ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 29.01.2008, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S.A., să se constate încălcarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să fie obligată pârâta la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile și imobile ce au aparținut fostei J., situată în București, Calea x. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 1261/04.07.2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare și a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S.A., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără legitimare procesuală. Prin decizia nr. 212/18.03.2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 1261/04.07.2008. Prin decizia nr. 4654/22.09.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a casat decizia instanței de apel și a trimis dosarul spre rejudecare aceleiași instanțe.

Al doilea ciclu procesual În rejudecare, prin decizia civilă nr. 467/04.05.2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1261/4.07.2008 a Tribunalului București – secția a V-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre continuarea judecății, tribunalului. Prin decizia nr. 2260/17.04.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul formulat de pârâtă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Al treilea ciclu procesual Prin decizia nr. 213/20.04.2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat. Prin încheierea din 27.10.2014, instanța a constatat că apelanta-reclamantă G. a transmis calitatea sa procesuală prin act autentic de vânzare-cumpărare drepturi litigioase către apelantul-reclamant E.. Prin decizia nr. 2071/07.10.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanți, a casat decizia civilă nr. 213A/20.04.2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

Al patrulea ciclu procesual Prin decizia nr. 118A/19.02.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., E., C., D., H., B. și F., împotriva sentinței civile nr. 1261 din 04.07.2008, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. I. S.A. și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Prin decizia nr. 1105/21.06.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta I. S.A., a casat decizia nr. 118A/19.02.2016 a Curții de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Al cincilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1973/A/19.12.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 1261/04.07.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2008 și a admis cererea de intervenție accesorie în interesul intimatei-pârâte formulate de Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 5 București. Prin încheierea din 11.11.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a constatat transmiterea calității procesual de apelanți-reclamanți de la E. la moștenitorii acestuia, K. născută L., M. și N. născută Bragadir și de la B. la moștenitorii O., P., Q..

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1973/A/19.12.2022 au declarat recurs reclamanții H., A., C., D., O., Q. și pârâta I. S.R.L.. 7.1 Recurentul-reclamant H. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Subsumat motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., reclamantul susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu au fost respectate îndrumările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cu omisiunea instanței de a se pronunța asupra apărărilor și argumentelor invocate de recurent, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil și la apărare. Potrivit deciziei de casare, ceea ce trebuia analizat, cu prioritate, era aspectul valabilității titlului de preluare a imobilului de către stat. Fără a se conforma acestor îndrumări, instanța de apel s-a referit mai întâi asupra aspectului terțiar, respectiv asupra comparației dintre cauza de față și cea soluționată prin decizia nr. 979/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2011, apoi statuând, fără a fi analizată în prealabil chestiunea valabilității titlului de preluare, cu privire la data nașterii raportului și la efectele acestuia și abia la final, doar după ce a concluzionat că recurentul nu este îndreptățit la măsuri reparatorii în natură, ci doar prin echivalent, a statuat că este lipsit de relevanță a se mai analiza dacă trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în