ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1854/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, în data de 14.10.2020, reclamanta A. a solicitat instanței obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 80 000 euro, acordată cu titlu de împrumut, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii prezentei cereri și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Încheierea din 15 martie 2021

Prin încheierea din 15.03.2021, pronunțată de Tribunalul Olt, s-a dispus încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtului și a probei cu interogatoriul reclamantei, s-a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile de la dosar.

S-a prorogat pronunțarea asupra probei testimoniale propusă de către părți după administrarea probei cu interogatoriul părților, s-a pus în vedere părților prin apărătorii aleși să formuleze în scris întrebări pentru pârât cât și pentru reclamantă, s-a dispus citarea reclamantei și pârâtului cu mențiunea "personal la interogatoriu" și s-a amânat judecarea cauzei și s-a acordat termen de judecată la data de 12.04.2021, ora 11:00 completul CF x, în vederea administrării probei cu interogatoriu.

Sentința tribunalului, pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 392 din 14 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Olt, s-a respins excepția inadmisibilității cu privire la petitul privind restituirea împrumutului, s-a respins excepția inadmisibilității cu privire la petitul privind îmbogățirea fără just temei, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active, s-a admis acțiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect pretenții dobândă legală. A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 80.000 euro pe temeiul îmbogățirii fără just temei, precum și dobânda legala aferentă, calculată de la data introducerii cererii, până la data plății efective. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 7501 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Decizia curții de apel, pronunțată în apel

Prin decizia nr. 343 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Craiova – secția I Civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 392/14.06.2021 și a încheierii din 15.03.2021, pronunțate de Tribunalul Olt în dosar nr. x/2020. A anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Olt.

În motivare, a respins criticile pârâtului asupra aspectelor procedurale privind încheierea de ședință.

A reținut încălcarea de către tribunal a prevederilor art. 22 și art. 9 din C. proc. civ., întrucât nu a lămurit limitele învestirii sale, ce ar fi impus clarificarea împrejurărilor de fapt și de drept cu a căror dezlegare a fost învestit prin cererea de chemare în judecată precizată.

În virtutea rolului activ, pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele deduse judecății, se impunea ca tribunalul să solicite reclamantei să-și clarifice corespunzător pretențiile, sub aspectul temeiul de drept invocat, în condițiile în care este evident că cele trei cauze juridice indicate concomitent de parte nu pot coexista, excluzându-se reciproc.

Instanța de apel a constatat că tribunalul, în examinarea acțiunii civile promovate de reclamantă, a ignorat că demersul juridic includea o pretenție unică, căreia îi corespundea o singură cauză juridică valabilă, sens în care a pronunțat o hotărâre nelegală, prin care în realitate nici nu a intrat în cercetarea fondului litigiului.

Recursul

Împotriva deciziei din apel, atât reclamanta A., cât și pârâtul B. au formulat recurs.

Recursul pârâtului

Pârâtul a criticat doar soluția cu privire la apelul exercitat împotriva încheierii din 15 martie 2021, recursul fiind întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A susținut încălcarea art. 425 C. proc. civ., fiindcă din dispozitiv lipsește soluția dată de instanță asupra cererilor sale, care însă se regăsește în conținutul încheierii. Așadar, consideră că instanța s-a pronunțat pe cererile sale doar prin considerente, nu și prin dispozitiv, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei.

Susține și greșita aplicare a art. 38 din Ordonanța de Urgență a Guvernului 80/2013, referitoare la calcularea taxei judiciare de timbru pentru fiecare capăt de cerere.

Astfel, în opinia sa, măsura de disjungere este calificată greșit de instanța de apel, nu este doar o măsură administrativă.

În egală măsură, motivarea instanței de fond era contradictorie, câtă vreme din considerente rezultă că excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă, dar instanța a unit-o cu fondul.

Recursul reclamantei

Reclamanta a criticat decizia curții de apel, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Cu privire la pct. 6, a arătat că instanța de apel nu a indicat care au fost greșelile judecătorului de fond, ce acte de procedură ar fi trebuit îndeplinite, cu alte cuvinte nu au fost date indicații de casare.

Din această perspectivă, motivarea instanței de apel privind încălcarea art. 22 este insuficientă, decizia fiind în realitate nemotivată, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În opinia recurentei, probatoriul a fost corect administrat, dar în mod greșit instanța de apel a reținut că ar fi incidente dispozițiile privind îmbogățirea fără justă cauză.

A susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii; de-o parte, a reținut că taxa judiciară a fost stabilită corect, fiindcă cererea nu vizează mai multe petite, dar pe de altă parte, a trimis cauza spre rejudecare fiindcă nu a fost identificat corect raportul dedus judecății.

Referitor la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., a arătat că au fost aplicate greșit art. 22 alin. (4), art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (2) și art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

A invocat nulitatea prevăzută de art. 174 C. proc. civ., întrucât instanța de apel ar fi depășit limitele învestirii; astfel, apelantul a cerut casarea și trimiterea spre rejudecare cu privire la capetele de cerere privind restituire împrumut și plata nedatorată, dar instanța a trimis spre rejudecare toate capetele de cerere.

Contrar celor reținute prin decizia de casare, instanța de fond a intrat în cercetarea fondului; a administrat probe, pentru a determina raportul juridic ce a avut loc între părți. În raport de probatoriu, inclusiv răspunsul pârâtului la interogatoriu, a concluzionat că nu există un contract de împrumut.

Reținând că cererea de chemare în judecată este informă, instanța de fond și-a exercitat rolul activ, potrivit art. 22 C. proc. civ., și a pus în vedere reclamantei să precizeze acțiunea, aceasta adăugând încă două petite.

În raport de acestea, în mod greșit instanța de apel nu a stabilit calificarea juridică a faptelor, cum prevede art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Apreciază recurenta că, în raport de probele și situația de fapt reținută de instanța de fond, chestiunea plății nedatorate a intrat în putere de lucru judecat, câtă vreme reclamanta nu a apelat soluția pe acest aspect.

Apărările părților

Recurenta reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârât, prin care invocă inadmisibilitatea și nulitatea criticii privind considerentele și dispozitivul încheierii apelate; de asemenea, susține nulitatea și pentru nemotivarea criticii privind excepția inadmisibilității și unirea ei cu fondul. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac și a combătut criticile din recursul pârâtului.

Recurentul pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți

Cercetând conformitatea hotărârii atacate cu textele normative incidente, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte găsește a fi întemeiat recursul reclamantei și a fi nefondat recursul pârâtului, în considerarea celor ce succed.

II.1. Cu referire la recursul pârâtului B., îndreptat exclusiv împotriva soluției date apelului declarat împotriva încheierii de ședință din data de 15.03.2021 a Tribunalului Olt

În principal, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității/nulității motivelor de recurs, constatând că acestea pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Observă Înalta Curte faptul că recurentul și-a întemeiat în drept recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă, în raport cu pct. 6, nu a evocat și nu a argumentat care sunt, în concret, motivele contradictorii ori străine de natura cauzei, ori care anume dispoziții ale instanței de apel au rămas nemotivate, evocarea acestui motiv de casare fiind în mod evident formală, lipsită de substanță. În consecință, instanța de recurs îl va înlătura, ca neîntemeiat.

Din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se afirmă aplicarea greșită a legii, însă textele normative avute în vedere de recurent sunt de drept procesual, iar nu de drept material, așa încât, verificarea legalității deciziei instanței de apel urmează a se face în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul susține că prima instanță și, ulterior, instanța de apel s-au pronunțat asupra cererilor și excepțiilor formulate, exclusiv prin considerentele încheierii de ședință din 15.03.2021, respectiv ale deciziei care face obiectul prezentului recurs, nu și prin dispozitivul acestor hotărâri. Or, această nesocotire a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ. este de natură să atragă sancțiunea nulității, hotărârile fiind afectate de un "grav viciu de formă", în opinia recurentului.

Înalta Curte observă că afirmațiile recurentului sunt parțial inexact, întrucât instanța de apel s-a pronunțat explicit cu privire la apelul declarat de pârât împotriva încheierii din 15.03.2021 a Tribunalului Olt, atât prin considerente, cât și prin dispozitiv. Astfel, în dispozitivul deciziei nr. 343/16 decembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, se menționează textual: "Admite apelul declarat de apelantul-pârât B., cu dom. ales la C., Slatina, Județ OLT, împotriva sentinței civile nr. 392/14.06.2021 și a încheierii din 15.03.2021, pronunțate de Tribunalul Olt în dosar nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., cu domiciliul procesual ales la D. cu sediul în Bucuresti.

Anulează sentința civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Olt.(....)" .

