SECȚIUNEA A CINCEA
CAUZA PEEV c. BULGARIA
(Cerere n
o
64209/01)
[extrase]
26 iulie 2007
26/10/2007
Această hotărâre este definitivă. Poate suferi mici corecturi de redactare.
În cauza Peev c. Bulgaria,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), în ședință în care funcționează o cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Snejana Botoucharova,
Volodymyr Butkevych,
Margarita Tsatsa-Nikolovska,
Rait Maruste,
Javier Borrego Borrego,
Renate Jaeger,
judecători
,
și Claudia Westerdiek,
grefieră de secțiune
,
După deliberări în cameră de consiliu la 3 iulie 2007,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la acea dată:
1.
La originea cauzei se găsește o cerere (n
o
64209/01) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și cu care un cetățean al acestui stat, D.
Peytcho Ivanov Peev («
reclamantul
»), născut în 1968 și rezident la Sofia, a sesizat Curtea la 10 noiembrie 2000 în vertu articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamantul era reprezentat în fața Curții de d-na D. Kantchev, avocat la Sofia. Guvernul bulgar («
Guvernul
») era reprezentat de agenta sa, D-na M. Karadjova, din ministerul justiției.
3.
Reclamantul alegea în particular că percheziția biroului său, la parchetul Curții supreme de casație, fusese ilegală și nejustificată, că această perchezie precum și rezilierea contractului lui de muncă fusese măsuri de represalii după ce exprimase opinia asupra procurorului general, și că nu dispusese de recurs efectiv care i-ar fi permis să se plângă de aceste măsuri.
4.
La 18 octombrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În vertu articolului 29 § 3 din Convenție, a decis să examineze în comun temeinicitatea și admisibilitatea.
I.
5.
Reclamantul, sociolog de formare, era expert la consiliul de studii criminologice al parchetului Curții supreme de casație (...). Era un prieten intim al lui N.D., procuror la parchetul Curții supreme administrative. N.D. fusese cunoscut pe larg prin acuzațiile sale publice împotriva procurorului general N.F. și prin aserțiunile sale că acesta și membrii entourajului lui îl hărțuiau și exercitau asupra lui presiuni nejustificate; s-a sinucis la 24 aprilie 2000, lăsând o notă în care spunea că procurorul general trebuia să demisioneze.
6.
După această sinucidere, reclamantul s-a gândit să demisioneze și a redactat în acest scop două proiecte de scrisoare de demisie, pe care le-a păstrat într-un sertar al biroului său. A renunțat în final la acest plan.
7.
La 11 mai 2000, reclamantul a trimis ziarului zilei
Trud
, săptămânalului
Capital
și Consilului Judiciar Superior o scrisoare în care formula un anumit număr de acuzații împotriva procurorului general N.F. Susținea că acesta abandonase fără motiv urmăriri penale împotriva unor persoane înalte plasate la executiv și se folosise de parchet pentru a exercita represalii împotriva unor oponenți politici ai partidului la putere și împotriva propriilor adversari. Reclamantul asigura de altfel că procurorul general instituise la parchet o atmosferă de lucru opresivă și sinistră comportându-se brutal și ofensator către subordonații săi, ba chiar, după zvonuri, agresând-i uneori fizic. Adăuga că conform unor zvonuri procurorul general lovise violent pe ex-soția sa și o magistratoare. Conform acelorași zvonuri, avea tulburări mentale și suferea de paranoia, ceea ce îi adusese tratament în spital psihiatric. În opinia reclamantului, toate aceste zvonuri demandau verificare de către Consilul Judiciar Superior. Interesatul declara de asemenea că procurorul general încercase deliberat să anihileze consiliul de studii criminologice hărțuind personalul acestuia. Afirma de asemenea că procurorul general și entourajul lui, care de multe ori amenințaseră defunctul N.D., sunt responsabili de moartea acestuia, și considera că trebuia deschisă o anchetă asupra acestui deces pentru a determina dacă procurorul general împinsese N.D. la sinucidere, caz în care comisese o infracțiune penală. Reclamantul indica în final că aproape demisionase din cauza atmosferei proaste care domnea la parchetul Curții supreme de casație, dar ajunsese la concluzia că mai bine era să-și continue munca și să lupte din interior împotriva acțiunilor rele ale procurorului general.
8.
Această scrisoare apărut în ediția din 13 mai 2000 a ziarului
Trud
, sub titlul «
[N.F.] a anihilat
» și cu subtitlul «
Regimul fricii și răului în cadrul parchetului
». Numărul în cauză fusese în fapt publicat în seara din 12 mai, conform practicii urmată de editorii ziarului.
9.
Vineri 12 mai 2000, aproximativ la 21 ore, S.D., procuror la parchetul Curții supreme de casație, a rugat polițistul care era de gardă la intrarea palatului de justiție, la Sofia, să-l lase să intre pentru ca putea pune sigiliu pe biroul reclamantului. Câteva minute mai târziu, s-a întors și a remis polițistului o notă scrisă ordonând împiedicarea reclamantului să intre în clădire în zilele de 13 și 14 mai 2000, pe motiv că fusese demis din funcție.
10.
Sâmbătă 13 mai 2000, aproximativ la 10 ore, reclamantul a vrut să intre în palatul de justiție pentru a se duce la birou, dar a fost împiedicat de polițistul care se găsea la intrare.
11.
Luni 15 mai 2000, aproximativ la 8 ore, interesatul s-a întors la palatul de justiție, în compania unui redactor al
Trud
și ai altor jurnaliști. A încercat să intre în birou, dar în zadar deoarece ușa era încuiată și propria sa cheie nu mai putea deschide încuietoarea, aparent schimbată în interval. S-a dus atunci la biroul unui procuror al parchetului Curții supreme de casație, unde a fost informat că scrisoarea lui de demisie (§6 mai sus) fusese dusă la atenția procurorului general și că acesta o acceptase.
12.
La 15 h 10 în aceeași zi, Peev a fost înmânat o decizie de reziliere a contractului de muncă pe baza articolului 325 § 1 alineat 1) al codului muncii (...), semnată de mâna procurorului general și având efect imediat. A susținut că nu ofusese niciodată prezentat demisia și că rezilierea contractului de muncă era deci contrară dispoziției menționate.
