară din cadrul INML. Critica este nefondată întrucât, în speță, nu era incident textul de care se prevalează recurentul și ale cărui dispoziții susține că ar fi fost încălcate, ci prevederile art. 26 din aceeași H.G. nr. 774/2000, care reglementează ipoteza unui astfel de aviz "și în situațiile în care au fost efectuate noi expertize sau au fost date avize de către comisiile de avizare și control al actelor medico-legale competente teritorial". Or, în cauză, solicitarea celui de-al doilea aviz a fost în legătură cu raportul de nouă expertiză - supliment, avizat de IML Timișoara (ca institut medico-legal teritorial competent), circumscriindu-se, așadar, ipotezei normei menționate anterior. Chestiunea controversată, care să poată face obiect al disputei judiciare nu este în legătură cu înfrângerea vreunei dispoziții vizând competența emiterii celui de-al doilea aviz de către Comisia superioară ci, potrivit celor expuse anterior, în legătură cu regularitatea emiterii și cu conținutul acestuia. În privința dispozițiilor art. 28 alin. (1) din aceeași H.G. (conform cărora "În cazul în care Comisia superioară medico-legală a eliberat un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico-legale unor unități medico-legale ierarhic subordonate acesteia decât dacă au apărut date noi medicale sau de anchetă"), se constată că indicarea lor de către instanță este, într-adevăr, eronată căci nu s-a pus problema solicitării unei alte expertize medico-legale de la o unitate ierarhic subordonată Comisiei superioare, ulterior emiterii avizului acesteia. În același timp, considerentul instanței pe acest aspect este unul nenecesar sau indiferent, întrucât el nu se grefează pe reținerea unei situații de fapt în sens contrar (adică, a solicitării vreunei expertize unor unități medico-legale subordonate Comisiei superioare, ale cărei concluzii să le valorifice) astfel încât nu se înscrie în niciun fel în silogismul judiciar pentru a justifica soluția adoptată. - Are, de asemenea, caracter nefondat critica referitoare la încălcarea dreptului de apărare, a dispozițiilor art. 330 alin. (5) C. proc. civ., respectiv ale art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000, constând în aceea că reclamantului nu i s-ar fi încuviințat participarea unui expert parte la efectuarea expertizei medico-legale. Pe acest aspect, se constată că dimpotrivă, tocmai pentru a se asigura efectivitatea dreptului la apărare, reclamantului i s-a încuviințat, de către prima instanță, un expert parte care să participe la realizarea expertizei, dar pentru că cel pe care l-a desemnat (K.) nu figura pe lista întocmită de instituțiile de medicină legală, cu avizul Consiliului superior de medicină legală, i s-a solicitat indicarea altui expert. Întrucât reclamantul a pretins că nu ar fi nevoie de existența unui astfel de aviz pentru a participa un expert parte la efectuarea expertizei și a refuzat înlocuirea celui propus (întrucât este "expert judiciar în specializarea farmacologie-medicină-stomatologie"), instanța a constatat incompatibilitatea acestuia, în raport cu dispozițiile menționate, ale art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 1/2000 și H.G. nr. 1204/2002 (conform încheierii din 15.06.2016, dosar tribunal). Separat de faptul că măsura instanței este una corectă întrucât dispozițiile în materie, vizând organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală prevăd că părțile "pot solicita medici legiști sau specialiști care să asiste experții oficial desemnați, potrivit legii, pentru anumite activități medico-legale de pe lista întocmită pe niveluri de competență, la propunerea Consiliului superior de medicină legală și aprobată prin ordin al ministrului sănătății" (art. 33 alin. (1) O.G. nr. 1/2000, art. 32 alin. (2) H.G. nr. 774/2000), ea este și una definitivă întrucât n-a fost contestată în apel, fiind dedusă judecății în recurs omisso medio. În consecință, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, în analiza celor două recursuri, principal și provocat, căile de atac ale părților vor fi admise în limitele în care au fost găsite întemeiate criticile formulate, casată decizia și cauza