Corespunde, însă, realității faptul că soluțiile pe care prima isntanță le-a dat excepției insuficientei timbrări, excepțiilor de inadmisibilitate a acțiunii și cererii de disjungere sunt menționate în cuprinsul încheierii de ședință din data de 15.03.2021, fără ca ele să mai fie reiterate în dispozitivul aceleiași încheieri.

Înalta Curte reamintește că, în ceea ce privește încheierea de ședință, cuprinsul acesteia este reglementat prin art. 233 C. proc. civ., iar nu prin art. 425 din același cod, care vizează, în principal, hotărârea prin care instanța de judecată se dezînvestește de judecarea fondului cererii. Or, în conformitate cu art. 233 alin. (1) lit. i), j) și alin. (2) C. proc. civ., încheierea de ședință, arătând cum s-a desfășurat ședința, cuprinde mențiuni referitoare la cererile și susținerile părților, soluția dată de instanță acestor cereri și măsurile luate, cu indicarea motivelor, în fapt și în drept. Legea de procedură nu obligă la reiterarea acestor soluții prin dispozitiv, sub sancțiunea unei nulități exprese, în ipoteza căreia vătămarea părții ar fi legal prezumată conform art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Așa fiind, câtă vreme instanța, urmărind cronologia desfășurării ședinței de judecată, a consemnat toate cererile și toate excepțiile formulate de partea pârâtă în proces, pronunțându-se, argumentat, asupra cestora, împrejurarea că soluțiile date nu au mai fost încă o dată menționate în partea dispozitivă a încheierii nu este de natură să atragă sancțiunea nulității acestui act de procedură. Indicarea, în cuprinsul încheierii de ședință, a măsurilor luate și a soluțiilor adoptate, cu arătarea explicită a motivelor de fapt și de drept care au fundamentat decisiv luarea acestor măsuri este în măsură să asigure părților aflate în litigiu garanțiile dreptului la un proces echitabil și să permită exercitarea controlului judiciar, respectând, totodată, exigențele legii de procedură, cu privire la această categorie de hotărâri.

În legătură cu taxa judiciară de timbru, incident procedural prealabil antamării fondului, Înalta Curte reamintește că cererea de reexaminare a fost reglementată prin lege specială (O.U.G. nr. 80/2013) ca și cale de atac specifică, în cadrul căreia poate fi exercitat un control asupra legalității și temeiniciei sumei ce reprezintă taxa judiciară de timbru- condiție prealabilă a accesului la instanță.

Mai mult decât atât, art. 34 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede, in terminis: "(1) Când o acțiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel. (2) Dacă la momentul înregistrării cererii au fost timbrate doar o parte din capetele de cerere, acțiunea va fi anulată în parte, numai pentru acele capete de cerere pentru care nu a fost achitată taxa judiciară de timbru".

În ipoteza în care acțiunea nu a fost anulată în parte, cu toate că au fost formulate capetele de cerere distincte și doar unele au fost timbrate, remediul judiciar este acela reglementat prin art. 38 din O.U.G. nr. 80/2023 evocat și în cuprinsul hotărârii instanței de apel.

Indubitabil, o corectă determinare a cuantumului obligației legale de plată a taxei judiciare de timbru implică obligația instanței de judecată ca, înainte de toate, să asigure calificarea acțiunii deduse judecății și să stabilească timbrarea în raport cu această calificare, realizată în virtutea rolului activ al judecătorului. Or, în cauza dedusă judecății, instanța de apel reține, confirmând concluzia primei instanțe: "nu există în realitate mai multe capete de cerere, așa cum susține pârâtul, ci o singură pretenție dedusă judecății, în cuantum de 80.000 Euro, fundamentată juridic pe trei temeiuri distincte". În raport cu aceste statuări ale instanțelor de fond, referitoare la limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, concluziile privind legalitatea timbrării sunt conforme normelor anterior evocate.

Determinarea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul celor enunțate mai sus, permite verificarea legalității hotărârii nu doar din perspectiva respectării normelor privitoare la taxa de timbru, ci și a celor care vizează o bună administrare a justiției, precum conexitatea ori disjungerea (art. 139 C. proc. civ.). Or, stabilindu-se că există un singur capăt de cerere, o unică pretenție concretă dedusă judecății, aserțiunile pârâtului referitoare la necesitatea disjungerii unor capete de cerere, spre a fi judecate separat, rămân lipsite de obiect, în sensul celor arătate prin considerentele deciziei din apel.