13.
Tot în aceeași zi, reclamantul a rugat parchetul Sofia
de a ancheta faptele în cauză (în special asupra percheziției asumate a biroului) și, dacă era justificat, de a deschide o procedură penală pentru abuz de autoritate împotriva agenților autori ai actelor litigioase.
14.
La 23 mai 2000, biroul reclamantului a fost inspectat de o comisie compusă din șeful serviciului administrativ al parchetului Curții supreme de casație, șeful administrației procurorului general și secretara procurorului general. Comisia a dres un inventar foarte detaliat al obiectelor descoperite în sertarele biroului și în mobilele de clasificare (medicamente, discuri compacte conținând fișiere personale, note, caiete, diplome, fotografii personale, cărți și documente personale, în special cu caracter medical). La 25 mai 2000, aceeași comisie examinase conținutul discului dur al computerului reclamantului și stabilise un inventar al ceea ce găsise acolo.
15.
Tot la 25 mai 2000, reclamantul s-a dus la birou în compania fratelui să recupereze efectele personale. Cei doi bărbați constatară că toate mobilele de clasificare și biroul
reclamantului fusese puse sub sigiliu, că mobilele de clasificare și sertarele biroului fusese cercetate, și că proiectele scrisoarei de demisie redactate de reclamant (§6 mai sus) nu mai erau acolo, nici scrisoarea lui din 11 mai 2000 (§7 mai sus) și computerul.
16.
Printr-o decizie din 15 iunie 2000, parchetul militar al regiunii Sofia, căreia i s-a transmis plângerea reclamantului din 15 mai 2000 (§13 mai sus), a decis să nu deschidă urmăriri pe motiv că, în împiedicarea interesatului să intre în palatul de justiție la 13 mai 2000, polițiștii postați la intrare acționaseră legal.
17.
Reclamantul a declarat apel, susținând în special că această decizie era incompletă, deoarece plângerea lui privea și defecte comise în exercitarea funcțiilor de procurori ai parchetului Curții supreme de casație, persoane care conform regulilor relevante ale procedurii penale puteau fi obiect al unei anchete doar dacă aceasta era condusă de un procuror special desemnat al aceluiași parchet, deci plângerea ar trebui să fi fost adusă și la atenția parchetului Curții supreme de casație. Printr-o decizie din 3 iulie 2000, parchetul Curții de apel militar confirma refuzul parchetului militar al regiunii Sofia de a deschide o procedură penală împotriva polițiștilor. Convenea totuși că restul plângerii reclamantului ținea de competența parchetului Curții supreme de casație, căreia i-o trimisese.
18.
Printr-o decizie din 10 iulie 2000, un procuror al parchetului Curții supreme de casație refuza să angajeze urmăriri. Explica pe scurt că în plângerea sa reclamantul nu desemnase persoane numi și nici nu indicase dispoziții specifice ale codului penal care după părerea lui fusese încălcate de acele persoane. După examinarea dosarului, procurorul nu identificase nici un element relevând existența unei infracțiuni care justificase o acțiune publică privind refuzul de a permite reclamantului accesul la locul de muncă sau scrisoarea de demisie redactată de interesat.
19.
Între timp, la 5 iunie 2000, reclamantul angajase o acțiune civila împotriva parchetului. Alegea că rezilierea contractului lui de muncă era ilegală și cerea reintrare și indemnizare pentru pierderea de salariu suferit. Afirma în particular că clima în cadrul parchetului Curții supreme de casație se deteriorase din cauza conduitei procurorului general. După decesul lui N.D., vroise să-și părăsească funcțiile și în acest scop redactase un proiect de scrisoare de demisie, dar în final renunțase la ideea de a pleca și decis în schimb să-și faci publice observațiile asupra atmosferei care domnea la parchetul Curții supreme de casație. Redactase atunci o scrisoare ziarului
Trud
, ziarului
Capital
și Consilului Judiciar Superior. După aceea fusese împiedicat să acceseze biroul și contractul lui de muncă fusese reziliat pe baza unei scrisori de demisie pe care de fapt niciodată nu o ofusese prezentat.
20.
Printr-o sentință din 5 martie 2002, tribunalul de district al Sofia declara ilegală rezilierea contractului de muncă al reclamantului, ordona ca interesatul să fie restabilit în funcție și îi alocă o sumă de 2
419,20 leva bulgari majorată cu dobânzi pentru pierderea salariului pentru șase luni consecutive pierderii locului de muncă, conform articolului 225 § 1 al codului muncii (...). În partea sentinței consacrată faptelor, tribunalul descria în detaliu circumstanțele expuse la paragrafele 7, 9, 10 și 11 mai sus. După o analiză atentă a elementelor de dovadă, concluzia că nimic nu indica că la un moment dat reclamantul ofusese prezentat demisia. Dimpotrivă, conform tribunalului rezulta clar din fapte că o persoană având acces la birou între 12 și 15 mai 2000 subtilizase proiectul scrisoarei de demisie și remisese acest document procurorului general. Aceasta revendicare ilegitimă rezilierea contractului de muncă prin consimțământ expres, deoarece art. 325 § 1 alineat 1) al codului muncii (...) cerea dovedire a intenției reale a fiecăreia dintre cele două părți de a pune capăt relației de muncă.
21.
Parchetul a declarat apel la tribunalul Sofia, susținând că reclamantul cu adevărat ofusese prezentat demisia.
22.
Printr-o sentință din 7 iulie 2004, tribunalul Sofia confirma decizia instanței inferioare. Ca aceasta, descria în detaliu faptele expuse la paragrafele 7, 9, 10 și 11 mai sus și judeca că elementele de dovadă de care dispunea nu indicau că reclamantul ofusese remis demisia. Concluzia că rezilierea contractului de muncă era ilegitimă.
23.
Parchetul sesiza Curtea supremă de casație, alegând că aprecierea dovezilor și stabilirea faptelor de instanța inferioară era viciate de erori.
24.
Printr-o hotărâre definitiv din 25 septembrie 2006, Curtea supremă de casație confirma judecata instanței inferioare, aprobând fără rezervă constatarea acesteia că elementele disponibile nu indicau cu nici o cale că reclamantul ofusese prezentat demisia, și estimând deci că una din condițiile esențiale puse de art. 325 § 1 alineat 1) al codului muncii (...) nu fusese îndeplinit, ceea ce revendicare ilegitimă rezilierea contractului de muncă.
