Decizia nr. 1286/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 20.12.2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata unei despăgubiri/daune interese egale cu indemnizațiile lunare de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului de mandat nr. x/26.11.2012, respectiv pentru perioada 14.08.2014-05.02.2016; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate la primul petit, calculate de la data la care indemnizațiile lunare trebuiau să-i fie achitate și până la plata efectivă a acestora; obligarea pârâtului Ministerul Muncii și Justiției Sociale la recunoașterea vechimii în muncă pentru perioada 14.08.2014-05.02.2016; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata de daune morale în valoare de 5.000.000 RON; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Muncii și Protecției Sociale a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, pe fond, ca neîntemeiată. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția necompetenței funcționale a secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, având în vedere că pretențiile solicitate de către reclamantul prezenta cauză derivă dintr-un dosar penal și se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală. La data de 12.10.2020, reclamantul a depus cerere precizatoare cu privire la valoarea primul capăt de cerere și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori. Prin încheierea din 04.06.2020 a fost admisă excepția necompetenței funcționale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea unei secții civile a Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 991/02.07.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția netimbrării capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Muncii și Justiției Sociale la plata de daune morale în valoare de 5.000.000 RON și a anulat acest capăt de cerere, ca netimbrat; a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata unei despăgubiri egale cu indemnizațiile lunare aferente perioadei 14.08.2014-05.02.2016 și a respins, ca inadmisibil, acest capăt de cerere; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata dobânzii legale aferente sumei reprezentând despăgubiri; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii și Justiției Sociale cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea acestuia la recunoașterea vechimii în muncă pentru perioada 14.08.2014-05.02.2016 și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1469 A/25.10.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 991/02.07.2021 și a respins, ca nefondată, cererea apelantului-reclamant privind cheltuielile de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.. - Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 131 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în temeiul cărora secția civilă a Tribunalului București era obligată, din oficiu, să-și verifice competența generală, materială și teritorială exclusivă. Susține recurentul că instanța de apel nu a analizat prevederile legale indicate de către reclamant ca fiind încălcate, nu a analizat afectarea dreptului părții prin raportare la dispozițiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., ci a analizat prevederile art. 130 alin. (1) și art. 129 alin. (2) C. proc. civ., pronunțând o soluție nelegală, străină de criticile reclamantului și care a condus la schimbarea cauzei juridice și a temeiului de drept care a fundamentat apelul. Reclamantul nu a criticat faptul că instanța nu a invocat excepția necompetenței materiale, ci a învederat că instanța era obligată să verifice, din oficiu, competența generală, materială și teritorială exclusivă ceea ce ar fi determinat punerea în discuția contradictorie a părților a acestor aspecte, cu respectarea unui proces echitabil, sens în care invocă jurisprudența CEDO (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României, cauza Dima împotriva Romîniei, cauza Burzo împotriva României). Instanța de apel a încălcat principii fundamentale ale statului de drept și ale procesului civil, dar și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât neanalizarea unor probe sau apărări esențiale face ca hotărârea să rămână nemotivată, chiar dacă, aparent, în cuprinsul acesteia sunt inserate diferire considerații ale instanței, însă nu veritabile considerente ale motivării legale a hotărârii. - Referitor la respingerea motivului de apel privind greșita soluție dată excepției netimbrării capătului IV al cererii, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat apărările invocate în cadrul cererii de apel. Criticile nu au vizat caracterul timbrabil sau nu al cererii de chemare în judecată cu privire la daunele morale, ci au vizat faptul că instanța de judecată nu a observat caracterul solicitării reclamantului, înlăturând în mod nelegal temeiul de drept al cererii, respectiv faptul că a solicitat daune morale din