Decizia nr. 1553/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 23.07.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., rezolutiunea parțială a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.05.2008, cu privire la suprafața de 3306 mp, situată în com. Moara Vlăsiei, Tarla 121, Parcela A 484, județul Ilfov, având număr cadastral x, ce a făcut obiectul exproprierii, asa cum rezultă din Hotărârea nr. 60/1/20.02.2009 emisă de Compania Naționala de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., cu consecința restituirii sumei de bani pentru suprafața de teren expropriată, respectiv 3480 euro, în RON, la cursul BNR din data plății efective, la care se adaugă dobânda legală; pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru diferența de teren rămasă, în suprafață de 9.994 mp, ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.05.2008, înscrisă în CF nr. x și CF nr. x a UAT Moara Vlasiei; restituirea tuturor cheltuielilor ocazionate de procesele având ca obiect exproprierea terenului, reprezentând onorarii avocațiale, taxe de timbru și expertize judiciare, efectuate în respectivele litigii în mod exclusiv de către reclamant, conform înțelegerii cu pârâții; pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru diferența de teren rămasă, în suprafață de 8.800 mp, ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.12.2007, înscrisă în CF nr. x și CF nr. x a UAT Moara Vlasiei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948, art. 969, art. 970, art. 1020, art. 1021, art. 1073, art. 1313, art. 1320, art. 1327 și urm. C. civ., art. 192 și art. 194 C. proc. civ., orice alte dispoziții legale incidente în prezenta cauză. Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Sentința Tribunalului București Prin sentința nr. 1386/30.09.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca prescrisă.

Decizia Curții de Apel București Prin decizia nr. 1079A/2022 din 30.06.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, respectiv prevederile art. 1, art. 3 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, considerând eronat că termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 21.12.2012, respectiv 25.01.2011. În mod greșit instanțele anterioare au calculat termenul de prescripție de 3 ani fără a lua în considerare faptul că părțile contractante au prelungit data până la care se putea încheia vânzarea în formă autentică până la 21.12.2009, conform actului adițional încheiat în 08.09.2008. Astfel, dacă ar fi interpretat corect prevederile legale incidente, instanțele inferioare ar fi trebuit să aprecieze că, în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007, termenul de prescripție de 3 ani ar fi fost considerat împlinit la data de 21.12.2012, iar nu la data de 25.01.2011. În ambele antecontracte de vânzare-cumpărare termenul de prescripție a început de la data de 21.12.2009, conform actelor adiționale încheiate pentru fiecare dintre cele două antecontracte, astfel încât atât prima instanță, cât și instanța de apel au aplicat greșit prevederile legale referitoare la începerea curgerii termenului de prescripție. Tot în mod greșit au fost interpretate și dispozițiile legale privind întreruperea termenului de prescripție (art. 16 din Decretul nr. 167/1958). Aplicarea eronată, de către instanța de apel, a normelor de drept referitoare la prescripție a fost generată de faptul că, în mod greșit, instanța de apel a luat în considerare numai contractul de arendă încheiat de recurentul-reclamant în anul 2015, iar nu și contractul de arendă încheiat de recurentul-reclamant la data de 02.02.2011. Astfel, prin raportare la acest înscris, intitulat "contract de arendare din data de 02.02.2011", înregistrat la Consiliul Local al comunei Moara Vlăsiei sub nr. x/19.11.2012, încheiat între recurentul-reclamant A., în calitate de arendator, și societatea comercială D. S.R.L., în calitate de arendaș, recurentul a transmis, pentru o perioadă de 5 ani, dreptul de exploatare a unui teren agricol cu o suprafață totală de 3,21 ha, situat în Moara Vlăsiei, județul Ilfov. Întrucât doar cel care are folosința și posesia efectivă a unui teren agricol poate transmite acest dreptul de folosință/exploatare asupra terenului către un arendaș, este evident că recurentul-reclamant a avut posesia și stăpânirea terenurilor în litigiu, în toată perioada de 5 ani corespunzător duratei contractului de arendă precizat. În acest sens, mențiunile de pe ultima filă a acestui înscris sunt relevante întrucât se referă la suprafețele de teren care fac obiectul prezentului litigiu: "13.300 mp B. - C. prin A. și 8.800 mp B. - C. prin A.". În continuare, cu privire la aceleași terenuri agricole, care fac obiectul prezentului