25.
Reclamantul nu a fost restabilit în funcțiile sale anterioare, consiliul de studii criminologice al parchetului Curții supreme de casație având fost suprimit în 2003. Cu toate acestea, de asemenea în 2003, în timp ce procedura angajată în cauza Peev era pendantă, un organ similar fusese creat lângă ministerul justiției
; la 1
aprilie din același an, interesatul fusese numit, fără ca această decizie să fie aparent legată de
ordinul de reintrare pronunțat de tribunal. Lucrează în acest serviciu de atunci.
(...)
I.
30.
Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de perchezia biroului și saisirea proiectului scrisoarei sale de demisie. Estimă că aceste măsuri erau ilegale și nejustificate.
31.
art. 8 dispune:
«
1.
Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată (...), domiciliul și corespondență.
2.
Nu poate exista ingeriință ale unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât atât timp cât această ingeriință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
»
A.
Pozițiile părților
32.
Guvernul estimează că nu a existat ingeriință în viața privată a reclamantului. Alege că dacă interesatul nu a fost autorizat să se ducă la birou sâmbătă 13 mai 2000, se datorează neîndeplinirii formalităților în vigoare pentru a putea accesa palatul de justiție în weekend și că, contractul de muncă fiind reziliat la 15 mai 2000, este normal ca el să nu mai fi avut acces la clădire după acea dată. Adaugă că la 23 mai 2000 o comisie procedase la inspecția oficială a locului de muncă și dresa un inventar, asupra căruia reclamantul formulase observații. Conform Guvernului, prezenta cauză nu privează viața privată sau domiciliul D. Peev, deoarece acesta nu exercita o profesie liberală ca reclamantul în cauza
Niemietz c.
Germania
(16 decembrie 1992, seria A n
o
251-B). De altfel, locul de muncă al reclamantului nu îi aparținea, în timp ce era cazul în cauza
Niemietz
. Membrii parchetului Curții supreme de casație care inspecționeseră locul de muncă al interesatului acționaseră ca reprezentanți ai angajatorului și nu ca funcționari, și efectuaseră această inspecție după rezilierea contractului de muncă și conform regulamentului intern al instituției în cauză.
33.
Reclamantul contestă interpretarea pe care Guvernul o face a hotărârii
Niemietz
, estimând că avea dreptul la sferă personală chiar și în biroul, care se găsea în locurile unei instituții publice. Relevă de altfel că în observațiile sale Guvernul nu discută alegerea lui că un procuror al parchetului Curții supreme de casație perchezionase
biroul la 12 mai 2000 și se apucasese de un document cu caracter privat. Adaugă că Guvernul nu indică care dispoziție legală autoriza această perchezie și estimă că asta se explică pur și simplu prin faptul că o asemenea regulă nu există. Conform reclamantului, procurorul care perchezionase piesele nu acționasă ca angajator
; chiar presupunând că acționase ca atare, nu există în dreptul bulgar nici o regulă autorizând angajatorii să caute birouri meublând locurile de muncă ai angajaților și să saiseze efectele personale ale acestora.
B.
Aprecierea Curții
(...)
2.
Cu privire la fond
a)
A existat perchezie a biroului reclamantului și saisire a unor efecte?
35.
Curtea trebuie să determine dacă biroul reclamantului a fost cu adevărat perchezionat între 12 și 15 mai 2000, și dacă proiectul scrisoarei de demisie a interesatului fusese subtilizat. Relevă că în observațiile sale Guvernul nu evocă nici cum aceste alegeri dar descrie inspecția biroului reclamantului efectuată la 23 mai 2000 (paragrafele 14 și 32 mai sus), măsură cu care interesatul nu se plânse. Curtea notează de asemenea că tribunalul având cunoștință al acțiunii civile a Peev împotriva parchetului constatase că în seara din 12 mai 2000 S.D., procuror al parchetului Curții supreme de casație, se dusese în birou, la palatul de justiție, pusese piesea sub sigiliu și sfătuit polițistul de gardă la intrare să nu lase interesatul să intre în clădire (paragrafele 9 și 20 mai sus). Tribunalul observase de asemenea că deci reclamantul nu avut acces la birou între 12 și 15 mai 2000 și doar o terță persoană putând intra în acea piesă în acest interval putuse retrage din birou proiectul scrisoarei de demisie și remite procurorului general (§20 mai sus). Bazând pe aceste concluzii ai jurisdicțiilor naționale, Curtea constată că la un moment dat, între 12 și 15 mai 2000, cu multă probabilitate în seara din 12 mai, biroul reclamantului fusese perchezionat de membrii parchetului – procurorul S.D. sau alte persoane – Curții supreme de casație, care luaseră din sertar proiectul scrisoarei de demisie a reclamantului.
36.
Curtea trebuie acum să determine dacă această perchezie constituie ingeriință în drepturile reclamantului conform articolului 8 din Convenție și dacă această măsură fusese punere în aplicare de o «
autoritate publică
».
b)
Perchezia se analizează într-o încălcare a unui drept protejat de art. 8 din Convenție?
37.
Pe acest punct, Curtea notează că ea anterior constatase că o perchezie efectuată într-un local profesional sau în birou al unei persoane exercitând o profesie liberală se analizase într-o încălcare al dreptului la respect nu doar al vieții private ci și domiciliul interesatului (
Chappell c. Regatul Unit
, 30 martie 1989, § 51, seria A n
o
152-A
;
Niemietz
, precitat, §§ 29-33
;
Funke c. Franța
, 25 februarie 1993, § 48, seria A n
o
256-A
;
Crémieux c. Franța
, 25 februarie 1993, § 31, seria A n
o
256-B
; și
Miailhe c. Franța (n
o
1)
, 25 februarie 1993, § 28, seria A n
o
256-C). Întrebarea care se pune în speță este dacă perchezia biroului reclamantului, care se găsea în clădire al unei autorități publice, constituie de asemenea ingeriință.
38.