atingeri aduse demnității umane. Instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală prin aplicarea Deciziei nr. 7/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respingând de plano apelul pe acest motiv, cu încălcarea prevederilor art. 22 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - Referitor la respingerea motivului de apel privind greșita soluție a instanței de fond cu privire la excepția inadmisibilitătii primului capăt de cerere, cu consecința și asupra celui de-al doilea capăt de cerere, recurentul a arătat că sunt incidente motivele de casare reglementate de prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Astfel, a susținut că a întemeiat cererea dedusă judecății pe dispozițiile art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 5 alin. (3) C. civ. și că a învederat instanțelor de fond și apel faptul că situația reclamantului nu se încadrează în cazurile speciale reglementate de legiuitor privind răspunderea pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, respectiv prevederile art. 538 - 542 C. proc. pen.. Cu toate acestea, pornind de la o greșită interpretare a răspunderii civile delictuale a statului, instanța de apel a verificat dacă faptele delictuale relevate s-ar încadra în răspunderea expresă și limitativă reglementată de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 538-542 C. proc. pen., constatând, ceea ce și recurentul susține, că aceste fapte nu sunt reglementate de prevederile legale menționate. Procedând la o analiză detaliată și a aplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 161/2021, instanța de apel constată că situația recurentului nu se regăsește nici in ipoteza nouă, în care Curtea Constituțională a României a extins interpretarea dispozițiilor referitoare la eroarea judiciară penală. Susține recurentul că instanța de apel a aplicat eronat principiul specialia generalibus derogant și, astfel, a exclus, de plano, răspunderea civilă delictuală de drept comun prevăzută de dispozițiile art. 1357 C. civ.. Printr-o astfel de judecată, instanța de apel încalcă prevederile art. 22 C. proc. civ. coroborate cu art. 5 alin. (3) din același cod, precum și ale Constituției României, art. 15, art. 21, art. 41, art. 44 și art. 53. Calea juridică aleasă de recurent este acțiunea în răspundere civilă delictuală prevăzută de normele generale, pe de o parte pentru că situația sa factuală și de drept nu se circumscrie normelor speciale din C. proc. pen., iar pe de altă parte, pentru că nu poate exista nicio lege care să limiteze accesul la instanța de judecată pentru apărarea drepturilor încălcate prin măsură restrictivă de libertate, nelegală și aplicată mult peste orice durată rezonabilă, respectiv 1 an și 6 luni. Prin soluția pronunțată, instanța de apel a pus recurentul în situația ca în perioada 13.08.2014 -05.02.2016 să nu aibă exercițiul dreptului la muncă, sa nu beneficieze de măsurile de asigurări sociale, i-au fost afectate veniturile, respectiv dreptul de proprietate asupra acestora, i s-au impus restricții ale libertății private, i-a fost afectată demnitatea profesională și umană, fără ca acesta să fi avut o culpă. Învederează recurentul că instanța de apel a negat drepturile părții de a fi despăgubit în urma faptelor reprezentanților Statului Român, aflându-se într-o situație de denegare de dreptate și denegare de justiție, deoarece accesul recurentului la justiție a fost afectat în asemenea măsură încât judecarea cauzei este una pur formală, dreptul este golit de conținut, fiind încălcat atât dreptul de acces la un tribunal național, imparțial și independent, cât și dreptul la un proces echitabil, contravenind astfel atât Convenției (art. 6) cât și dreptului comunitar (art. 47 din Carta DFUE). În situația recurentului, accesul la justiție este îngrădit prin invocarea lipsei de reglementare, sustinându-se că statul poate stabili discreționar să nu răspundă pentru violarea unor drepturi fundamentale, ceea ce contravine tratatelor la care România este parte semnatară, iar prin limitarea răspunderii statului pentru prejudiciiile aduse recurentului s-a ajuns la o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia, ceea ce atrage încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, sens în care invocă Hotărârea CEDO din 15 decembrie 2015 în cauza S.C. B. și S.C. C. S.R.L. împotriva României (paragrafele 44-48). - Referitor la respingerea motivului de apel privind greșita soluție a instanței cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, recurentul arată că sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Pornind de la răspunderea civilă delictuală de drept comun, a arătat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 31/1990, respectiv art. 152 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, în vigoare la momentul semnării contractului de mandat deținut de recurent la societatea