temeiul unui titlu valabil. Dacă s-ar fi concluzionat că preluarea ar fi fost făcută în mod valabil, atunci nu ar mai fi avut relevanță data nașterii raportului juridic, întrucât art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială a legii, a prevăzut că în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul societăților privatizate, se acordă doar măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, acestea erau supuse principiilor prevăzute la art. 2 alin. (2) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că dreptul de proprietate este recunoscut cu titlu retroactiv, chiar de la data preluării și că imobilele se restituie în natură, indiferent în posesia cui se află în prezent, fiind din punct de vedere juridic, în fața unei obligații propter rem izvorâte din lege. În ipoteza unei preluări fără titlu valabil și față de caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, nu mai are importanță existența sau nu a pretinsului transfer realizat de la R. S.A. la I., întrucât dreptul de proprietate nu putea fi transferat în mod valabil în patrimoniul R. S.A. care să-l înstrăineze ulterior către I.. Concluzionând că preluarea a fost fără titlu valabil, Curtea de Apel București trebuia să analizeze cine exercita în fapt posesia asupra imobilului în litigiu pentru ca respectivul subiect de drept să fie obligat să restituie imobilul către adevărații proprietari. Instanța de apel a dat în mod greșit valoare juridică transferului realizat de R. S.A. către I., a refuzat în mod nelegal să analizeze apărările recurentului cu privire la valabilitatea acestui transfer și a omis să se pronunțe cu privire la apărările privind legăturile evidente dintre R. S.A. și I. care conduceau la concluzia că deținerea imobilului în litigiu la data primei notificări, respectiv la data de 13.11.2001, se realiza fie direct, fie corpore alieno de către R. S.A., astfel că notificarea a fost în mod corespunzător adresată acesteia. Aceste apărări omise de la analiză sunt, de asemenea, întărite, de apărarea bazată pe culpa R. S.A. și pe inactivitatea acestei societăți pentru o perioadă de 5 ani, chestiune pe care Curtea de Apel București nu a analizat-o, deși instanța supremă o îndrumase în acest sens. În plus, privitor la chestiunea posesiei, la data primei notificări, aportarea bunurilor revendicate nu avusese loc, ci doar la 3 luni după data respectivei notificări. În decizia recurată nu există nicio analiză referitoare la incidența sau nu a art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, temei de drept esențial pentru determinarea momentului nașterii raportului juridic, și nu există nicio expunere în motivare cu privire la încadrarea situației din speță în ipoteza necunoașterii deținătorului sau în ipoteza nesoluționării din culpa unității deținătoare. Această omisiune trebuie raportată și la omisiunea Curții de Apel București de a avea în vedere că la data primei notificări deținerea efectivă a imobilului era realizată de către R. S.A., întrucât operațiunea de raportare nu se produsese la acel moment. De asemenea, nu s-a analizat chestiunea de drept potrivit căreia I. se prezintă ca un succesor cu titlu particular al R. S.A. în legătură cu imobilul în litigiu. Obligațiile propter rem, cum sunt obligațiile de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil, se transmit de la autor la succesorul cu titlu particular. Curtea de Apel București nu se putea rezuma doar la analiza Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci trebuia să analizeze și această chestiune de drept ce i-a fost învederată și să aplice regulile de drept civil aplicabile relațiilor dintre autor și succesorul cu titlu particular și care determină obligațiile transmise către succesorul cu titlu particular. Această omisiune privind natura relației de la autor la succesor cu titlu particular dintre R. S.A. și I. are importanță asupra determinării momentului nașterii raportului juridic. În cauza cu nr. x/2011 nu exista o relație de la autor la succesor cu titlu particular între Municipiul București și S., iar notificarea adresată către S. a fost considerată ca fiind independentă față de cea adresată Municipiului București, pe când în cauza de față dacă s-ar concluziona că R. S.A. și I. s-ar afla într-o relație de tip autor-succesor cu titlu particular, atunci notificarea din 13.11.2001 ar