Curtea va căuta mai întâi dacă perchezia portase atingere vieții private a reclamantului. Cu privire la aceasta, relevă că în cauza
Halford c. Regatul Unit
a judecat că apeluri telefonice făcute de o polițistă din locuri polițiști era incluse în noțiunea de «
viață privată
» din fapt că interesata «
putea rezonabil crede în caracterul privat
» acestor apeluri (
Halford c. Regatul Unit
, 25
iunie 1997, §§ 44 și 45,
Colecția hotărârilor și deciziilor
1997-III). Era și pe baza criteriului precitat că Curtea concluzionase că faptul de a filma secret o persoană în locuri polițiști constituia atingere vieții private (
Perry c. Regatul Unit
,
n
o
63737/00, §§ 36-43, CEDH 2003-IX). Curtea face de asemenea referință la acest criteriu în alte cauze (
P.G. și J.H. c. Regatul Unit
, n
o
;
Peck c. Regatul Unit
, n
o
; și
Von Hannover c. Germania
, n
o
39.
Curtea estimează că ținând seama de similitudinile sale cu cazurile menționate mai sus, situația în cauza în speță trebuie de asemenea apreciată folosind criteriul conform căruia interesatul putea rezonabil se aștepta să-și vadă respectate viața privată. După opinia Curții, reclamantul cu adevărat avea o asemenea așteptare, dacă nu cu privire la întregul piesă, cel puțin cu privire la birou și mobilele de clasificare care se găseau acolo. În dovadă stă mare numărul efectelor personale pe care le conserva (§14 mai sus). De altfel, pareil aranjament este implicit în relații angajator-angajat ordinare, și în circumstanțe ale speței nici un element – cum ar fi un regulament sau o politică declarată a angajatorului descurajând angajații să conserve documente și efecte personale în birouri sau mobile de clasificare – nu dă de gândit că așteptarea reclamantului era nejustificată sau nerezonabilă. Faptul că era angajat de o autoritate publică și că biroul se situa în locuri ale statului nu schimbă nimic la această concluzie, mai ales dacă se consideră că reclamantul nu era procuror ci expert în criminologie angajat de parchet (§5 mai sus). Deci, o perchezie extinsă la birou și mobile de clasificare trebuie considerată ca ingeriință în viața privată.
40.
Ținând seama de această concluzie, Curtea estimează că nu este necesară determinarea în continuare dacă perchezia se analizează într-o atingere al dreptului reclamantului la respect domiciliul.
c)
Perchezia constituise o «
ingeriință al unei autorități publice
»?
41.
Pe acest punct, Curtea relevă că în seara din 12 mai 2000 biroul reclamantului fusese pus sub sigiliu de procurorul S.D., care în mod clar acționa sub acoperire autorității și cu consimțământul polițistului de gardă, și care zisese acestuia că reclamantul fusese demis din funcție (§9 mai sus). Tribunalele naționale constataseră că persoană având efectuat perchezia, fie vorba de S.D. fie altcineva, avut acces la palatul de justiție, a cărui intrare
era restricționată, și era aparent legată de procurorul general (§20 mai sus). Piese găsite în cursul percheziției fost apoi supuse procurorului general, care se folosise pentru rezilierea contractului de muncă al reclamantului (§12 mai sus). În aceste condiții, nu exist nici o rație de a crede că perchezia era act comis de persoane acționând în capacitate privată. Importanță mică că persoane având efectuat perchezia acționaseră ca procurori sau reprezentanți angajatorului reclamantului –
adică parchetul
–, deoarece oricum acționaseră în calitate agentul statului. Cu privire la aceasta, Curtea reamintește că responsabilitate unui stat conform Convenției poate rezulta din acte toți organele, agenți și funcționari. Acte comise de persoane acționând în cadrul funcțiuni oficial sunt în orice caz impute statului. În particular, obligații care incumbă statului conform Convenției pot fi violate de orice persoană exercitând funcție oficial care i-a fost încredințată (vezi,
mutatis mutandis
,
Wille c. Liechtenstein
[GC], n
o
28396/95, § 46, CEDH 1999-VII). Curtea concluzionează deci că perchezia în cauză se analizează într-ingeriință al unei autorități publice în dreptul reclamantului la respect viață privată.
42.
O asemenea ingeriință emite încălcare articolului 8 dacă nu se poate demonstra că era «
prevăzută de lege
», că urmărea scopuri legitime vizate la §2 și era «
necesară într-o societate democratică
» pentru atingere aceste scopuri.
d)
Ingeriința era justificată conform §2 articolului 8?
43.
Conform jurisprudenței constante a Curții, expresia «
prevăzută de lege
» impune, cel puțin, respectarea dreptului intern. Referă de asemenea la calitate legii, care trebuie compatibilă cu principiu supremație dreptului. Asta înseamnă că legea trebuie oferi protecție împotriva ingeriință arbitrară în exercitarea drepturilor indivizilor conform articolului 8 și folosi termeni destul de clari pentru a indica indivizilor în mod suficient în care circumstanțe și sub care condiții autorizează autorități publice să ia măsuri care ating aceste drepturi (vezi, printre altele,
Khan c.
Regatul Unit
, n
o
44.
În speță, Guvernul nu pretinse că exista la perioada relevantă, în dreptul intern general sau în textele relative la funcționarea parchetului, dispoziții precizând în care circumstanțe parchetul putea, ca angajator sau alt titlu, efectua percheziții în birouri angajaților afară context anchetă penală. Ingeriință litigioasă, deci, nu era «
prevăzută de lege
» cum cere art. 8 § 2.
45.
Ținând seama de această concluzie, Curtea nu este obligată a determina în continuare dacă această ingeriință urmărea scop legitim sau era «
necesară într-o societate democratică
» pentru atingere scop în cauză.
46.
În consecință, a existat o încălcare articolului 8 din Convenție.
(...)
(...)
2.
Hotărăște
că a existat o încălcare articolului 8 din Convenție
;
(...)