Romaero S.A., care stabilesc că, prin derogare de la art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, remunerația directorilor, obținută în temeiul contractului de mandat, este asimilată salariului, din punctul de vedere al obligațiilor decurgând pentru director și societatea comercială din legislația privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv dreptul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, legislația privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, precum și din legislația privind asigurările de sănătate. Pe cale de consecință, în raport de culpa Statului Român pentru prejudiciile generate recurentului în perioada 14.08.2014 - 05.02.2016 (în raport cu temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun), având în vedere faptul că Ministerul Muncii și Solidarității Sociale asigură, în numele Guvernului României și al Statului Român, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul salarizării, al protecției sociale, îndeplinind atribuții specifice în domeniul pensiilor și altor drepturi prevăzute de legi cu caracter special, acesta are calitate procesuală pasivă prin raportare la cererea recurentului de a-i fi recunoscută vechimea în muncă pentru perioada în care, fără justificare, a fost împiedicat să exercite activitatea profesională. Chiar dacă Ministerul Muncii nu este debitor în raportul juridic de drept substanțial, întrucât nu este parte în raportul juridic de mandat încheiat între recurent și Romaero S.A., având în vedere raportul juridic dedus judecății, născut în urma delictului cauzat de organe ale Statului Român, Ministerul Muncii este chemat să recunoască recurentului vechimea în muncă. Recurentul a arătat că, urmare a respingerii nelegale a apelului său, în mod nelegal a fost respinsă și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanță și în apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a solicitat respingerea recursului și a arătat că recunoașterea vechimii în muncă a reclamantului nu poate fi imputată intimatului, întrucât natura și durata raporturilor dintre acesta și Romaero S.A. nu poate fi lămurită în contradictoriu cu pârâtul MMSS. Astfel, în opinia intimatului, instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt privind raporturile juridice dintre reclamant și societatea Romaero S.A. referitoare la suspendarea contractului de mandat încheiat cu societatea menționată, iar raporturile în baza cărora reclamantul a deținut funcția de director general al ROMAERO S.A. au ca izvor un contract civil de mandat dobândind calitatea de mandatar, iar nu un contract de muncă. Totodată, intimatul arată că potrivit art. 5.2.4. din contractul de mandat încheiat de reclamant cu societatea angajatoare, mandantul avea obligația de a reține la sursă și a plăti toate obligațiile de natură fiscală datorate de mandatar în calitate de contribuabil, precum și pe cele pentru contribuția la asigurările sociale, asigurările de accidente de muncă și boli profesionale, la asigurările de sănătate, pentru concedii medicale, contribuția de șomaj, precum și alte obligații bănețti ce pot fi impuse, conform legii, pe durata contractului. Prin urmare, contractul de mandat face dovada vechimii în muncă până la încetarea acestuia, iar recunoașterea vechimii în muncă pe perioada solicitată de reclamant revine societății cu care a avut relații, reclamantul neaducând nicio dovada care să justifice legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și mai mult, neinvocând nici un temei de drept sau alte prevederi legate care să facă posibilă îndeplinirea obligației solicitate în contradictoriu cu această instituție. Având în vedere temeiul de drept pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, pentru faptele ce pot îmbrăca forma erorii judiciare, legiuitorul român a prevăzut norme de drept speciale, ce stabilesc urmarea unor căi specifice, singurele în cadrul cărora poate fi chemat în judecată în calitate de pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor (art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 538 din C. proc. pen.). Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului și a arătat că instanța de apel corect a reținut că la data la care părțile au fost legal citate în fața secției civile a tribunalului acesta a fost prezent, dar nu a invocat excepția de necompetență funcțională a secției civile, după cum nu a invocat-o nici în scris de la momentul la care dosarul a fost înregistrat pe rolul secției civile a tribunalului, sens în care intimatul invocă prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel, în mod corect a reținut că, în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, pentru identitate de rațiune, trebuie aplicată Decizia în interesul legii nr. 7/08.12.