Totodată, pârâtul reafirmă, în cuprinsul declarației de recurs, o greșită aplicare a dispozițiilor art. 248 alin. (4) C. proc. civ., excepția inadmisibilității acțiunii trebuind admisă, iar nu unită cu fondul, prin încheierea de ședință din 15.03.2021, pronunțată de Tribunalul Olt, în primă instanță.

Înalta Curte relevă că art. 248 alin. (4) C. proc. civ. permite instanței de judecată să unească excepțiile de fond – cele cu privire la condițiile de exercitare a dreptului la acțiune – cu fondul cauzei, în situația în care, pentru judecarea lor, este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.

În prezentul proces, prima instanță a unit excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii cu fondul cauzei, pronunțându-se explicit asupra acestora după finalizarea cercetării procesului, prin hotărârea dată asupra fondului.

Atacând încheierea de ședință din 15.03.2021, aceea prin care s-a dispus în sensul unirii excepțiilor cu fondul cauzei, atât în apel, cât și prin declarația de recurs, pârâtul omite că orice demers în justiție trebuie să fie util părții, să tindă la obținerea unei remediu, cu alte cuvinte, să se sprijine pe un interes judiciar.

În condițiile în care cercetarea procesului a fost finalizată, prima instanță pronunțându-se asupra tuturor excepțiilor, pe care, inițial, le-a unit cu fondul, prin sentința prin care s-a dezînvestit, iar partea pârâtă nu a justificat existența unei vătămări prin această amânare a soluționării, determinată de unirea excepțiilor cu fondul, rezultă că, încă din momentul declarării apelului, pârâtul nu mai poate justifica un interes născut și actual în a declanșa o cale de atac, pentru acest motiv. Un interes trecut sau unul eventual, ipotetic, nu poate justifica declanșarea apelului și cu atât mai puțin a recursului, pentru această situație trecută și, finalmente, rezolvată.

În consecință, nu se verifică niciunul dintre motivele pentru care pârâtul recurent a susținut nelegalitatea deciziei atacate, recursul impunându-se a fi respins, ca nefondat.

II.2. Referitor la recursul reclamantei A., declarat împotriva deciziei civile nr. 343 din 16.12.2021, a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reamintește că, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, în data de 14.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 80 000 euro, acordată cu titlu de împrumut, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii prezentei cereri și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta justifică formularea acestei pretenții arătând că, pe fondul unor raporturi de afaceri stabilite atât cu pârâtul, cât și cu tatăl acestuia – administratorul S.C. E. S.R.L. - a încheiat un contract de credit, în data de 26.03.2019, cu F. S.A., destinat achiziționării părților sociale deținute de tatăl pârâtului. În acest context, a predat pârâtului, prin viramente bancare repetate, suma de 75.000 EUR, iar 5.000 EUR au fost predați personal, cu titlu de împrumut, pentru buna funcționare a S.C. E. S.R.L., urmând ca, în cazul în care s-ar fi realizat vânzarea părților sociale ale societății, să opereze o compensare parțială,din prețul total. Întrucât vânzarea nu a fost perfectată, din motive neimputabile reclamantei, apreciază că pârâtul este obligat la restituire.

În subsidiar, reclamanta invocă în drept, ca temei juridic al pretențiilor formulate, art. 1341 și art. 1345 C. civ., referitoare la plata nedatorată și la îmbogățirea fără justă cauză.

Prima instanță respinge excepția inadmisibilități, precum și excepția lipsei calității procesuale active și pasive, excepții invocate de pârât în apărare.

Referitor la excepția inadmisibilității cu privire la restituirea împrumutului, tribunalul o respinge ca neavenită, reținând, în fapt, că nu a fost probată încheierea unui contract de împrumut și nici intenția de oferi și de a primi sumele respective cu titlu împrumut, nefiind stabilit un termen de restituire. Coroborând probele administrate, tribunalul concluzionează că sumele au fost virate de către reclamantă pârâtului în contextul intenției de încheiere a unui contract de achiziție a societății E. S.R.L.,fără o justificare concretă, fără ca reclamanta să aibă de executat o obligație valabilă sau de exercitat un drept contra pârâtului. Așadar, în speță, nu era necesară parcurgerea unei proceduri prealabile pe calea ordonanței președințiale de stabilire a unui termen de plată, pentru restituirea sumei de 80.000 euro.