Întocmit în limba engleză, apoi comunicat în scris la 26 iulie 2007, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieră
Președinte
CINQUIÈME SECTION
AFFAIRE PEEV c. BULGARIE
(Requête n
o
64209/01)
ARRÊT
[extraits]
26 juillet 2007
26/10/2007
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Peev c. Bulgarie,
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Snejana Botoucharova,
Volodymyr Butkevych,
Margarita Tsatsa-Nikolovska,
Rait Maruste,
Javier Borrego Borrego,
Renate Jaeger,
juges
,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 juillet 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
64209/01) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Peytcho Ivanov Peev («
le requérant
»), né en 1968 et résidant à Sofia, a saisi la Cour le 10 novembre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant était représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») était représenté par son agente, M
me
3.
Le requérant alléguait en particulier que la perquisition de son bureau, au parquet près la Cour suprême de cassation, avait été illégale et injustifiée, que cette perquisition ainsi que la rupture de son contrat de travail avaient été des mesures de rétorsion après qu'il avait exprimé son opinion quant au procureur général, et qu'il n'avait pas disposé de recours effectifs qui lui eussent permis de se plaindre de ces mesures.
4.
Le 18 octobre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. En vertu de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé d'en examiner conjointement le fond et la recevabilité.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant, sociologue de formation, était expert au conseil d'études criminologiques du parquet près la Cour suprême de cassation (...). Il était un ami intime de N.D., procureur au parquet près la Cour administrative suprême. N.D. s'était fait largement connaître par ses accusations publiques contre le procureur général N.F. et par ses allégations selon lesquelles ce dernier et les membres de
son entourage le harcelaient et exerçaient sur lui des pressions injustifiées
; il s'était suicidé le 24 avril 2000, laissant une note dans laquelle il disait que le procureur général devait démissionner.
6.
Après ce suicide, le requérant songea à démissionner et rédigea à cet effet deux brouillons de lettre de démission, qu'il conserva dans un tiroir de son bureau. Il renonça finalement à ce projet.
7.
Le 11 mai 2000, le requérant adressa au journal quotidien
Trud
, à l'hebdomadaire
Capital
et au Conseil judiciaire supérieur une lettre dans laquelle il formulait un certain nombre d'accusations contre le procureur général N.F. Il affirmait que celui-ci avait sans motif abandonné des poursuites pénales contre des personnes haut placées de l'exécutif et s'était servi du parquet pour exercer des représailles contre des opposants politiques au parti au pouvoir et contre ses propres adversaires. Le requérant assurait par ailleurs que le procureur général avait instauré au parquet une ambiance de travail oppressante et sinistre en se comportant de manière brutale et injurieuse envers ses subordonnés, voire, d'après ce que l'on disait, en les agressant quelquefois physiquement. Il ajoutait que selon certaines rumeurs le procureur général avait porté des coups violents à son ex-femme et à une magistrate. Selon les mêmes bruits, il avait des troubles mentaux et souffrait de paranoïa, ce qui lui avait valu des soins en hôpital psychiatrique. Aux yeux du requérant, toutes ces rumeurs demandaient à être vérifiées par le Conseil judiciaire supérieur. L'intéressé déclarait également que le procureur général avait délibérément tenté d'anéantir le conseil d'études criminologiques en harcelant son personnel. Il affirmait aussi que le procureur général et son entourage, qui avaient maintes fois proféré des menaces à l'encontre du défunt N.D., étaient responsables de la mort de celui-ci, et estimait qu'il fallait enquêter sur ce décès afin de déterminer si le procureur général avait poussé N.D. au suicide, auquel cas il avait commis une infraction pénale. Le requérant indiquait pour finir qu'il avait failli démissionner en raison de la mauvaise ambiance qui régnait au parquet près la Cour suprême de cassation, mais qu'il était parvenu à la conclusion qu'il valait mieux continuer à faire son travail et combattre de l'intérieur les actions malfaisantes du procureur général.
8.
Cette lettre parut dans l'édition du 13 mai 2000 du quotidien
Trud
, sous le titre «
[N.F.] a anéanti
» et avec le sous-titre «
Le règne de la peur et du mal au sein du parquet
». Le numéro en question fut en fait publié dans la soirée du 12 mai, conformément à la pratique suivie par les éditeurs du journal.
9.
Le vendredi 12 mai 2000, vers 21 heures, S.D., procureur au parquet près la Cour suprême de cassation, pria le policier qui était de garde à l'entrée du palais de justice, à Sofia, de le laisser entrer afin qu'il puisse placer sous scellés le bureau du requérant. Quelques minutes plus tard, il revint et remit au policier une note écrite ordonnant d'empêcher le requérant de pénétrer dans le bâtiment les 13 et 14 mai 2000, au motif qu'il avait été démis de ses fonctions.
10.
Le samedi 13 mai 2000, vers 10 heures, le requérant voulut pénétrer dans le palais de justice pour se rendre à son bureau, mais en fut empêché par le policier qui se trouvait à l'entrée.
11.
Le lundi 15 mai 2000, vers 8 heures, l'intéressé retourna au palais de justice, en compagnie d'un rédacteur de
Trud
et d'autres journalistes. Il tenta d'entrer dans son bureau, mais en vain car la porte était fermée à clé et sa propre clé ne parvenait plus à ouvrir la serrure, apparemment changée dans l'intervalle. Il se rendit alors au bureau d'un procureur du parquet près la Cour suprême de cassation, où on l'informa que sa lettre de démission (paragraphe 6 ci-dessus) avait été portée à l'attention du procureur général et que celui-ci l'avait acceptée.
12.
A 15 h 10 le même jour, M. Peev se vit remettre une décision de rupture du contrat de travail fondée sur l'article 325 § 1 alinéa 1) du code du travail (...), signée de la main du procureur général et prenant effet sur-le-champ. Il fit valoir qu'il n'avait jamais présenté sa démission et que la rupture du contrat de travail était donc contraire à la disposition précitée.
13.
Le même jour également, le requérant pria le parquet de Sofia
d'enquêter sur les faits en question (en particulier sur la perquisition alléguée de son bureau) et, si cela se justifiait, d'ouvrir une procédure pénale pour abus d'autorité contre les agents auteurs des actes litigieux.
14.
Le 23 mai 2000, le bureau du requérant fut inspecté par une commission composée du chef du service administratif du parquet près la Cour suprême de cassation, du chef de l'administration du procureur général et de la secrétaire du procureur général. La commission dressa un inventaire très détaillé des objets découverts dans les tiroirs du bureau et dans les meubles de classement (médicaments, compact-disks contenant des fichiers personnels, notes, carnets, diplômes, photographies personnelles, livres et documents personnels, notamment à caractère médical). Le 25 mai 2000, la même commission examina le contenu du disque dur de l'ordinateur du requérant et établit un inventaire de ce qu'elle y avait trouvé.