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Față de existența a două reglementări ale aceleiași categorii de relații sociale, din care cea dintâi cu caracter general și cea de-a doua cu caracter special, potrivit regulii de interpetare conform căreia norma specială derogă de la norma generală, rezultă că răspunderea statului pentru erori săvârșite de serviciul public de justiție nu poate fi angajată pe tărâmul dreptului comun al răspunderii civile delictuale. Aceasta înseamnă că statul nu va fi chemat să răspundă pentru alte erori decât cele calificate expres de legiuitor ca fiind erori ale organelor judiciare în ipotezele normative ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 538 - 542 C. proc. pen. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate: - Susținerea recurentului-reclamant conform căreia instanța de apel ar fi dat o gresită dezlegare criticii referitoare la necompetența primei instanțe în soluționarea pricinii – pentru că ar fi ignorat dispozițiile art. 131 C. proc. civ. și a făcut referire doar la prevederile art. 130 alin. (1), art. 129 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce ar fi de natură să atragă deopotrivă incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. – este una lipsită de temei. Astfel, instanța de apel a statuat corect, în analiza chestiunii referitoare la competența materială procesuală (impropriu identificată în speță ca vizând competența funcțională, în contextul în care se punea în discuție calificarea litigiului în raport cu obiectul și natura acestuia), că aceasta a fost stabilită și a rămas ca atare dobândită cauzei, ca aparținând instanței civile iar nu jurisdicției specializate în litigii de muncă și asigurări sociale, față de împrejurarea că părțile n-au invocat pretinsa necompetență in limine litis, astfel cum obligă dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., adică la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. Aceasta întrucât, deși inițial dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, competența de soluționare a fost declinată în favoarea secției civile a aceluiași tribunal – ca urmare a invocării, din oficiu, a excepției de necompetență de către prima instanță. În fața instanței învestite prin declinare, primul termen la care părțile au fost legal citate, respectiv, 12.04.2021, a fost depășit fără ca părțile să conteste competența materială procesuală (în termenii procedurali stabiliți prin art. 130 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.) astfel încât aceasta a rămas definitiv dobândită, fără posibilitatea legală pentru reclamant de a mai aduce în discuție acest aspect procedural, cum corect reține instanța de apel. Critica recurentului-reclamant, conform căreia dezlegarea dată acestui motiv de apel este eronată întrucât ar fi ignorat dispozițiile art. 131 C. proc. civ., care obligă instanța să facă verificări din oficiu asupra propriei competențe este lipsită de fundament legal întrucât nesocotește regimul juridic al excepției necompetenței materiale, care, chiar și atunci când este de ordine publică, trebuie invocată in limine litis de către participantul la procedura judiciară, care are motive să conteste competența instanței, sub sancțiunea de a nu se mai putea prevala ulterior de asemenea aspecte formale, tocmai pentru a nu se ajunge la tergiversarea soluționării cauzei, în contra sensului și scopului normei menite să disciplineze comportamentul procesual. Câtă vreme instanța învestită prin declinare de competență a trecut mai departe la judecata cauzei, înseamnă că, în mod necesar și implicit, s-a considerat competentă, neîndepărtându-se de la exigențele art. 131 alin. (1) C. proc. civ., doar pentru că nu a arătat în mod formal, explicit că și-a verificat competența. În schimb, reclamantul, dacă avea motive să aprecieze că se află în fața unei instanțe necompetente material, avea obligația invocării excepției, sub sancțiunea de a nu mai putea să aducă ulterior în dezbaterea judiciară un asemenea aspect. Deși instanța de apel îi indică, în mod corect, prin trimitere la dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. coroborat cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ., existența acestui regim juridic al excepției de necompetență, care se constituie într-un obstacol procedural în reiterarea aspectului necompetenței în calea de atac, reclamantul, de o manieră inadecvată și neprocedurală, reia și aduce în discuție aceeași chestiune și în calea extraordinară a recursului, formulând astfel, o critică lipsită de substanță, potrivit considerentelor deja expuse. Inadecvată este și referirea recurentului-reclamant la subzistența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța n-ar fi avut în vedere, în argumentarea soluției și temeiul dat de art. 131 C. proc. civ., care ar fi constituit o "apărare esențială" a părții în soluționarea nelegalității sentinței din punct de vedere al competenței. În realitate, ceea ce este determinant în aprecierea