litigiu, recurentul-reclamant a încheiat contractul de arendare din anul 2015 privind transmiterea dreptului de exploatare a acestor terenuri în schimbul plății unei arende, pentru o perioadă de 11 ani, adică până în anul 2026, acest contract de arendare fiind valabil și în curs de executare inclusiv la data soluționării recursului. Posesia utilă exercitată de către recurentul-reclamant asupra terenurilor în litigiu, prin contractele de arendă încheiate în interiorul termenului de prescripție extinctivă, și continuată inclusiv la data prezentei judecăți este un element de natură a întrerupe termenul de prescripție, prin raportare la prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, instanțele inferioare interpretând greșit prevederile legale referitoare la întreruperea termenului de prescripție. Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, considerând că nu ar fi intervenit un element de natură a întrerupe prescripția, respectiv posesia utilă pe care recurentul a exercitat-o asupra terenurilor, în interiorul termenului de prescripție. Aceeași critică, a greșitei interpretări a normei de drept reprezentate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, este invocată și cu privire la efectele împrejurării că recurentul a achitat, în toată această perioadă de timp, impozitele datorate pentru terenurile în litigiu, pe toate aceste chitanțe de plată a impozitului figurând numele recurentului, A.. Proprietarii terenurilor, intimații din prezenta cauză, au beneficiat de aceste impozite plătite de către recurent, iar faptul că au fost efectuate aceste plăți în beneficiul lor, atestă o recunoaștere, de către intimați, a dreptului recurentului de a dobândi proprietatea asupra acestor terenuri, iar mai ales, contrar interpretării greșite a instanței de apel, are semnificația juridică a unei posesii utile exercitate de acesta. Faptul plății acestor impozite din fondurile recurentului, fără împotrivirea și cu știința intimaților, nu poate avea altă semnificație decât recunoșterea, de către intimați, a dreptului la dobândirea proprietății asupra terenurilor, conform probatoriului cauzei, nefiind posibilă o altă interpretare. Contrar interpretării greșite a instanței de apel, prescripția nu a operat, întrucât recurentul a exercitat permanent posesia asupra terenurilor care fac obiectul judecății.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Au arătat intimații că cel mai târziu, însă cu siguranță ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul de a obține executarea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007 era deja prescris. Apreciază ca fiind inadmisibile pretinsele critici de nelegalitate cu privire la interpretarea eronată a prevederilor legale referitoare la calcularea termenului în care ar fi intervenit prescripția extinctivă, prin raportare la începutul prescripției extinctive, dată atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, fiind formulate împotriva considerentelor Tribunalului București pentru prima dată direct în recurs. În cauză nu au fost formulate motive de apel cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nici măcar în mod implicit, iar recurentul-reclamant, prin cererea de apel, nu a contestat considerentele primei instanțe, care a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că prescripția dreptului material la acțiune, în ambele cazuri, începe să curgă cel mai târziu la data împlinirii termenului suspensiv stipulat în antecontractele de vânzare-cumpărare și prin actul adițional semnat personal de pârâți, anume 21.12.2009 în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.05.2008 și 25.01.2008 în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Prin cererea de recurs, reclamantul critică hotărârea instanței de apel pentru pretinse motive de nelegalitate raportat la înscrisurile administrate în cauză deși, în referire la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat asupra suprafeței de teren de 8.800 mp, pretinde, în mod neîntemeiat, că părțile contractante ar fi prelungit data până la care se putea încheia vânzarea în formă autentică, conform actului adițional încheiat în 08.09.2008, depus pentru prima dată în recurs și care, astfel, nu poate fi avut în vedere, impunându-se respingerea probei solicitate. O astfel de solicitare este, în principal, inadmisibilă, prin raportare la art. 492 C. proc. civ., care prevede că "în recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi", întrucât nu îndeplinește condiția de noutate (înscrisul existând în posesia recurentului-reclamant și în judecarea celorlalte două cicluri procesuale), iar, în subsidiar, ca urmare a constatării intervenirii decăderii. Dacă se va proceda, însă, la