15.
Toujours le 25 mai 2000, le requérant se rendit à son bureau en compagnie de son frère afin d'y récupérer ses effets personnels. Les deux hommes constatèrent que tous les meubles de classement et le bureau
du requérant avaient été scellés, que les meubles de classement et les tiroirs du bureau avaient été fouillés, et que les brouillons de la lettre de démission rédigés par le requérant (paragraphe 6 ci-dessus) n'étaient plus là, pas davantage que sa lettre du 11 mai 2000 (paragraphe 7 ci-dessus) et son ordinateur.
16.
Par une décision du 15 juin 2000, le parquet militaire de la région de Sofia, auquel la plainte du requérant en date du 15 mai 2000 (paragraphe 13 ci-dessus) avait été transmise, décida de ne pas ouvrir de poursuites au motif que, en empêchant l'intéressé d'entrer dans le palais de justice le 13 mai 2000, les policiers postés à l'entrée avaient agi légalement.
17.
Le requérant fit appel, arguant notamment que cette décision était incomplète, dès lors que sa plainte portait aussi sur des fautes commises dans le cadre de leurs fonctions par des procureurs du parquet près la Cour suprême de cassation, personnes qui d'après les règles pertinentes de procédure pénale ne pouvaient faire l'objet d'une enquête que si elle était menée par un procureur spécialement désigné du même parquet, de sorte que la plainte aurait également dû être portée à l'attention du parquet près la Cour suprême de cassation. Par une décision du 3 juillet 2000, le parquet près la cour militaire d'appel confirma le refus du parquet militaire de la région de Sofia d'ouvrir une procédure pénale contre les policiers. Il convint toutefois que le reste de la plainte du requérant relevait de la compétence du parquet près la Cour suprême de cassation, auquel il l'adressa.
18.
Par une décision du 10 juillet 2000, un procureur du parquet près la Cour suprême de cassation refusa d'engager des poursuites. Il expliqua brièvement que dans sa plainte le requérant n'avait pas désigné de personnes nommément ni indiqué les dispositions spécifiques du code pénal qui selon lui avaient été enfreintes par ces personnes. Ayant étudié le dossier, le procureur n'avait décelé aucun élément révélant l'existence d'une infraction qui justifiât une action publique concernant le refus de laisser le requérant accéder à son lieu de travail ou la lettre de démission écrite par l'intéressé.
19.
Dans l'intervalle, le 5 juin 2000, le requérant avait engagé une action civile contre le parquet. Il alléguait que la rupture de son contrat de travail était illégale et demandait à être réintégré et à être indemnisé pour la perte de salaire subie. Il affirmait notamment que le climat au sein du parquet près la Cour suprême de cassation s'était dégradé en raison de la conduite du procureur général. Après le décès de N.D., il avait voulu quitter ses fonctions et avait à cet effet rédigé un brouillon de lettre de démission, mais avait finalement renoncé à l'idée de partir et décidé, au lieu de cela, de rendre publiques ses observations sur l'ambiance qui régnait au parquet près la Cour suprême de cassation. Il avait alors écrit une lettre au journal
Trud
, au journal
Capital
et au Conseil judiciaire supérieur. Après cela, on l'avait empêché d'accéder à son bureau et on avait rompu son contrat de travail sur la base d'une lettre de démission qu'en fait il n'avait jamais présentée.
20.
Par un jugement du 5 mars 2002, le tribunal de district de Sofia déclara illégale la rupture du contrat de travail du requérant, ordonna que l'intéressé fût rétabli dans ses fonctions et lui alloua une somme de 2
419,20 lev bulgares majorée d'intérêts pour la perte de son salaire pendant les six mois consécutifs à la perte de son emploi, ce conformément à l'article 225 § 1 du code du travail (...). Dans la partie du jugement consacrée aux faits, le tribunal décrivait en détail les circonstances exposées aux paragraphes 7, 9, 10 et 11 ci-dessus. Après une analyse minutieuse des éléments de preuve, il concluait que rien n'indiquait qu'à un moment quelconque le requérant avait présenté sa démission. Au contraire, selon le tribunal il ressortait clairement des faits qu'une personne ayant eu accès au bureau de l'intéressé entre le 12 et le 15 mai 2000 y avait subtilisé le brouillon de la lettre de démission et avait remis ce document au procureur général. Cela rendait illicite la rupture du contrat de travail par consentement exprès, dès lors que l'article 325 § 1 alinéa 1) du code du travail (...) exigeait que l'on prouvât l'intention réelle de chacune des deux parties de mettre fin à la relation de travail.
21.
Le parquet interjeta appel auprès du tribunal de Sofia, arguant que le requérant avait bel et bien présenté sa démission.
22.
Par un jugement du 7 juillet 2004, le tribunal de Sofia confirma la décision de la juridiction inférieure. Comme celle-ci, il décrivit en détail les faits exposés aux paragraphes 7, 9, 10 et 11 ci-dessus et jugea que les éléments de preuve dont il disposait n'indiquaient pas que le requérant eût remis sa démission. Il concluait que la rupture du contrat de travail était illicite.
23.
Le parquet saisit la Cour suprême de cassation, alléguant que l'appréciation des preuves et l'établissement des faits par la juridiction inférieure étaient entachés d'erreurs.
24.
Par un arrêt définitif du 25 septembre 2006, la Cour suprême de cassation confirma le jugement de la juridiction inférieure, approuvant sans réserve le constat de celle-ci selon lequel les éléments disponibles n'indiquaient nullement que le requérant eût présenté sa démission, et estimant dès lors que l'une des conditions essentielles posées par l'article 325 § 1 alinéa 1) du code du travail (...) n'avait pas été remplie, ce qui rendait illicite la rupture du contrat de travail.
25.