asupra posibilității părții de a se prevala de modalitatea, presupus incorectă, în care instanța a tranșat aspectul competenței, este verificarea respectării regulilor de invocare a excepției de către parte (respectarea regimului juridic al excepției de necompetență) iar nu verificarea/ori lipsa verificării din oficiu de către instanță a competenței. De aceea, în mod principal și esențial, pentru a stabili în ce măsură poate constitui critică în apelul părții-reclamante problema competenței, instanța trebuia să cerceteze, așa cum în mod corect a făcut-o, dacă anterior aceasta a constituit obiect al excepției de necompetență materială în fața primei instanțe. Faptul că în argumentarea soluției nu s-a făcut referire și la dispozițiile art. 131 C. proc. civ. este lipsit de relevanța pretinsă de recurentul-reclamant, întrucât nu acest text oferea dezlegarea, din punct de vedere procedural, ci, așa cum s-a arătat anterior, textul art. 130 alin. (2) C. proc. civ.., combinat cu art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. - Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la modalitatea în care instanța de apel a soluționat chestiunea timbrajului, identificând un fine de neprimire, în susținerea vizând nelegalitatea măsurii aparținând primei instanțe. Astfel, Curtea de apel a statuat corect că subzistă un impediment de ordin procedural în analiza fondului unei asemenea critici – referitoare la cuantumul taxei de timbru aferente daunelor morale pretinse și soluția atrasă de neachitarea acesteia, de anulare a cererii ca netimbrată – în contextul în care în fața primei instanțe a fost formulată cerere de reexaminare, respinsă (conform încheierii din 7.10.2020). În acest sens, s-a făcut corect trimitere la dezlegările cu caracter de principiu conținute de Decizia RIL nr. 7/2014, potrivit cărora "partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului". Altfel spus, existența unei căi de atac specifice (reexaminarea) în interiorul procesului, pe aspectul timbrajului, face ca, odată exercitată și soluționată, printr-o încheiere definitivă, chestiunea vizând taxa de timbru datorată să nu mai poate fi adusă în dezbatere jurisdicțională sub formă de critici în apel ori recurs. Contrar susținerii recurentului, prin soluția pronunțată de instanța de apel nu a fost lipsit de "un examen efectiv, real și consistent", cu înfrângerea obligațiilor și garanțiilor referitoare la un proces echitabil întrucât aceste verificări efective au fost realizate în calea procedurală adecvată, anume reglementată în acest scop, cea a reexaminării. - Este nefondată și critica referitoare la greșita respingere, ca inadmisibilă, a cererii de despăgubiri îndreptate împotriva Statului pe temeiul răspunderii civile delictuale. Sub acest aspect, recurentul – reclamant a arătat că și-a întemeiat cererea în daune (privitoare la indemnizațiile lunare de care a fost lipsit pe durata suspendării contractului de mandat, 14.08.2014 – 5.02.2016) pe dispozițiile art. 1357, 1381 și 1385 C. civ. referitoare la elementele răspunderii civile delictuale și pe dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. – referitor la soluționarea cauzelor pe baza principiilor generale ale dreptului – întrucât situația reclamantului nu-și găsește o reglementare legală expresă. Or, s-a susținut, în ipoteza în care nu există o prevedere expresă a răspunderii statului pentru diverse situații juridice – cum este cea a reclamantului, al cărui contract de mandat încheiat cu Romaero S.A. a fost suspendat prin decizia Consiliului de administrație al societății, urmare a unei ordonanțe a parchetului privind instituirea măsurii controlului judiciar, pentru ca apoi în procesul penal să fie pronunțată achitarea pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. - trebuie să se facă aplicarea regulilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, statuarea în sens contrar a instanțelor fondului fiind eronată și nelegală. Critica recurentului nu poate fi primită întrucât extinde în mod nepermis răspunderea obiectivă a statului pentru situații neprevăzute de lege, folosind totodată un argument de analogie dedus din dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., pentru a arăta că "deși situația reclamantului nu se circumscrie celei vizând eroarea judiciară în reglementarea dată prin art. 538 – 539 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004" totuși, Statul trebuie să răspundă pentru că, altminteri "prejudiciul ce i-a fost cauzat rămâne nereparat și aceasta echivalează cu o îngrădire a accesului la justiție pentru apărarea unor drepturi legitime". Or, în contextul în care cauza juridică a acțiunii reclamantului a fost reprezentată de dispozițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale (art. 1357, 1381, 1385, C. civ.), a pretinde un raționament bazat pe argumentul analogiei (a pari) pentru angajarea unei