fi dat naștere unei obligații propter rem care s-a transmis și succesorului cu titlu particular, respectiv către I.. Legalitatea deciziei recurate nu poate subzista pe un eventual argument că s-ar fi procedat la cercetarea și stabilirea momentului nașterii raportului juridic ca fiind la data de 4.10.2006 când s-ar fi transmis notificarea către I.. Un astfel de argument nu poate fi întemeiat cât timp Curtea de Apel București a ajuns la această concluzie fără a cerceta: valabilitatea titlului de preluare; incidența art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, stabilirea persoanei care exercita în fapt posesia imobilului în litigiu la data primei notificări și oferirea unui răspuns la apărările recurentului privind legăturile dintre R. și I.; analiza apărărilor privind nevalabilitatea transferului de la R. S.A. la I.; analiza momentului operării efective a pretinsului aport la capitalul social; analiza relației autor-succesor cu titlu particular dintre R. S.A. și I.; verificarea ipotezei dacă în această cauză ne aflăm în ipoteza necunoașterii deținătorului imobilului în litigiu sau în ipoteza culpei unității deținătoare, așa cum a impus instanța supremă. Relativ la motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului potrivit căruia nulitatea poate fi invocată atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție (apărare). În mod nelegal instanța a refuzat dreptul de a discuta valabilitatea titlurilor invocate de partea adversă. Această încălcare a avut drept consecință neanalizarea unei apărări esențiale pentru soluționarea prezentei cauzei, deoarece dacă s-ar admite apărarea recurentului, atunci aceasta ar întări concluzia că la data primei notificări, R. S.A. era în posesia imobilului în litigiu. Totodată, motivarea instanței este și contradictorie, deoarece, pe de o parte, reține că preluarea a fost realizată fără titlu valabil, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate nu a putut intra în patrimoniul Statului, iar, pe de altă parte, reține că există o prezumție de validitate a înstrăinărilor ulterioare momentului preluării nevalabile. Concluzia instanței pe marginea comparației dintre speța de față și cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 este formată cu multiple încălcării ale legii și cuprinde o motivare imprecisă, inexactă și insuficientă (art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ.). În această analiză comparativă instanța nu a procedat la o calificare legală a faptelor din prezenta cauză, încălcând astfel dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.. Această omisiune de a da o calificare legală faptelor a condus instanța de apel către o concluzie imprecisă în sensul că între cele două cauze nu sunt diferențe de ordin calitativ. Instanța de apel nu arată care sunt în opinia sa cerințele legale de "calitate" analizate pentru a se concluziona că între cele două situații nu sunt diferențe. Neclaritatea acestei concluzii pune instanța de recurs în imposibilitatea de a exercita un control judiciar efectiv asupra legalității deciziei recurate. Instanța de apel nu a verificat dacă ipoteza cauzei de față se încadrează în ipoteza necunoașterii deținătorului imobilului sau în ipoteza culpei unității deținătoare, după cum nu a cercetat valabilitatea titlului și, apoi, momentul nașterii raportului juridic, având în vedere și prevederile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Considerentele instanței de apel arată că această analiză a fost realizată cu omiterea unor apărări esențiale, sens în care recurentul detaliază circumstanțe de fapt privind transmiterea notificării în dosarul nr. x/2011, respectiv în prezenta cauză. Susține recurentul că instanța de apel nu a analizat în speța de față existența sau inexistența unei relații de la autor la succesor cu titlu particular, chestiunea deținătorului real la data primei notificări, valabilitatea transferului exhibat de către I.. În raport de considerentele hotărârii recurate, reclamantul arată că, din perspectiva Legii nr. 10/2001, prezintă relevanță deținerea reală, efectivă, în fapt a imobilului, cu atât mai mult cu cât în speță, după cum reține instanța de apel, preluarea de către Statul Român a fost fără titlu valabil. Apoi instanța de apel nu a realizat vreo cercetare cu privire la identificarea deținătorilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În