Le requérant ne fut pas rétabli dans ses anciennes fonctions, le conseil d'études criminologiques du parquet près la Cour suprême de cassation ayant été supprimé en 2003. Cependant, également en 2003, alors que la procédure engagée dans la cause de M. Peev était pendante, un organe similaire fut créé auprès du ministère de la Justice
; le 1
er
avril de la même année, l'intéressé y fut nommé, sans que cette décision soit apparemment liée à
l'injonction de réintégration prononcée par le tribunal. Il travaille dans ce service depuis lors.
(...)
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
30.
Invoquant l'article 8 de la Convention, le requérant se plaint de la perquisition de son bureau et de la saisie du brouillon de sa lettre de démission. Il estime que ces mesures étaient illégales et injustifiées.
31.
L'article 8 dispose
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...), de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
A.
Thèses des parties
32.
Le Gouvernement estime qu'il n'y a pas eu ingérence dans la vie privée du requérant. Il allègue que si l'intéressé n'a pas été autorisé à se rendre à son bureau le samedi 13 mai 2000, c'est faute pour lui d'avoir satisfait aux formalités en vigueur pour pouvoir accéder au palais de justice pendant le week-end et que, le contrat de travail ayant été rompu le 15 mai 2000, il est normal qu'il n'ait plus eu accès au bâtiment après cette date. Il ajoute que le 23 mai 2000 une commission a procédé à l'inspection officielle de son lieu de travail et a dressé un inventaire, au sujet duquel le requérant a fait des observations. Selon le Gouvernement, la présente affaire ne concerne pas la vie privée ou le domicile de M. Peev, puisque celui-ci n'exerçait pas une profession libérale comme le requérant dans l'affaire
Niemietz c.
Allemagne
(16 décembre 1992, série A n
o
251-B). De plus, le lieu de travail du requérant ne lui appartenait pas, alors qu'il en allait autrement dans l'affaire
Niemietz
. Les membres du parquet près la Cour suprême de cassation qui ont inspecté le lieu de travail de l'intéressé ont agi en tant que représentants de son employeur et non en tant que fonctionnaires, et ils ont effectué cette inspection après la rupture du contrat de travail et conformément au règlement interne de l'institution en question.
33.
Le requérant conteste l'interprétation que le Gouvernement fait de l'arrêt
Niemietz
, estimant qu'il avait droit à une sphère personnelle même dans son bureau, lequel se trouvait dans les locaux d'une institution publique. Il relève par ailleurs que dans ses observations le Gouvernement ne discute pas son allégation selon laquelle un procureur du parquet près la Cour suprême de cassation a perquisitionné
son bureau le 12 mai 2000 et s'est emparé d'un document à caractère privé. Il ajoute que le Gouvernement n'indique pas quelle disposition légale autorisait cette perquisition et estime que cela s'explique tout simplement par le fait que pareille règle n'existe pas. Aux yeux du requérant, le procureur qui a perquisitionné la pièce n'a pas agi en tant qu'employeur
; même à supposer qu'il ait agi comme tel, il n'existe en droit bulgare aucune règle autorisant les employeurs à fouiller les bureaux meublant les lieux de travail des employés et à saisir les effets personnels de ces derniers.
B.
Appréciation de la Cour
(...)
2.
Quant au fond
a)
Y a-t-il eu perquisition du bureau du requérant et saisie de certains de ses effets
?
35.
La Cour doit tout d'abord déterminer si le bureau du requérant a effectivement été perquisitionné entre le 12 et le 15 mai 2000, et si le brouillon de la lettre de démission de l'intéressé a été subtilisé. Elle relève que dans ses observations le Gouvernement n'évoque aucunement ces allégations mais décrit l'inspection du bureau du requérant effectuée le 23 mai 2000 (paragraphes 14 et 32 ci-dessus), mesure dont l'intéressé ne s'est pas plaint. La Cour note également que le tribunal ayant connu de l'action civile de M. Peev contre le parquet a constaté que dans la soirée du 12 mai 2000 S.D., procureur au parquet près la Cour suprême de cassation, s'était rendu dans le bureau du requérant, au palais de justice, avait placé la pièce sous scellés et conseillé au policier de garde à l'entrée de ne pas laisser l'intéressé pénétrer dans le bâtiment (paragraphes 9 et 20 ci-dessus). Le tribunal a également observé que dès lors le requérant n'avait pas eu accès à son bureau entre le 12 et le 15 mai 2000 et que seul un tiers ayant pu entrer dans cette pièce pendant cet intervalle avait pu retirer de son bureau le brouillon de la lettre de démission et le remettre au procureur général (paragraphe 20 ci-dessus). Se fondant sur ces conclusions des juridictions nationales, la Cour constate qu'à un moment donné, entre le 12 et le 15 mai 2000, très probablement dans la soirée du 12 mai, le bureau du requérant a été perquisitionné par des membres du parquet – le procureur S.D. ou d'autres personnes – près la Cour suprême de cassation, qui ont pris dans le tiroir du bureau le brouillon de la lettre de démission du requérant.
36.
La Cour doit à présent déterminer si cette perquisition constitue une ingérence dans les droits du requérant au regard de l'article 8 de la Convention et si cette mesure a été mise en œuvre par «
une autorité publique
».
b)
La perquisition s'analyse-t-elle en une atteinte à un droit protégé par l'article 8 de la Convention
?
37.
Sur ce point, la Cour note qu'elle a par le passé constaté qu'une perquisition effectuée dans un local professionnel ou dans le bureau d'une personne exerçant une profession libérale s'analysait en une atteinte au droit au respect non seulement de la vie privée mais aussi du domicile de l'intéressé (
Chappell c. Royaume-Uni
, 30 mars 1989, § 51, série A n
o
152-A
;
Niemietz
, précité, §§ 29-33
;
Funke c. France
, 25 février 1993, § 48, série A n
o
256-A
;
Crémieux c. France
, 25 février 1993, § 31, série A n
o
256-B
; et
Miailhe c. France (n
o
1)
, 25 février 1993, § 28, série A n
o
256-C). La question qui se pose en l'espèce est de savoir si la perquisition du bureau du requérant, qui se trouvait dans le bâtiment d'une autorité publique, constitue également une ingérence.
38.