răspunderi obiective a statului ca în ipoteza erorii judiciare se constituie într-o incoerență intrinsecă a demersului și o contradicție în termeni. Aceasta întrucât argumentul de interpretare bazat pe analogia legii presupune identitatea de rațiune, care să reclame aplicarea aceleiași dispoziții legale unei situații similare. În speță, prevalându-se de dispozițiile de drept comun din materia răspunderii civile delictuale (art. 1.357 și urm. C. civ.) în mod esențial întemeiate pe ideea de vinovăție a autorului faptei ilicite, reclamantul pretinde ca, pe cale de analogie, să fie angajat un tip de răspundere obiectivă a statului, adică independent de culpă, ca în ipoteza erorilor judiciare (cărora nu li se circumscriu elementele factuale ale cauzei). Cum situațiile nu sunt similare, nici rațiunea legii nu poate fi extinsă, pentru a acoperi ceea ce pretinde reclamantul a constitui o lacună legislativă. Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut corect că în materia răspunderii civile delictuale există o răspundere de drept comun (cu sediul și elementele angajării acesteia în dispozițiile C. civ., indicate de reclamant ca temei al acțiunii sale) și, respectiv, o răspundere specială a statului, obiectivă, independentă de culpă, bazată pe ideea de risc în activitatea serviciului public de înfăptuire a justiției și, ca atare, pe obligația de garanție ce revine statului. De aceea, răspunderea obiectivă a statului nu poate fi angajată în condițiile dreptului comun, ca pentru "orice faptă a celui care cauzează altuia un prejudiciu", respectiv pentru alte fapte decât cele calificate expres de legiuitor ca fiind erori ale organelor judiciare în ipotezele normative reglementate prin dispozițiile art. 538 – 539 C. proc. pen., ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 (la care se adaugă ipoteza identificată prin decizia CCR nr. 136/2021 privitoare la măsurile privative de libertate având caracter injust/nedrept, atunci când se dovedește netemeinicia acuzației în materie penală). Este lipsită de fundament susținerea reclamantului conform căreia prin soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii sale – pe motiv că temeiul de drept invocat nu-i deschide calea unei acțiuni în pretenții împotriva statului și nici argumentul de analogie invocat nu este unul adecvat – i-ar fi fost îngrădit accesul la justiție. Pe de o parte, pentru că accesul la justiție nu este unul absolut ci dimpotrivă, limitat în funcție de existența și nevoia de protecție a unor drepturi/interese legitime recunoscute și sancționate ca atare de lege. Pe de altă parte, pentru că, în contra celor afirmate de reclamant, instanța nu a invocat o lipsă de reglementare pentru situația celui care a fost lipsit de plata indemnizațiilor lunare, ca urmare a suspendării contractului pentru pretinse fapte penale incompatibile cu funcția deținută și cu privire la care s-a pronunțat soluția de achitare în procesul penal, ci a constatat caracterul inadmisibil al demersului judiciar față de modalitatea inadecvată în care a fost indicată cauza juridică a acțiunii. Alegerea temeiului juridic al valorificării pretențiilor aparține părții, în virtutea principiului disponibilității, și atunci când acesta nu se verifică jurisdicțional poate avea consecința unui fine de neprimire pentru că, potrivit situației din speță, dispozițiile legale invocate nu doar că nu deschid calea unei asemenea acțiuni ci, dimpotrivă, se opun promovării ei. Susținerea recurentului în sensul că "prin nicio procedură judiciară nu poate angaja răspunderea celui care i-a produs diminuarea patrimoniului", fiindu-i astfel negat "dreptul la o instanță și la un recurs efectiv" este una care ignoră faptul că instanța a sancționat opțiunea inadecvată a reclamantului în ce privește temeiul juridic care să-i permită valorificarea pretențiilor, fără să statueze asupra inexistenței oricărei proceduri judiciare în acest sens, adică asupra unui drept fără protecție judiciară. Neidentificarea cadrului normativ corect care să-i permită reclamantului sancțiunea dreptului afirmat (corespunzător prejudiciului creat prin lipsirea de plata indemnizațiilor lunare pe perioada suspendării contractului de mandat încheiat cu Romaero, în baza deciziei Consiliului de administrație, urmare a unei ordonanțe a parchetului de instituire a controlului judiciar) nu poate fi imputată instanței de judecată și, în niciun caz, nu permite concluzia inexistenței oricărei proceduri judiciare care să permită recuperarea prejudiciului. Aceasta, mai ales în contextul în care reclamantul însuși a afirmat că potrivit dispozițiilor legale (art. 152 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, forma aplicabilă illo tempore) "remunerația directorilor obținută în temeiul contractului de mandat este asimilată salariului, din punctul de vedere al obligațiilor decurgând pentru director și societatea