privința imobilului în litigiu, Curtea de Apel București nu a analizat apărările cu privire la nevalabilitatea transferului și cu privire la deținătorul real al imobilului în litigiu. De asemenea, imobilul în litigiu făcea parte din capitalul social al R. S.A., iar procesul de reducere a capitalului social cu acest imobil în litigiu a început la data de 26.11.2001, după primirea, la data de 14.11.2001 a notificării. Cât timp, la data primei notificări, imobilul în litigiu făcea parte in capitalul social al R. S.A., atunci în mod corespunzător notificarea a fost adresată acesteia. Astfel, instanța de apel nu a realizat o reală stabilire a situațiilor de fapt necesare pentru susținerea concluziilor sale, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 7.2. Recurenții-reclamanți A., C., D. au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. Cu titlu prealabil, recurenții învederează că înțeleg să conteste doar în parte decizia recurată, respectiv în ceea ce privește considerentele care sprijină soluția de respingere a apelului din perspectiva valorificării exclusiv a Notificării din 04.10.2006 transmisă către I. în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanții din prezenta cauză, cu concluzia greșită că reclamanții au deschisă doar calea reîntregirii dreptului prin echivalent. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța a aplicat greșit prevederile art. 25 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere temporal. Totodată, instanța a aplicat eronat normele care guvernează aplicarea în timp a legii civile, aplicând principiul neretroactivității legii civile la un set de norme care nu au caracter substanțial. Potrivit deciziei de casare, problema de drept care trebuia analizată de instanța de apel era care dintre notificările transmise în cauză, Notificarea nr. x/13.11.2001, transmisă către R. (acționarul majoritar al I., care deținea peste 99% din acțiunile acesteia din urmă) sau Notificarea nr. x/04.10.2006 transmisă către I., produce efecte juridice, prin raportare la principiul tempus regit actum, în lumina Deciziei CCR nr. 847/2008. În raport de situația de fapt privind formularea și înregistrarea notificării din 2001, de cele două obligații reglementate de art. 25 alin. (1) coroborate cu alin. (2) din Legea nr. 10/2001– de comunicare a datelor de identificare ale adevăratului deținător al bunului și de comunicare a dovezilor din care să reiasă transferul dreptului de proprietate sau de administrare asupra bunului-, de prevederile art. 21 alin. (4) din același act normativ, recurentele învederează că Notificarea nr. x/14.11.2001 a fost transmisă în termenul legal și machează începutul raporturilor juridice dintre reclamanți și unitatea deținătoare a bunului. Cu toate acestea, instanța de apel a omis să aplice art. 25 din Legea nr. 10/2001, și a reținut că unității notificate în 2001 (R.) îi revenea o singură obligație, aceea de a-i informa pe notificatori despre adevăratul deținător al bunului. În acest context, Curtea de Apel București a limitat analiza culpei R. la situația în care ar fi avut obligația de a soluționa notificarea. Prin această manieră greșită de interpretare a dispozițiilor legale relevante, instanța de apel a dat efecte relei-credinte a unităților notificate (R. și I.), între cele două existând o legătură indisolubilă, aproape de confuziune, în detrimentul dreptului de proprietate si așteptărilor legitime ale recurenților de a își reîntregi în natură acest drept. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenții invocă greșita interpretare a normelor de aplicare a legii civile în timp și susțin că scopul dispozițiilor din H.G. nr. 250/2007 este strict de a clarifica sensul Legii nr. 10/2001, fără a aduce o completare asupra substanței actului normativ. Orice modificare sau completare asupra Legii nr. 10/2001, care este o lege ordinară, s-ar fi putut dispune tot printr-o lege ordinară, iar H.G. nr. 250/2007 nu are forța juridică necesară pentru a completa obligațiile stabilite prin art. 25 din Legea nr. 10/2001. În opinia recurenților, prin adoptarea H.G. nr. 250/2007, legiuitorul a urmărit două scopuri principale: pe de o parte, modificarea Normelor metodologice pentru a putea include și modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005 și, pe de altă parte, clarificarea