analizarea actului adițional încheiat în 08.09.2008, intimații arată că acesta este întocmit pro causa și solicită instanței de recurs să pună în vedere recurentului-reclamant să semneze exemplarul depus în copie la dosarul cauzei, pentru conformitate cu originalul, iar, în caz contrar, să facă aplicarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. Actul adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007, fiind un înscris sub semnătură privată prin care recurentul-reclamant a modificat termenul-limită stabilit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, prin prelungirea acestuia până la data de 21.12.2009, nu poate avea un astfel de efect, întrucât este lovit, în primul rând, de nulitate absolută, pentru lipsa formei autentice, aceasta impunându-se întrucât actul modificator se află cu cel dintâi (cel pe care îl modifică) într-un raport de interdependență, pe de o parte, iar, pe de altă parte, potrivit principiului mutuus consensus, mutuus dissensus, și chiar dacă pentru încheierea ad validitatem a antecontractului în discuție nu este prevăzută forma autentică, totuși, părțile au înțeles să-1 încheie în atare formă. Tot în referire la actul adițional încheiat în 08.09.2008 la antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007, intimații arată că acest înscris nu le este opozabil, pentru aceleași considerente expuse în întâmpinările formulate de aceștia în cadrul celor două cicluri procesuale anterioare, și pentru care Tribunalul București a reținut în cuprinsul sentinței civile nr. 1386/30.09.2021 următoarele: "încheierea de către însuși reclamant a actelor adiționale în anul 2019, prin care prelungește termenul, nu constituie cauze de întrerupere a prescripției, care era deja împlinită, iar aceste acte adiționale nu sunt opozabile pârâților pentru prelungirea termenului, astfel cum aceștia susțin întemeiat, mandatul acordat prin procura judiciară nr. 637/24.04.2009 și procura specială nr. 2271/12.06.2008 nefiind acordat pentru încheierea de acte adiționale, ci numai pentru vânzarea bunului în termenul stipulat inițial, cum just se apără pârâții, netemeinic însă în privința calificărilor ca oferte de mandat, fiind mandat cu termen, reține tribunalul." Mai arată intimații că procura specială a fost dată "pentru ca în numele meu și pentru mine să vândă oricui va crede de cuviință și la prețul cel mai avantajos nouă - terenul în suprafață totală de 8.800 mp (...)", iar nu și pentru încheierea vreunui alt tip de contract. Procura specială nu suportă analogii și interpretări și pe cale de consecință, în baza unei procuri speciale, nu se poate încheia un alt contract decât cel pentru care s-a dat mandat și nu se poate vinde un alt bun decât cel prevăzut în procură. Astfel, recurentul-reclamant nu este și nu a fost niciodată împuternicit de către intimați pentru a încheia acte adiționale la antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate cu aceștia. Actul adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007 nu este opozabil intimaților, fiind încheiat fără mandat, întrucât reclamantul nu era autorizat la încheierea unui astfel de contract, de natura juridică a unui act de dispoziție, iar după efectele produse, a unui act declarativ. Este fără putere de tăgadă că procura specială reprezintă o ofertă de mandat doar cu privire la perfectarea contractului de vânzare pentru suprafața de teren de 8.800 mp, iar nu și pentru încheierea altor acte juridice, în speță pentru încheierea unui act adițional. În ceea ce privește pretinsa critică de nelegalitate în sensul că atât prima instanță, cât și instanța de apel au aplicat greșit prevederile legale referitoare la începerea curgerii termenului de prescripție, intimații arată că și aceasta este, în principal, inadmisibilă, în subsidiar, nefondată. Instanța de apel a procedat la soluționarea apelului, prin analizarea împrejurărilor de fapt și de drept, cu corecta aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauză, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, arătând că legal și întemeiat reține instanța de control judiciar că "(...) apelantul reclamant a justificat exercitarea posesiei prin încheierea și executarea unor contracte de arendă asupra terenurilor. Aceste contracte, care se regăsesc la dosar CAB au fost încheiate de apelantul reclamant, în nume propriu, în anul 2015, așadar ulterior termenului de prescripție extinctivă." În realitate, recurentul critică faptul că instanța de apel nu ar fi dat eficiență unui înscris care însă a fost depus o dată cu cererea de recurs, neexistând la dosarul cauzei la momentul soluționării apelului. Critica nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de legiuitor în art. 488 