comercială din legislația privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale"..., ceea ce ar însemna mutatis mutandis că remediul pentru ipoteza lipsirii de indemnizația (asimilată salariului) pe perioada suspendării contractului s-ar regăsi în dispozițiile corespunzătoare din ceea ce reprezintă sediul materiei respective (art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii). Or, aceste dispoziții legale trimit la normele și principiile răspunderii civile contractuale, iar nu la cele ale răspunderii civile delictuale, așa cum în mod necorespunzător a indicat reclamantul, pretinzând, în plus, o analogie, inaplicabilă, cu situațiile de răspundere obiectivă a statului. - Are caracter nefondat și critica referitoare la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale. Astfel, solicitând recunoașterea vechimii în muncă pe perioada în care au fost suspendate efectele contractului de mandat, reclamantul a arătat că poate opune o asemenea pretenție Ministerului Muncii întrucât acesta asigură "reprezentarea statului pe plan intern și extern în domeniul salarizării". Separat de faptul că reclamantul confundă chestiunea calității procesuale cu aceea a reprezentării în proces, acesta nu demonstrează, prin criticile formulate, în ce ar consta raționamentul greșit al instanței de apel care constată, față de cadrul judecății, așa cum a fost fixat de parte – care a pretins despăgubiri pe calea dreptului comun pentru o pretinsă faptă ilicită săvârșită de stat prin organele judiciare și corelativ, recunoașterea vechimii în muncă – că ministerului nu-i este justificată legitimarea procesuală. În acest sens, pornind de la cauza juridică a acțiunii și de la indicarea, de către reclamant, a statului ca subiect pasiv în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății, instanța de apel a făcut în mod corect trimitere la dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., care statuează că "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens". Deși reclamantul însuși recunoaște că Ministerul Muncii nu este parte în contractul de mandat încheiat cu Romaero S.A., susține totuși că acesta ar trebui să stea în proces raportat la atribuțiile legale ce îi revin și ținând seama de dispozițiile art. 152 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care asimilează salariului remunerația cuvenită directorilor în baza contractului de mandat. Susținerea este lipsită de fundament legal sub ambele aspecte învederate. În privința atribuțiilor stabilite în sarcina Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, ele sunt unele specifice naturii acestuia, de organ de specialitate al administrației publice centrale, "care realizează politicile naționale, corelate cu cele la nivel european și internațional, în domeniul muncii, familiei, protecției sociale, cu rol de autoritate de stat, strategic și planificare, reglementare, sinteză, coordonare, monitorizare, inspecție și control" (așa cum rezultă din art. 1, 2 din H.G. nr. 12/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii și Protecției Sociale, ca act normativ în vigoare la data sesizării instanței, precum și din toate hotărârile de Guvern ulterioare – H.G. nr. 81/2020, H.G. nr. 23/2022 – care, reglementând obiectul de activitate al instituției, l-a circumscris funcției și rolului acesteia, menționate anterior). În ce privește susținerea referitoare la asimilarea indemnizației de director salariului, ea nu poate avea consecința pretinsă de recurent – adică, a obligării Ministerului Muncii, în situația admiterii acțiunii, la recunoașterea vechimii în muncă – ci, eventual, s-ar pune problema regimului juridic specific și al modalității de evidențiere a vechimii în muncă (evidență păstrată de Casa Națională a Pensiilor conform Legii nr. 263/2010, cu obligația stabilită în sarcina angajatorului de a transmite toate datele referitoare la elementele raportului de muncă registrului de evidență a salariaților, REVISAL, așa cum rezultă din reglementarea dată prin H.G. nr. 905/2017 privind registrul general de evidență a salariaților. Rezultă că nici în această ipoteză avansată de către recurentul-reclamant, Ministerului Muncii nu-i este justificată prezența în proces, nerevenindu-i în niciun caz atribuții directe în legătură cu păstrarea evidenței vechimii în muncă, pentru a-i putea fi opusă o astfel de pretenție. Pentru toate aceste considerente, cadrul procesual pasiv a fost corect determinat de către instanțele fondului, cu luarea în considerare pe de o parte, a cauzei juridice a acțiunii, care a conturat și elementele raportului juridic de drept substanțial și pe de altă parte, ținând seama de atribuțiile ce sunt stabilite, reglementate în sarcina instituției pârâte. În consecință, se va constata că toate criticile deduse judecății în calea extraordinară de atac sunt nefondate, recursul reclamantului urmând să fie respins ca atare.