ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1360/2023

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 04.06.2019, reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat în principal obligarea pârâtei la plata sumei de 11.250,90 RON, inclusiv TVA reprezentând triplul remunerațiilor, drepturi patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitățile administrate - salon de înfrumusețare B. din Municipiul Piatra Neamț, B-dul x și B. din Municipiul Piatra Neamț, jud. Neamț, suma datorată pentru comunicarea publică în scop ambiental a operelor muzicale în perioada decembrie 2018- aprilie 2019, fără autorizație licență neexclusivă, iar în subsidiar a solicitat plata remunerațiilor legal datorate pentru perioada menționată, incluzând penalități și TVA, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 18/1996 (în special art. 13 lit. f), art. 20, art. 145 alin. (1) lit. e) și alin. (2), art. 162 lit. b), art. 165 alin. (3) și alin. (9), dispozițiile Metodologiilor publicate din Deciziile ORDA nr. 266/2011 și nr. 198/2012, cele ale Convenției de la Berna ratificată din România prin Legea nr. 77/1998 și art. 30 alin. (1) și art. 148 și urm. C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 419/09.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019 s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta UCMR – ADA, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.450 RON reprezentând triplul remunerațiilor legal datorate, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile deținute de pârâtă în perioada noiembrie 2016- aprilie 2019 pentru unitatea Salon de înfrumusețare B. din Municipiul Piatra Neamț, jud. Neamț, respectiv pentru perioada decembrie 2018 - aprilie 2019 pentru unitatea salon de înfrumusețare B. din Municipiul Piatra Neamț, județ Neamț, s-a respins cererea reclamantei de acordare a TVA și a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 100 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru. Împotriva sentinței civile nr. 419/09.06.2020 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă s-a formulat apel de către pârâta A..

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1099A din 01.07.2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-pârâtă A., împotriva sentinței civile nr. 419/09.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 2975 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1099A din 01 iulie 2022 a Curții de Apel București – secția a IV-a Civilă a declarat recurs pârâta A.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 05 ianuarie 2023, fiind repartizat completului de judecată nr.

Invocând drept motive de casare motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. După o prezentare a situației de fapt și a soluțiilor instanțele de fond, recurenta-pârâtă a învederat că a adus hotărârii atacate două critici. O primă critică privește faptul că instanța de apel nu a analizat în considerente critica adusă soluției instanței de fond prin prisma prevederilor pct. 12 al Deciziei ORDA nr. 198/2012 care reglementează faptul că "Pentru alte modalități de utilizare pentru remunerațiile care nu sunt cuprinse în tabele, organul de gestiune colectivă poate încheia prin negociere autorizații licență neexclusivă cu utilizatorii". În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că, așa cum rezultă din cuprinsul întâmpinării formulate în dosarul de fond, în tabelul privind remunerațiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental nu se regăsește categoria/modalitatea de utilizare în care pârâta ar putea fi încadrată, întrucât nu se menționează nicăieri subcategoria "Salon de înfrumusețare/Activitate de întreținere corporală". Prin propria interpretare a intimatei-reclamante cu privire la textul de lege, pârâta a fost încadrată la pct. 5 din tabel "Unități comerciale sau prestări servicii cu activitate continuă". Inițial s-ar tinde a se aprecia că este corectă asimilarea pârâtei la această categorie, dacă aceasta nu ar fi împărțită în subcategorii enumerate într-o manieră expresă, limitativă. Față de aceste aspecte, recurenta-pârâtă a apreciat că partea adversă ar fi trebuit să prezinte dovada unei negocieri cu pârâta în vederea emiterii unei autorizații în acest sens. Or, procedând în această manieră, intimata-reclamantă a adăugat la lege, încălcând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere. În ceea ce privește a doua critică, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a reținut că releveele prezentate nu cuprind într-o manieră comprehensivă suprafața alocată saloanelor de înfrumusețare, fiind vorba de relevee nedefalcate ale întregului nivel al construcțiilor și al scărilor aferente, nefiind posibil să se rețină, în lipsa unor date tehnice suplimentare că pârâta ar fi făcut dovada susținerilor cu privire la suprafața diferită a spațiilor sale comerciale. A mai susținut recurenta-pârâtă că a trimis de cel puțin două ori, la solicitarea instanțelor, relevee cu spațiile comerciale folosite cu destinația salon de înfrumusețare, încercând într-o manieră cât se poate de concisă să dovedească faptul că modalitatea de calcul a intimatei este una greșită, aplicată tip șablon, iar la soluționarea cauzei instanțele nu au coroborat schițele și cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei de tipul Acordului pentru deschiderea exercițiului comercial aflat la dosarul de apel pentru salonul aflat în Piatra Neamț. Faptul că a făcut reclamă salonului pe C. chiar înaintea deschiderii nu poate echivala cu începerea activității efective. De asemenea, a învederat că nu se poate reține că a început activitatea în salonul din Piatra Neamț, Bd. x, doar în baza faptului că s-a reținut că AJFP Neamț a comunicat că a fost atribuit număr de ordine pentru aparat de marcat electronic la data de 22.11.2016. În probațiune a solicitat proba cu înscrisuri. 5. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă se referă la două categorii de critici: o categorie privește legalitatea hotărârii atacate, iar cea de-a doua privește, în realitate, temeinicia acesteia. În ceea ce privește prima categorie de motive, cele referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate, se observă că i se reproșează instanței de apel, pe de o parte că nu a analizat critica adusă soluției instanței de fond prin prisma prevederilor pct. 12 al deciziei ORDA nr. 198/2012, iar pe de altă parte că tipul de activitate desfășurată de recurenta-pârâtă nu se regăsește în mod concret în niciuna dintre rubricile tabelului privind remunerațiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental. Referitor la susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia instanța de apel nu a analizat critica adusă soluției instanței de fond prin prisma prevederilor pct. 12 al Deciziei ORDA nr. 198/2012 care prevăd că "Pentru alte modalități de utilizare pentru remunerațiile care nu sunt cuprinse în tabele, organul de gestiune colectivă poate încheia prin negociere autorizații licență neexclusivă cu utilizatorii", Înalta Curte apreciază că aceasta poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care o va analiza prin prisma acestui motiv de casare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin urmare, acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, motivare ce constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. În speța pendinte, verificând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanța de apel, ținând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a analizat critica la care face referire recurenta-pârâtă, și a reținut că aceasta datorează remunerații, chiar dacă categoria saloanelor de înfrumusețare nu este expres reglementată în metodologie și chiar dacă nu s-a încheiat un contract de licență, căci obligația de plată a remunerației izvorăște din lege și este corelativă utilizării operelor muzicale, prin acte de comunicare publică, în sensul Legii dreptului de autor și a celor conexe și a Directivei nr. 2001/29/CE, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție fiind obligatorie interpretarea legislației naționale în acord cu legislația europeană, interpretată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Această argumentație relevă faptul că instanța de apel s-a aplecat asupra criticii aduse hotărârii instanței de fond prin raportare la circumstanțele particulare ale speței, context în care nu se poate reține neanalizarea acestui motiv prin prisma exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ. De asemenea, instanța de recurs mai observă faptul că în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel a expus pe larg considerentele pentru care a apreciat că pârâta datorează remunerații chiar dacă nu a încheiat un contract de licență, a realizat în acest sens un examen atent al criticii formulate, a răspuns detaliat susținerii pârâtei și a avut în vedere chiar și statuări relevante al Curții de Justiție a Uniunii Europene aplicabile mutatis mutandis și prezentului litigiu. Prin urmare, hotărârea este redactată în acord cu exigențele legale, astfel că, având în vedere că este evidențiată în considerente analizarea de către instanța de apel a motivului de apel formulat de pârâtă, precum și argumentele pentru care această critică a fost respinsă, Înalta Curte va statua cu privire la caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nici critica dezvoltată pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită. Circumscris acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că tipul de activitate pe care o desfășoară nu se regăsește în mod concret în niciuna dintre rubricile tabelului privind remunerațiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental, reproșând, în realitate, instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor deciziei ORDA nr. 198/2012. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a mai învederat și faptul că activitatea sa a fost încadrată, prin propria interpretare a intimatei-reclamante, la pct. 5 "Unități comerciale sau prestări servicii cu activitate continuă" din tabelul privind remunerațiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental; or, activitatea sa nu se încadrează la acest punct nici prin asimilare, întrucât categoria prevăzută la respectivul punct este împărțită în subcategorii enumerate expres și limitativ. Legat de această critică este de reținut faptul că instanța de apel a constatat pe baza probelor administrate că pârâta desfășoară o activitate de comunicare publică, ceea ce instituie obligația de a solicita organismelor de gestiune colectivă eliberarea autorizației licență neexclusivă, înainte de utilizarea repertoriului protejat, gestionat de intimata-reclamantă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în condițiile art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996. Ca atare, instanța de apel a apreciat în mod corect că recurenta-pârâtă datorează remunerații pentru realizarea actelor de comunicare publică în scop ambiental a operelor muzicale, chiar în lipsa unui contract și chiar dacă categoria saloanelor de înfrumusețare nu este expres prevăzută în metodologie, întrucât această obligație izvorăște din lege. Înalta Curte reține că s-a statuat în mod corect că obligația de plată a remunerației pentru comunicarea publică a operelor muzicale izvorăște din lege. Astfel, dispozițiile art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, prevăd că utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public. Potrivit dispozițiilor art. 162 lit. b) din același act normativ, "Organismele de gestiune colectivă au următoarele drepturi și obligații: (...) b) să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații. Organismele de gestiune colectivă răspund în termen de maximum 10 zile la cererea acestora, indicând orice alte informații necesare acordării licenței. În cazul în care organismul de gestiune colectivă nu intenționează să acorde licența neexclusivă pentru un anumit serviciu, va motiva refuzul în scris; Deci, utilizatorul care comunică public opere muzicale este ținut (după cum rezultă din art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996) a obține în prealabil autorizația licență neexclusivă, iar fapta de a comunica public opere muzicale în absența acestei autorizații și a plății remunerațiilor cuprinse în metodologii are caracter ilicit și atrage răspunderea corespunzătoare a utilizatorului. Ca atare, critica recurentei-pârâte este nefondată și prin prisma faptului că partea reia întocmai critica din apel care, așa cum s-a arătat mai sus, a primit un răspuns judicios din partea instanței de apel, nefiind prezentate argumente noi în sens contrar. Împrejurarea invocată de recurenta-pârâtă, în sensul că unitățile indicate la punctul 5 din tabelul privind remunerațiile datorate pentru comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental, anexă la decizia ORDA nr. 266/2011 modificată prin decizia ORDA nr. 198/2012, sunt expres și limitativ enumerate, este lipsită de relevanță. Pe de o parte dispozițiile de la punctul 5 se referă la unitățile comerciale sau de prestări cu activitate continuă situate în comune și sate, pe când unitățile administrate de recurenta-pârâtă își au sediul în municipiul Piatra Neamț, unități menționate la punctul 4 din respectivul tabel. Pe de altă parte, unitățile menționate la punctul 4 din tabelul remunerațiilor nu sunt limitativ enumerate, aspect ce reiese și din menționarea acronimului "etc.", ceea ce înseamnă că enumerarea poate continua, respectiv că pot fi încadrate la acest punct și alte unități comerciale sau de prestări servicii cu activitate continuă. Aprecierea recurentei-pârâte nu-i îndreptățește vreo critică de nelegalitate asupra soluției, astfel că nu poate fi primită, urmând a fi respinsă ca nefondată. Prin cea de-a doua categorie de critici, recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel că a reținut în considerente faptul că releveele prezentate nu cuprind într-o manieră comprehensivă suprafața alocată saloanelor de înfrumusețare, fiind vorba de relevee nedefalcate ale întregului nivel al construcțiilor și al scărilor aferente, nefiind posibil să se rețină, în lipsa unor date tehnice suplimentare că pârâta ar fi făcut dovada susținerilor cu privire la suprafața diferită a spațiilor sale comerciale. De asemenea, susține și că instanța de apel nu a coroborat schițele cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei pentru a constata că în realitate suprafața este mai mică decât cea care a fost avută în vedere la stabilirea remunerațiilor, precum și faptul că reclama pe pagina de socializare C. a salonului înaintea deschiderii nu poate echivala cu începerea activității efective, cum, de asemenea, nu poate echivala cu începerea activității nici obținerea avizului pentru casa de marcat. Înalta Curte observă că aceste critici reprezintă chestiuni de apreciere a probatoriului administrat, care nu se pot circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel de critici nu reprezintă motive de nelegalitate care pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs; modalitatea de interpretare a probatoriilor reprezintă o chestiune de fapt, analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei și rezervată instanțelor fondului. Prin urmare, constatând legalitatea soluției recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ. recurenta-pârâtă căzută în pretenții va fi obligată la plata sumei de 2975 RON către intimata-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocațial achitat conform dovezii depuse la dosarul de recurs).