C. proc. civ., astfel încât s-ar impune anularea, în parte, a cererii de recurs, cu aplicarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Intimații apreciază ca fiind inadmisibile aceste critici, de vreme ce în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, ale raporturilor dintre părți ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate. Contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, Curtea de Apel București a făcut corecta aplicare a prevederilor referitoare la prescripție atunci când a considerat că în speța dedusă judecății nu a intervenit nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție. Instanța de apel a apreciat că a curs termenul de prescripție neîntrerupt, iar împrejurarea pretinsă de reclamant, că ar avea posesia juridică, prin încheierea contractului de arendă din 2015, nu este de natură a întrerupe termenul de prescripție, câtă vreme întreruperea trebuie să opereze în interiorul acestuia. Nici contractul de arendă pretins încheiat la nivelul anului 2015 și nici contractul de arendă încheiat la nivelul anului 2011 nu sunt opozabile intimaților. Recurentul-reclamant nu poate face dovada posesiei juridice pretins exercitate asupra terenurilor ce fac obiectul derivat al antecontractelor de vânzare-cumpărare în discuție, de vreme ce, în contractele de arendă, terenurile asupra cărora se pretinde a fi fost transmis dreptul de exploatare nu au fost identificate, acesta nefiind determinat sau cel puțin determinabil. Potrivit acestor înscrisuri, recurentul-reclamant pretinde că a exercitat posesia juridică asupra terenului în suprafață de 3,21 ha "situat în extravilanul/intravilanul localității/satului Moara Vlăsiei, comuna Moara Vlăsiei, tarlaua x, 121", fără a fi identificat prin indicarea parcelei, prin număr cadastral, prin număr topografic sau măcar prin indicarea vecinătăților. Totodată, recurentul-reclamant nu putea sa transmită dreptul de folosință asupra terenurilor în discuție, întrucât nu este titularul unui drept de folosință asupra terenurilor ce fac obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare. Conform jurisprudenței, însuși faptul predării posesiei (materiale) unui bun imobil, care trebuie să emane de la promitenții-vânzători, se constituie într-o cauză de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, dispoziții care prevăd: "prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curse prescripția". Contrar susținerii recurentului-reclamant (de altfel și nedovedită), intimații nu au procedat niciodată la punerea în posesie a acestuia asupra terenurilor ce fac obiectul derivat al antecontractelor în discuție. Chiar dacă s-ar aprecia că recurentul-reclamant ar fi intrat la un moment dat în posesia materială a terenurilor, urmare a faptei sale ilicite, având în vedere situația terenurilor arabile, neîmprejmuite, anterior "predării" de către acesta din urmă, în calitate de arendator, arendașului, rezultă că cererea introductivă de instanță, formulată la data de 23.07.2020, a fost introdusă ulterior împlinirii termenului de prescripție. Nu se poate reține că recurentul-reclamant, prin încheierea contractelor de arendă, a avut și exercitat posesia terenurilor din cauză, întrucât, pentru ca posesia să fie utilă, aceasta nu trebuie să fie viciată, reținând, în acest sens, clandestinitatea. Recurentul-reclamant mai susține că ar deține o posesie utilă asupra terenului în suprafață totală de 13.300 mp, însă Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 (județul Ilfov - Consiliul Local Moara Vlăsiei), prin Hotărârea nr. 60/1/20.02.2009, a dispus exproprierea pentru terenul în suprafață de 3.306 mp, situat în Com. Moara Vlăsiei, Tarla 121, Parcela A, 484, județul Ilfov, având număr cadastral x. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat să se constate caracterul nefondat al apărărilor conținute în actul procedural și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul formulat, Înalta Curte reține caracterul său întemeiat în limitele și potrivit celor ce urmează: - Nu pot fi primite, întrucât sunt formulate omisso medio (cu eludarea controlului de legalitate din apel) criticile reclamantului privitoare la interpretarea eronată de către instanțele de fond a prevederilor legale (art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958) relative la calcularea termenului de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune ce decurge din încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007. Subsumat acestei critici, reclamantul susține, în realitate, că instanțele de fond au avut eronat în vedere, ca moment de început al termenului de prescripție, data convenită de părți prin acest antecontract pentru perfectarea actului de