noilor probleme apărute în practică cu privire la interpretarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu fuseseră incluse până la acel moment în Normele metodologice anterioare. Or, dispozițiile pct. 9.1. și ale pct. 27.1. din H.G. nr. 250/2007 sunt incluse în cea de-a doua categorie, fiind, deci, aplicabile tuturor situațiilor juridice, indiferent de data la care au luat naștere. Rezultă așadar că, încă de la data la care a primit prima Notificare (din 13.11.2001), R. avea printre altele, și obligația de a transmite Notificarea adevăratului deținător al bunului (I.). Or, deși cele două unități notificate (R. și I.), printr-o voință comună, au eludat dispozițiile Legii nr. 10/2001, neîndeplinirea obligațiilor care îi incumbau lui R., astfel cum au fost ele explicitate prin H.G. nr. 250/2007, reprezintă un argument suplimentar pentru sancționarea relei-credințe a primei unități notificate (R.) și a succesorului său cu titlu particular (I.). Astfel, sancțiunea care se impune în această situație este de a recunoaște efectele depline ale Notificării din data de 13.11.2001, aceasta fiind cea care a marcat începutul raporturilor juridice dintre părți. De asemenea, recurenții susțin că instanța de apel a stabilit eronat că prezenta cauză și dosarul nr. x/2011 sunt similare, în contextul în care diferența esențială constă în abuzul de drept al R. și al succesorului său cu titlu particular (I.). Faptul că instanța de apel a aplicat trunchiat și greșit normele de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001 a avut drept consecință directă o analiză greșită a raportului de similitudine dintre prezenta cauză și situația de fapt din dosarul nr. x/2011, analiză impusă de Înalta Curte prin decizia de casare. Astfel cum rezultă din indicațiile exprese de casare, analiza raportului de similitudini dintre cele două cauze trebuia efectuat prin raportare la dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (art. 21 alin. (4) în forma incipientă a Legii nr. 10/2001), prevederile art. 9 alin. (1) din același act normativ, astfel cum sunt lămurite prin H.G. nr. 250/2007 (9.1). În raport de aceste prevederi legale, instanța de apel trebuia să aibă în vedere, în analiza sa, buna sau reaua-credință a primei unități notificate (R.) prin raportare la modalitatea în care aceasta și-a îndeplinit sau nu obligațiile impuse de lege. De altfel, instanța de apel nu numai că nu a aplicat art. 22 alin. (4) coroborat cu art. 9 din Legea nr. 10/2001, dar nici măcar nu a efectuat analiza art. 22 alin. (4) ut singuli. Or, din această aplicare trunchiată a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că între raporturile juridice născute cu privire la cele două imobile vecine (Calea x - din prezenta speță și Calea x din dosarul nr. x/2011) nu există diferențe de ordin calitativ. Susțin recurenții că există diferențe esențiale dintre cele două situații, inclusiv cu privire la confuziunea dintre prima unitate notificată (R.) și adevăratul deținător al bunului (I.), din care derivă reaua-credință a celor două unități (R. și I.), ale căror unic scop a fost de a-i împiedica pe adevărații proprietari de la recuperarea bunului lor. Recurenții arată că în cazul imobilului din Calea x, au notificat Primăria Municipiului București care, fiind de bună-credință, și-a îndeplinit obligațiile impuse de lege și le-a comunicat faptul că unitatea deținătoare este S.C. S.. Or, în cazul imobilului ce face obiectul prezentului dosar (Calea x), prima unitate notificată (R.) nu și-a îndeplinit nici măcar obligația de a le comunica adevăratul deținător, deși nu numai că deținea aceste informații, dar exista o legătură indisolubilă între cele două entități (R. și I.) întrucât ambele societăți erau conduse de aceeași persoană, administratorul T., toate deciziile celor două societăți (inclusiv transferul dreptului de proprietate asupra imobilului din Calea x) au fost luate de aceeași persoană (administrator T.), la momentul formulării Notificării din 13.11.2001, R. era acționar majoritar al societății I. (deținând 99,96% din acțiuni), iar sediul social al celor două societăți era comun, fiind chiar adresa imobilului care face obiectul prezentului litigiu. Contrar celor reținute de instanța de apel, chiar confuziunea dintre cele două societăți este cea care atrage aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (4), coroborat