Referitor la excepția inadmisibilității cu privire la petitul privind îmbogățirea fără justă cauză, prima instanță o respinge, reținând că atâta timp cât nu a fost probată încheierea unui contract de împrumut, nu s-a dovedit acordul de voințe al lor cu intenția de a constitui raportul juridic pretins de reclamantă, solicitarea de restituire a sumei predată pârâtului ca urmare a acordării pretinsului împrumut apare ca neîntemeiată, în condițiile inexistenței împrumutului. Prin urmare, disp. art. 1348 C. civ. nu sunt incidente în speță, iar o acțiune în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu este inadmisibilă.

Procedând la cercetarea fondului, prima instanță reține, sub aspectul împrejurărilor de fapt esențiale, că între părți a existat un raport juridic având ca premisă intenția de achiziționare de către reclamantă și soțul acesteia, de la G. pârâtului-, a societății E. S.R.L., sens în care reclamanta și soțul acesteia au încheiat cu F. S.A. contractul de credit nr. x din 26.03.2019.

În acest context, reclamanta a virat în contul pârâtului, în perioada 21.02.2019-21.04.2019, sume în euro, reprezentând "cv contract". Primirea unui total de 80.000 EUR a fost recunoscută de către pârât, însă susține partea că acești bani au constituit "avans pentru achiziționarea părților sociale". Totodată, pârâtul a apreciat că "este îndreptățit la păstrarea sumelor de bani primite de la reclamantă", pentru că nu s-a finalizat tranzacția conform înțelegerii avute de tatăl său cu reclamantă și cu soțul acesteia.

Aceeași instanță reține, fără echivoc, din materialul probator, faptul că părțile nu au încheiat un contract de împrumut și, contrar celor susținute de reclamantă, suma de 80.000 EUR nu a fost oferită pârâtului cu titlu de împrumut, cu obligația ca acesta să o restituie după o anumită perioadă de timp.

Deoarece starea de fapt rezultată din probatoriul administrat prezintă particularități, tribunalul a analizat cauza prin prisma tuturor instituțiilor de drept invocate de reclamantă prin cererea introductivă.

S-a concluzionat în sensul că instituția îmbogățirii fără justă cauză reprezintă temeiul de drept incident stării de fapt evidențiate de probele administrate. Reclamanta nu a virat suma pretinsă pârâtului cu intenția de a stinge o datorie și nici nu a plătit din eroare, astfel că instituția plății nedatorate reglementată de art. 1341 C. civ. nu se regăsește în speță. În consecință, prima instanță admite pretențiile reclamantei, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză și obligă pârâtul la restituirea sumei de 80.000 EUR, cu dobânda legală.

Calea de atac a apelului este declanșată exclusiv de pârât, această parte criticând încheierea de ședință din 15.03.2021 pentru un "grav viciu de formă", determinat de nepronunțarea instanței, asupra excepțiilor ce au fost invocate, inclusiv prin dispozitivul încheierii, iar nu doar în cuprinsul acesteia; pentru soluția de unire a excepțiilor cu fondul cauzei; pentru insuficienta timbrare; pentru soluția dată excepției de inadmisibilitate, precum și excepției lipsei calității procesuale active și pasive. Pe fond, sentința este criticată pentru omisiunea instanței de a se pronunța, prin dispozitiv, cu privire la capetele de cerere referitoare la restituirea împrumutului și la plata nedatorată. Totodată, este afirmată nelegalitatea dispoziției de obligare la plata dobânzii legale, "prin amalgamarea capetelor de cerere", accesoriul referitor la dobândă neputând fi alăturat îmbogățirii fără justă cauză.

Apreciind a fi fondate criticile din apelul pârâtului referitoare la fondul cauzei, instanța de apel constată că tribunalul "nu a lămurit limitele învestirii sale" cele trei cauze juridice indicate concomitent de parte neputând coexista, ele excluzându-se reciproc. Se reține că demersul juridic al reclamantei, include o pretenție unică, căreia îi corespunde o singură cauză juridică valabilă, iar prima instanță, în virtutea rolului activ, consacrat legislativ prin art. 22 C. proc. civ., avea obligația de a califica juridic corect această pretenție, pe baza stării de fapt, a apărărilor formulate în funcție de voința părților implicate și de scopul urmărit.

Sentința primei instanțe este anulată, în tot, și cauza este trimisă spre rejudecare pentru ca instanța să lămurească obiectul și cauza acțiunii, iar ulterior să aplice textele de lege incidente.