vânzare-cumpărare, respectiv 25.01.2008, fără a lua în considerare faptul că între aceleași părți data respectivă fusese prelungită până la 21.12.2009, conform actului adițional încheiat la 08.09.2008, act pe care însă partea l-a administrat abia în recurs. Or, prin apelul formulat împotriva hotărârii de primă instanță – ce a reținut că termenul de prescripție a dreptului la acțiune a reclamantului, cât privește drepturile izvorâte din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.12.2007, a început să curgă la 25.01.2008 și s-a împlinit la 25.01.2011- reclamantul a criticat doar o nesocotire a prevederilor art. 248 alin. (4) C. proc. civ., pentru că tribunalul nu ar fi dat curs solicitării sale de unire cu fondul a excepției prescripției dreptului material la acțiune, și o soluționare greșită a cauzei prin admiterea acestei excepții, în pofida cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție pe care el le-a invocat. Însă, pe lângă faptul că o critică privitoare la calculul și cursul termenului de prescripție a dreptului la acțiune nu a fost dedusă judecății în calea de atac a apelului, se constată că ceea ce se invocă sub aparența unei greșite interpretări și aplicări a art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, este, în realitate, o chestiune ce ține de stabilirea situației de fapt, și anume că instanțele de fond nu ar fi avut în vedere în analiza lor și existenta actului adițional la antecontractul de vânzare.-cumpărare autentificat sub nr. x/27.12.2007, act adițional datând din 08.09.2008 (administrat abia în recurs) prin care părțile ar fi prelungit data încheierii vânzării-cumpărării în formă autentică la 21.12.2009. Or, o atare critică, ce tinde în realitate la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanțele devolutive, nu ar putea fi primită și pentru acest al doilea argument, mai ales că nu poate fi criticat ca omis din analiză, ceea ce însăși partea a omis să administreze, respectiv actul adițional la care se referă. - Cu toate acestea, chiar raportat la situația de fapt avută în vedere de instanțele de fond, sunt deplin îndreptățite criticile recurentului prin care a susținut o greșită interpretare și aplicare în cauză a normelor de drept material care cârmuiesc prescripția extinctivă, respectiv a celor regăsite în cuprinsul art. 16 al Decretului nr. 167/1958, de către instanța de apel care a considerat eronat, validând soluția primei instanțe, că la data introducerii acțiunii era împlinit termenul de prescripție extinctivă atât pentru a cere rezoluțiunea parțială a antecontractului autentificat sub nr. x/20.05.2008, cât și pentru a cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare în baza antecontractului menționat (cu privire la diferența de 9.994 mp) și a celui autentificat sub nr. x/27.12.2007. Apărându-se față de această excepție, ce i-a fost opusă de pârâți încă din fața primei instanțe (prin întâmpinare), reclamantul a invocat mai multe situații juridice, relevante sub efectul cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție, niciuna dintre acestea nefiind recunoscute ca atare de către instanțele de fond. Astfel, o primă cauză de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului la acțiune a fost invocată de reclamant cu trimitere la situația posesiei terenurilor ce au făcut obiectul celor două antecontracte de vânzare-cumpărare, despre care a afirmat că îi aparține și pentru dovedirea căreia a invocat existenta unor contracte de arendă în baza cărora a asigurat exploatarea suprafețelor de teren. Deși pârâții au negat faptul că reclamantul ar fi exercitat posesia terenurilor, instanța de apel nu a primit apărarea reclamantului valorificabilă pe tărâmul dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece a considerat că pentru a putea fi reținută drept cauză întreruptivă de prescripție, posesia exercitată trebuie să se situeze în interiorul termenului de prescripție de 3 ani (care curge de la împlinirea termenului suspensiv stipulat prin fiecare din antecontracte, respectiv 21.12.2009 în cazul celui autentificat sub nr. x/20.05.2008 și 25.01.2008 în cazul celui autentificat sub nr. x/27.12.2007). Or, în fața instanței de apel, reclamantul administrase doar contractul de arendă încheiat în nume propriu în anul 2015, apreciat de curtea de apel ca fiind situat ulterior împlinirii termenului de prescripție extinctivă. Pe acest aspect, prin înscrisul nou administrat în recurs în temeiul art. 492 C. proc. civ., reclamantul a dovedit însă ceea ce se întrevedea oricum, pornind de la contractul de arendă din 2015 (și care, pentru a fi încheiat presupunea preexistența de dată anterioară a posesiei terenurilor), anume că aceasta deținea anterior posesia