cu art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și impune o soluție diferită față de cea din dosarul nr. x/2011. În opinia recurenților, I. a avut cunoștință despre toate notificările transmise către R. de-a lungul anilor, fiindu-i opozabile. Pasivitatea și reaua-credință a celor două unități (R. și I.), care au acționat în realizarea unei voințe comune, nu poate să constituie un criteriu obiectiv care să excludă de la aplicare regula generală a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv. 7.3 Recurentele-reclamante O., Q. au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au arătat, cu titlu prealabil, că nu înțeleg să critice considerentele instanței de apel referitoare la preluarea, fără titlu, de către Stat, a imobilelor ce au aparținut autorilor reclamanților și la dreptul reclamanților de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra acestora, pe care le apreciază ca fiind corecte. Consideră că instanța de apel a hotărât în mod nelegal, prin aplicarea greșită a legii, care este modalitatea de restituire în cauză, respectiv restituirea prin echivalent. O primă critică vizează diferențele dintre prezenta cauză și dosarul nr. x/2011, sens în care recurentele arată că instanța de apel a stabilit în mod eronat legea aplicabilă. Astfel, susțin recurentele că în dosarul nr. x/2011 instanțele au apreciat că raportul juridic dintre familia Bragadiru și S. S.A. s-a format abia în anul 2007 (data înregistrării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001), întrucât până la momentul formulării notificării către aceasta, societatea nu avea cum să cunoască pretențiile notificatorilor. Or, în prezenta cauza, nu se poate aprecia că I. S.A. nu a avut cunoștință de notificarea din 2001, pentru a fi reținută "situația identică" referită de cazul Beian contra României, întrucât notificarea formulată în anul 2001 a fost transmisă către R. care deținuse în patrimoniu imobilele J. până în anul 2001. În opinia recurentelor, pârâta din prezenta cauză avea cunoștință cu privire la pretențiile persoanelor îndreptățite întrucât: la momentul notificării formulate de reclamanți (anul 2001) R. și I. aveau același sediu, iar notificarea a fost transmisă la acea adresă; R. a devenit acționar majoritar al I. cu 99,96% prin aportul în natură chiar a bunurilor notificate de reclamanți; R. și I. aveau același reprezentant legal, administrator T.. De asemenea, notificarea reclamanților din 2001 a fost înregistrată la sediul unității deținătoare și recepționată de administratorul unic al ambelor societăți (fosta deținătoare S.C. R. S.A., respectiv, S.C. I.) administrator T.; I. a fost succesoarea în drepturi și obligații a autoarei sale, R. S.A. Comparativ, în dosarul nr. x/2011 notificarea fusese înregistrată la Primăria Municipiului București, iar notificarea unității deținătoare - S. S.A. nu avea nicidecum calitatea de succesor sau continuator în drepturi și obligații a PMB, constatând instanțele că până la momentul primirii notificării în anul 2007 respectiva societate nu cunoștea de existența unei revendicări a imobilelor formulate de foștii proprietari ai J.. Mai mult, atitudinea R. de a nu răspunde notificării ori de a transmite notificarea unității deținătoare cunoscute (obligației ce îi revenea potrivit art. 27.1. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) ascunzând practic persoanelor îndreptățite cine este adevăratul proprietar (deși chiar R. adusese aport în natură imobilele ce au făcut obiectul notificării la capitalul social al I.) nu face altceva decât să arate complicitatea dintre cele două societăți cu unicul scop de a eluda prevederile legale și de împiedica foștii proprietari să obțină restituirea în natură a imobilului. Un alt element de diferențiere între prezenta speță și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 și care trebuie să conducă la o altă soluție juridică este faptul că instanțele de judecată în dosarul nr. x/2011 au concluzionat că raportul juridic între reclamanți și pârâtă s-a născut abia la momentul formulării notificării din anul 2007 și că nu reprezintă o continuare a raportului juridic născut în temeiul notificării din anul 2001 însă, în prezenta cauză nu există un raport juridic încheiat cu R., întrucât aceasta nu a emis nicio dispoziție. Invocând prevederile art. 