Așa fiind, Înalta Curte constată, confirmând prin aceasta criticile formulate de reclamantă, prin declarația de recurs, că judecata în apel s-a făcut cu nesocotirea art. 476 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la efectul devolutiv al apelului, art. 480 alin. (3) C. proc. civ., privind condițiile în care instanța de apel poate pronunța soluția anulării cu trimitere spre rejudecare la prima instanță și caracterul obligatoriu al dezlegărilor date și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la conținutul considerentelor unei hotărâri judecătorești. Totodată, se constată că principiul rolului activ al judecătorului, astfel cum este acesta reliefat în alin. (2), (4) și 6 ale art. 22 C. proc. civ., a fost evocat într-o manieră pur teoretică, în cuprinsul considerentelor deciziei date în apel, fără aplicabilitate la circumstanțele concrete ale cauzei, în absența unui raționament logico-juridic, care să susțină, în mod fundamental și corect pentru părți, soluția pronunțată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte relevă articolele 194 și urm. C. proc. civ., cele care specifică și detaliază elementele formale și de conținut ale cererii de chemare în judecată. Astfel, potrivit art. 194 alin. (1) lit. c) si d C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde: "obiectul cererii și valoarea lui", după prețuirea reclamantului; arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.

Obiectul cererii reprezintă pretenția concretă a reclamantului și se determină, răspunzând la întrebarea: "Ce solicită reclamantul?". Indicarea exactă a obiectului cererii apare a fi esențială în proces, având multiple semnificații, sub aspectul normelor referitoare la competență, determinarea taxei de timbru, admisibilitatea unor probe, modificarea ulterioară a cererii; el constituie unul dintre elementele autorității de lucru judecat și garanție a principiului disponibilității, determinând limitele învestirii instanței chemată să se pronunțe cu privire la toate captele de cerere cu judecata cărora a fost învestită(art. 22 alin. (1) C. proc. civ.).

Art. 196 alin. (1) C. proc. civ. sancționează cu nulitatea cererea de chemare în judecată care nu cuprinde obiectul.

Totodată, reclamantul trebuie să indice motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, cu alte cuvinte, împrejurările de ordin substanțial din care derivă pretenția sa și fundamentul juridic al pretenției, prin evocarea textelor de lege sau a principiilor de drept care fundamentează cererea.

"Motivele de drept" nu pot fi asimilate noțiunii de cauză a cererii de chemare în judecată (causa debendi) în actuala reglementare a C. proc. civ. acest element al cererii având un caracter "factual". Faptele alegate de părți în susținerea pretențiilor fac parte integrantă din "cauza" cererii și se determină prin identificarea unui răspuns la întrebarea: "De ce solicită reclamantul o astfel de pretenție concretă­? Cert este că textul normativ evocat anterior obligă la indicarea motivelor de drept, iar nu a cauzei cererii, iar art. 196 alin. (1) C. proc. civ. sancționează cu nulitatea omisiunea indicării motivelor de fapt, iar nu și a celor de drept; nu este nulă cererea în care temeiul juridic nu a fost menționat ori el a fost arătat geșit, încadrarea juridică corectă fiind atributul instanței. Părțile în proces au libertatea de a oferi propria caracterizare juridică pretențiilor concrete deduse judecății, însă adevăratul caracter juridic al unei acțiunii este dat de calificarea făcută de judecătorul cauzei, întemeiată pe obiect și pe împrejurările de ordin substanțial din care aceasta derivă, inclusiv pe concluziile părților asupra acestei chestiuni.

În raport cu art. 22 alin. (1) și alin. (2), alin. (4) și (5) C. proc. civ., exceptând situația în care părțile au convenit expres, judecătorul este cel care "dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății", fiind obligat să soluționeze litigiul "conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile" și, de câte ori este cazul, să restabilească ori să dea acestora calificarea juridică adecvată.

În prezentul proces, reclamanta a indicat ab initia obiectul cererii, cu suficientă claritate, pretenția concretă dedusă judecății constând în obligarea pârâtului la restituirea sumei de 80.000 EURO, cu dobânda legală aferentă.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel, în contextul analizării motivului de apel referitor la insuficienta timbrare au reținut corect că există un singur capăt de cerere, o unică pretenție dedusă judecății "fundamentată juridic pe trei temeiuri distincte". În raport cu această unică pretenție, constând în a da o sumă de bani, a fost verificată competența, timbrajul, limitele învestirii primei instanțe, sub aspectul obiectului.