celor două terenuri pe care le-a exploatat pe bază de contract de arendă încă din anul 2011. Astfel, reclamantul a depus la dosar contractul de arendă nr. x/19.11.2012 înregistrat la Consiliul local Moara Vlăsiei din conținutul căruia rezultă că a încredințat pentru o durată de 5 ani, începând cu 2011, exploatarea agricolă a mai multor terenuri către aceeași societate D. prod S.R.L. cu care a fost încheiat și contractul similar din 2015 (depus în apel), cu o durată de valabilitate de 11 ani. Nu vor putea fi reținute obiecțiunile pârâților nici în legătură cu administrarea acestei probe – așa cum s-a argumentat prin practicaua prezentei decizii față de înțelesul și sensul art. 492 C. proc. civ., în special a noțiunii de "înscrisuri noi" - și nici în legătură cu conținutul său. Nu se poate nega valoarea probatorie a înscrisului pe aspectul dovedirii exercitării posesiei de către reclamant, sub motiv că prin acesta nu ar fi individualizate terenurile la care se referă, cât timp în cuprinsul său sunt menționate suprafețele de teren la care se aplică, identificate ca fiind situate în T121 și T137, între acestea regăsindu-se și suprafețele de 13.300 mp și 8.800 mp de la B. și C. (care sunt situate T121, potrivit indicațiilor din antecontractele de vânzare-cumpărare), contractul fiind înregistrat la Consiliul local Moara Vlăsiei și depus la dosar în copie semnată pentru conformitate. Deși, prin apărările lor pârâții au contestat continuu exercitarea de către reclamant a posesiei terenurilor, aceștia nu au putut lămuri instanța de recurs asupra modului în care ar exercita ei înșiși posesia, afirmând că terenurile sunt cultivate dar nu știu de către cine. Pornind de la realitatea că potrivit celor două antecontracte, a actului adițional autentificat sub nr. x/12.06.2008 și a încheierii de dată certă 892/25.01.2008, pârâții au încasat integral prețul terenurilor și în considerarea înscrisului nou administrat – contractul de arendă nr. x/19.11.2012 -, se reține ca fiind demonstrată în speță intervenirea unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, constând în posesia exercitată de reclamant asupra terenurilor. Cauza de întrerupere operează cu privire la ambele termene de prescripție ce curg pentru drepturile de creanță izvorâte din cele două antecontracte, fiind demonstrată posesia terenurilor exercitate de reclamant, prin ipoteză, anterior anului 2011 pentru care, cel mai devreme și-a produs efecte contractul de arendă mai sus menționat. Or, cum prescripția se împlinea cel mai devreme la 25.01.20011 pentru antecontractul autentificat sub nr. x/27.12.2007, se reține ca fiind satisfăcută inclusiv cerința ca intervenirea cauzei de întrerupere a termenului de prescripție să aibă loc mai înainte de împlinirea acesteia. - Tot valoare de cauză întreruptivă de prescripție, sub forma recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958) are, în mod netăgăduit, și participarea reclamantului în procedurile administrative și judiciare ocazionate de exproprierea unei părți a terenului în suprafață totală de 13.300 mp ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.05.2008, participare care a avut loc (și) în nume propriu, alături de pârâți, și care a presupus exhibarea în cursul acestor proceduri a însuși antecontractului în cauză încheiat de părți. Hotărârea nr. 60/1 din 20.02.2009 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004, în baza căreia s-a dispus exproprierea și acordarea despăgubirii pentru terenul în suprafață de 3306 mp situat în Comuna Moara Vlăsiei, Tarlaua 121, P A 484, județul Ilfov, cu nr. cadastral x, care îi menționează ca beneficiari atât pe pârâți, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului, dar și pe reclamant, ca promitent-cumpărător, a fost urmată de inițierea litigiului nr. x/2009* finalizat prin decizia civilă nr. 2035/26.10.2016 a ÎCCJ în care cei trei au acționat pentru contestarea despăgubirii acordată în schimbul exproprierii terenului. Această cauză întreruptivă de prescripție a fost invocată raportat la soluția adoptată în privința capătului de cerere vizând rezoluțiunea parțială a antecontractului autentificat sub nr. x/2008 în limita suprafeței de 3306 mp expropriată prin Hotărârea nr. 60/1/20.02.2009 și nu a fost acceptată de instanța de apel, care s-a rezumat la a valida ca legală aprecierea tribunalului în sensul că participarea reclamantului alături de pârâți în procedura judiciară ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 nu reprezintă o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției extinctive în sensul art. 13, art. 14 (reclamantul nefiind mandatarul pârâților în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești) și nici al