27 (art. 25 la momentul intrării în vigoare a legii) din Legea nr. 10/2001 și art. 27.1 din Normele Metodologice, recurenții arată că R. avea obligația de a comunica reclamantilor faptul că imobilul nu se mai afla în patrimoniul său, ci al I., precum și de a directiona notificarea formulată în anul 2001 împreuna cu înscrisurile doveditoare către I. pentru soluționare. Cu toate că Legea nr. 10/2001 nu prevede sancțiunile incidente în cazul în care unitatea notificată nu îndeplinește aceste obligații, instanța trebuie, prin raportare la situația de fapt, să aprecieze asupra acestei sancțiuni și să constate că în soluționarea prezentei cauze trebuie reținut momentul ieșirii din pasivitate al reclamanților prin transmiterea notificării din anul 2001 și înregistrarea acestei notificări la sediul comun al ambelor societăți. Referitor la momentul nașterii raportului juridic între reclamanți și I., recurenții arată că acesta coincide cu data formulării notificării nr. x/13.11.2001, iar pârâta este având-cauză al societății R., succesor în drepturi și obligații. R. (prin același administrator, T.), din rea-credință și cu încălcarea obligației legale de a răspunde notificării în termen de 60 zile, nu a comunicat moștenitorilor Bragadiru împrejurarea că imobilul nu se mai află în patrimoniul său, ci a fost adus ca aport social în I. și nici nu a transmis notificarea deținătorului imobilului, deținător pe care aceasta îl cunoștea. Astfel, notificarea din 2001 este pe deplin opozabilă I., fiind societate afiliată cu aceeași persoană de decizie și control ca și R.. La momentul înregistrării notificării (2001) operațiunile de aportare a bunurilor revendicate în noua societate, nu erau operate la Registrul Comerțului. Sancționabilă este pasivitatea și reaua-credință a societăților notificate (R. și I.) care au luat decizii în scopul excluderii foștilor proprietari de la restituirea în natură a imobilelor aparținând fostei J., nicidecum notificatorii care au respectat prevederile legale întocmai și care se aflau, oricum, pe poziție de inferioritate față de societățile privatizate. În acest sens sunt și dispozițiile Legii nr. 10/2001 care, în mod legitim, a repus în termenul de notificare foștii proprietari care au aflat adevărata unitate deținătoare ulterior. În susținerea motivelor de recurs, recurentele expun, cronologic, situația de fapt și de drept din perioada 1994-2006, ce a fost reținută eronat de către instanța de apel. În dosarul nr. x/2011, având ca pârâtă S. S.A. s-a apreciat că hotărârea instanței de apel nu este în măsură să încalce efectele erga omnes ale deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 întrucât S. S.A. nu îi poate fi imputată nicio întârziere sau vreo altă conduită care să genereze discriminare în privința reclamanților notificatori. În prezentul dosar, însă, nu poate fi ignorată relația de afiliere între cele două societăți, precum și faptul că I. are calitatea de având-cauză în raport cu R. S.A., fiind evident că cele două societăți au acționat cu rea-credință rămânând în pasivitate în detrimentul reclamanților. Instanța de apel nu a sancționat abuzul de drept al societăților notificate, care au luat decizii în scopul excluderii foștilor proprietari de la restituirea în natură a bunurilor în litigiu. În dosarul nr. x/2011 s-a apreciat că aplicarea prevederilor legale în forma în vigoare la momentul notificării S. S.A. nu încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cauză, nu se poate admite că notificatorii nu au avut speranța legitimă la restituirea în natură a bunurilor ce au aparținut fostei J., câtă vreme aceste bunuri s-au aflat în patrimoniul R. S.A., societate privatizată, notificată în anul 2001, când legea prevedea restituirea în natură în cazul imobilelor preluate în mod abuziv de stat. Mai mult, actele încheiate de cele două societăți cu privire la transferul bunurilor din patrimoniul societății R. S.A. au fost supuse înregistrării în registrele publice pentru opozabilitate după formularea notificării de către reclamanți, aspect ce justifică destinatarul inițial al notificării. Astfel, spre deosebire de dosarul nr. x/2011, în care instanțele au concluzionat că raportul juridic între reclamanți și pârâtă s-a născut abia la momentul formulării notificării din anul 2007, întrucât până la acel moment S. S.A. nu avea cum să cunoască