La Cour recherchera tout d'abord si la perquisition a porté atteinte à la vie privée du requérant. A cet égard, elle relève que dans l'affaire
Halford c. Royaume-Uni
elle a jugé que des appels téléphoniques passés par une femme policier à partir de locaux de la police étaient compris dans la notion de «
vie privée
» du fait que l'intéressée «
pouvait raisonnablement croire au caractère privé
» de ces appels (
Halford c. Royaume-Uni
, 25
juin 1997, §§ 44 et 45,
Recueil des arrêts et décisions
1997-III). C'est aussi sur la base du critère précité que la Cour a conclu que le fait de filmer secrètement une personne dans les locaux de la police constituait une atteinte à sa vie privée (
Perry c. Royaume-Uni
,
n
o
63737/00, §§ 36-43, CEDH 2003-IX). La Cour a également fait référence à ce critère dans d'autres affaires (
P.G. et J.H. c. Royaume-Uni
, n
o
;
Peck c. Royaume-Uni
, n
o
; et
Von Hannover c. Allemagne
, n
o
39.
La Cour estime que compte tenu de ses similitudes avec les affaires susmentionnées, la situation en cause en l'espèce doit elle aussi être appréciée à l'aide du critère selon lequel l'intéressé pouvait raisonnablement s'attendre à voir respecter sa vie privée. De l'avis de la Cour, le requérant avait bel et bien une telle attente, si ce n'est à l'égard de l'ensemble de la pièce, au moins à l'égard du bureau et des meubles de classement qui s'y trouvaient. En témoigne le grand nombre d'effets personnels qu'il y conservait (paragraphe 14 ci-dessus). De plus, pareil arrangement est implicite dans les relations employeur-employé ordinaires, et dans les circonstances de l'espèce aucun élément – tels un règlement ou une politique déclarée de l'employeur dissuadant les employés de conserver des documents et effets personnels dans leurs bureaux ou meubles de classement – ne donne à penser que l'attente du requérant était injustifiée ou déraisonnable. Le fait qu'il était employé par une autorité publique et que son bureau se situait dans des locaux de l'Etat ne change rien à cette conclusion, surtout si l'on considère que le requérant n'était pas un procureur mais un expert en criminologie employé par le parquet (paragraphe 5 ci-dessus). Dès lors, une perquisition étendue à son bureau et à ses meubles de classement doit être considérée comme une ingérence dans sa vie privée.
40.
Compte tenu de cette conclusion, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de déterminer par ailleurs si la perquisition s'analyse en une atteinte au droit du requérant au respect de son domicile.
c)
La perquisition a-t-elle constitué une «
ingérence d'une autorité publique
»
?
41.
Sur ce point, la Cour relève que dans la soirée du 12 mai 2000 le bureau du requérant a été scellé par le procureur S.D., qui de toute évidence agissait sous le couvert de son autorité et avec l'assentiment du policier de garde, et qui a dit à ce dernier que le requérant avait été démis de ses fonctions (paragraphe 9 ci-dessus). Les tribunaux nationaux ont constaté que la personne ayant procédé à la perquisition, qu'il s'agisse de S.D. ou de quelqu'un d'autre, avait accès au palais de justice, dont l'entrée
était restreinte, et était apparemment liée au procureur général (paragraphe 20 ci-dessus). Les pièces trouvées durant la perquisition ont par la suite été soumises au procureur général, lequel s'en est servi pour rompre le contrat de travail du requérant (paragraphe 12 ci-dessus). Dans ces conditions, il n'y a aucune raison de penser que la perquisition était un acte commis par des personnes agissant à titre privé. Il importe peu que les personnes ayant effectué la perquisition aient agi en tant que procureurs ou représentants de l'employeur du requérant –
c'est-à-dire le parquet
–, car de toute façon ils ont agi en leur qualité d'agents de l'Etat. A cet égard, la Cour rappelle que la responsabilité d'un Etat en vertu de la Convention peut résulter des actes de tous ses organes, agents et fonctionnaires. Les actes commis par des personnes agissant dans le cadre de leurs fonctions officielles sont en tout état de cause imputés à l'Etat. En particulier, les obligations qui incombent à l'Etat en vertu de la Convention peuvent être violées par toute personne exerçant une fonction officielle qui lui a été confiée (voir,
mutatis mutandis
,
Wille c. Liechtenstein
[GC], n
o
28396/95, § 46, CEDH 1999-VII). La Cour conclut donc que la perquisition en cause s'analyse en une ingérence d'une autorité publique dans le droit du requérant au respect de sa vie privée.
42.
Une telle ingérence emporte violation de l'article 8 à moins que l'on puisse démontrer qu'elle était «
prévue par la loi
», qu'elle poursuivait un ou plusieurs buts légitimes visés au paragraphe 2 et qu'elle était «
nécessaire dans une société démocratique
» pour atteindre ces buts.
d)
L'ingérence était-elle justifiée au regard du paragraphe 2 de l'article 8
?
43.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'expression «
prévue par la loi
» impose, au minimum, le respect du droit interne. Il concerne aussi la qualité de la loi, qui doit être compatible avec le principe de la prééminence du droit. Cela signifie que la loi doit offrir une protection contre l'ingérence arbitraire dans l'exercice des droits des individus au regard de l'article 8 et user de termes assez clairs pour indiquer aux individus de manière suffisante en quelles circonstances et sous quelles conditions elle habilite les autorités publiques à prendre des mesures qui portent atteinte à ces droits (voir, parmi d'autres,
Khan c.
Royaume
‑
Uni
, n
o
44.
En l'espèce, le Gouvernement n'a pas prétendu qu'il existait à l'époque pertinente, dans le droit interne général ou dans les textes relatifs au fonctionnement du parquet, des dispositions précisant dans quelles circonstances le parquet pouvait, en tant qu'employeur ou à un autre titre, effectuer des perquisitions dans les bureaux de ses employés hors du contexte d'une enquête pénale. L'ingérence litigieuse, dès lors, n'était pas «
prévue par la loi
» comme l'exige l'article 8 § 2.
45.
Compte tenu de cette conclusion, la Cour n'est pas tenue de déterminer par ailleurs si cette ingérence poursuivait un but légitime ou était «
nécessaire dans une société démocratique
» pour atteindre le but en question.
46.
En conséquence, il y a eu violation de l'article 8 de la Convention.
(...)
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ,
(...)
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention
;
(...)
Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 26 juillet 2007, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président