art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Or, o atare interpretare nu ar putea fi primită, observându-se că prin justificările date, atât instanța de apel, cât și prima instanță (care a mai arătat, în plus, că situația invocată nu corespunde unui tipar în care reclamantul sa-i fi chemat în judecată pe pârâți, ci că acesta a acționat în proces alături de ei) au omis a recunoaște semnificația cea mai elocventă a împrejurării invocate de reclamant, respectiv cea recunoașterii drepturilor și intereselor sale de către pârâți prin permisiunea dată acestuia de a participa (și) în nume propriu în procedura exproprierii și de a exhiba însuși antecontractul autentificat sub nr. x/20.05.2008, act juridic din care s-au născut drepturile și interesele sale. Nici justificarea instanței de apel, în sensul că, oricum, această cauză întreruptivă de prescripție ar fi produs efecte până în anul 2016 (moment de la care începând au trecut mai mult de 3 ani până la introducerea acțiunii) nu constituie un argument legal de a nu recunoaște valențele specifice proprii împrejurărilor relevate de reclamant, având în vedere că, așa cum rezultă din analiza de față, partea a invocat și alte cauze de întrerupere ori de neoperare a prescripției extinctive (una dintre acestea fiind chiar posesia terenului de 13.300 mp, pentru care instanța de apel a reținut existența de dovezi începând cu anul 2015, pe baza contractului de arendă a cărui durată este de 11 ani și care produce, deci, efecte inclusiv la data promovării acțiunii pendinte). - În sfârșit, printr-o a doua apărare, reclamantul a susținut că prescripția dreptului la acțiune nu era împlinită la data introducerii acțiunii, în raport cu niciunul dintre antecontractele încheiate cu pârâții și întrucât, mandatat fiind de aceștia cu încheierea vânzării-cumpărării înseși în numele și pe seama lor, a încheiat mai multe acte adiționale la antecontracte prin care, în baza acelorași procuri, a prelungit termenele limită convenite inițial pentru perfectarea vânzărilor, indicându-se în acest sens actul adițional la antecontractul nr. x, autentificat sub nr. x/9.08.2017 și actul adițional la antecontractul nr. x/2007, autentificat sub nr. x/9.08.2017 (prin ambele acte adiționale termenul pentru perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare fiind prelungite până la 9.08.2019). Or acceptând că prescripția începe să curgă de la această dată, ea nu era însă împlinită la 23.07.2020, data înregistrării acțiunii. Răspunzând acestor apărări, instanța de apel le-a înlăturat cu argumentul eronat că actele adiționale indicate de reclamant nu ar putea constitui cauze de întrerupere a prescripției, în condițiile în care prescripția era împlinită la data încheierii acestora. Argumentul este eronat deoarece acte juridice a căror semnificație nu poate fi decât aceea de a modifica momentul de început al termenului de prescripție (prin stabilirea unui alt termen suspensiv pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare), nu ar putea fi invocate (și nici nu au fost) drept cauze de întrerupere a termenului de prescripție. Cu aceeași argumentare au fost respinse apărările reclamantului și de către prima instanță, care a reținut, în plus, că actele adiționale nici nu ar fi opozabile pârâților deoarece prin procurile autentificate sub nr. x/24.04.2009 și sub nr. x/12.06.2008, în baza cărora reclamantul a acționat pentru încheierea actelor adiționale, el ar fi fost mandatat numai pentru vânzarea celor două terenuri, iar nu și pentru încheierea de acte adiționale la antecontractele de vânzare-cumpărare. Or, nici măcar un astfel de argument nu ar putea fi opus în mod valabil de vreme ce, așa cum a susținut reclamantul, "qui potest plus, potest minus", iar actele adiționale încheiate în baza celor două procuri apar, în economia întregii cauze, ca acte juridice făcute în vederea îndeplinirii cu succes a mandatelor date reclamantului de către pârâți, respectiv de a asigura încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Reținând, pentru toate aceste motive, că în mod greșit acțiunea dedusă judecății a fost soluționată prin respingerea sa ca prescrisă, într-o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prin nesocotirea apărărilor reclamantului care a invocat o serie de cauze de întrerupere a prescripției ori de neoperare a acesteia, ceea ce a condus la o finalizarea procesului fără o judecată asupra fondului, în temeiul art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și, făcând aplicare dispozițiilor art. 497 și 480 alin. (3) teza a 2-a (la solicitarea recurentului-reclamant), va casa decizia atacată și sentința primei instanțe, cauza urmând a fi trimisă la rejudecare aceluiași tribunal.