Totodată, reclamanta, prin cererea inițială și prin precizările ulterioare, la solicitarea primei instanțe, a indicat împrejurările de ordin substanțial din care derivă pretenția sa, explicând de ce formulează o astfel de pretenție împotriva pârâtului, care sunt faptele alegate în susținerea unei astfel de pretenții.

Reclamanta și-a fundamentat juridic cererea, indicând, ca temei de drept, în principal, răspunderea contractuală derivată dintr-un pretins contract de împrumut, iar în subsidiar, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză.

Reținând cele trei temeiuri de drept distincte, indicate de reclamantă, printr-o corectă înțelegere a tuturor valențelor rolului activ al judecătorului în proces, prima instanță a efectuat cercetarea judecătorească, administrând probe, pentru a putea oferi o calificare juridică faptelor substanțiale deduse judecății. De altfel, instanța avea obligația unei calificări corecte, chiar și în ipoteza în care reclamanta nu ar fi indicat nici un temei de drept și nu ar fi oferit ea însăși o calificare juridică pretenției deduse judecății, cu atât mai mult atunci când reclamantă încadrează juridic greșit, în drept, pretenția sa.

În baza probatoriului administrat, prima instanță a constatat că nu poate fi reținută existenta unui contract de împrumut între cele două părți în proces, nefiind probat un astfel de raport juridic substanțial, a apreciat că nu se verifică condițiile prescrise de lege pentru instituția plății nedatorate și a reținut temeinicia pretențiilor reclamantei, obligând pârâtul la restituire pentru că plata ce i-a fost făcută de reclamantă, probată prin recunoaștere, nu are un just temei. Prin urmare, prima instanță, judecând în fond, a calificat juridic cererea și a aplicat regulile de drept apreciate a fi incidente situației de fapt concrete, cele privind îmbogățirea fără justă cauză, prev de art. 1345 și urm. C. civ.

În aceste circumstanțe, învestită fiind cu judecarea apelului declarat de pârât și apreciind că acest apel a produs efectul unei devoluțiuni integrale, instanța de apel avea obligația de a proceda la o nouă judecată în fond, statuând, atât în fapt, cât și în drept, cu privire la existența ori inexistența unei răspunderi contractuale, cu privire la legalitatea soluției date în primă instanță, în condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

Prima instanță nu s-a dezînvestit soluționând procesul în considerarea unei excepții, dimpotrivă, astfel cum în mod repetat a fost anterior subliniat, a efectuat o cercetare judecătorească și a soluționat litigiul în fond; s-a pronunțat asupra fondului dreptului litigios, obligând pârâtul la despăgubiri, consecutiv admiterii acțiunii reclamantei, în considerarea îmbogățirii fără justă cauză.

Trimiterea spre rejudecare, în condițiile în care prima instanță a soluționat procesul intrând în judecata fondului, și fără a oferi o dezlegare proprie problemelor de drept supuse dezbaterii, în absența oricăror mențiuni cu privire la necesitatea administrării unor probe, prin indicarea împrejurărilor de fapt esențiale ce se impun a fi clarificate, pune în evidență nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, o greșită interpretare a elementelor cererii de chemare în judecată, precum obiectul și cauza, respectiv temeiul de drept al cererii(element distinct de cauza acestuia) și, nu în cele din urmă, o greșită aplicare a dispozițiilor art. 488 alin. (3) și art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

În circumstanțele date, instanța de apel nu putea să pronunțe soluția anulării cu trimitere spre rejudecare, nefiind îndeplinite condițiile legale în acest sens. Ea avea obligația de a proceda la o nouă judecată a cauzei în fond, statuând, atât în fapt, cât și în drept. Aceasta, după o prealabilă și necesară verificare a limitelor efectului devolutiv al apelului declarat de pârât, stabilite în raport în ceea ce se tinde la a se anula, în raport cu interesul pârâtului în proces și cu poziția acestuia, exprimată constant în primă instanță.

Pentru toate cele ce preced, apreciind că se verifică motivele de casare susținute de reclamantă, Înalta Curte va admite recursul reclamantei și aplicând art. 496 alin. (2) rap. la art. 497 C. proc. civ., va casa hotărârea instanței de apel și va trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță.

Totodată, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 343 din 16 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.