pretențiile persoanelor îndreptățite, în cauza de față suntem în prezența unei continuări a raportului juridic născut în temeiul notificării din anul 2001 transmisă autorului R. S.A. între reclamanți și I., continuatoare în drepturi și obligații cu privire la bunurile ce au aparținut J.. Pe cale de consecință, în opinia recurentelor, instanța de apel a ignorat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, recurentele susțin că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența art. 29 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (fost art. 27) în forma legii în vigoare la momentul notificării societății I. din 04.10.2006, cu ignorarea relației de afiliere, dependență și control a acestei societăți față de R. S.A., prima notificată în 13.11.2001. Cu toate că instanța de apel a reținut că există o legătură evidentă între cele 2 societăți, nu a dat nicio relevanță juridică acestei relații de afiliere, considerând că cele două sunt entități distincte, fără consecințe asupra momentului în care s-a născut raportul între I. și reclamanți. Arată recurentele că instanța de apel a încălcat îndrumările din Decizia de casare nr. 4654/22.09.2010 și nu a analizat incidența în cauză art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Din perspectiva acestui articol de lege și raportat la situația de fapt reținută inclusiv de către instanța de apel cu privire la existența legăturii evidente dintre cele două societăți, se poate admite că raportul juridic între notificatori și I. s-a născut la momentul ieșirii din pasivitate a persoanelor îndreptățite, respectiv anul 2001, moment la care s-a născut și speranța legitimă la restituirea în natură a acestui imobil. O atare interpretare este în acord atât cu considerentele Deciziei CCR nr. 830/2008, cât si cu prevederile Legii nr. 10/2001, și în principal cu jurisprudența CEDO în materia dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) expusă anterior. Totodată, recurentele arată că instanța de apel nu a sancționat abuzul de drept săvârșit de cele două societăți notificate și I. care, prin actele încheiate și pasivitatea absolută în raport cu notificatorii s-au sustras de la restituirea în natură a bunurilor ce au aparținut fostei J.. 7.4 Recurenta-pârâtă I. S.R.L. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (în realitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) arătând că formulează critici cu privire la considerentele hotărârii recurate privind problema de drept a preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, ce a primit o dezlegare greșită, impunându-se înlăturarea acestei constatări. Astfel, invocând prevederile art. 430 alin. (2) din Noul C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, în lipsa unei cenzurări în calea de atac a recursului, dezlegările instanței de apel privind preluarea de către stat a imobilului ar intra sub autoritate de lucru judecat și ar putea fi opuse într-o judecată ulterioară. Arată recurenta că prevederile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și art. 31.6.1 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, fac referire la "ultimul bilanț contabil" și la "bilanțul contabil aferent ultimului exercițiu financiar, încheiat înaintea preluării", iar nu la bilanțul contabil aferent ultimului an fiscal sau la ultimul an fiscal anterior preluării. Apreciază recurentul-pârât că doar bilanțul contabil încheiat la 11.06.1948 trebuie avut în vedere la stabilirea sau nu a dreptului apelanților-reclamanți la despăgubire. Împrejurarea că acest bilanț contabil a fost încheiat tocmai în vederea predării societății către statul comunist, în vederea aplicării Legii nr. 119/1946, nu semnifică faptul că acesta nu reprezintă un bilanț contabil aferent ultimului exercițiu financiar în contextul Legii nr. 10/2001. De altfel, rațiunea legiuitorului a fost luarea în considerare a bilanțului care redă cel mai exact situația financiară a societății la momentul preluării, iar în acest spirit acest bilanț contabil din data de 11.06.1948 reflectă cel mai exact elementele patrimoniale ale societății la data naționalizării. Luarea în calcul a bilanțului contabil încheiat anterior s-ar îndepărta nu numai de litera legii, dar și de rațiunea acesteia. În susținerea acestor argumente, recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 6 din Legea nr. 119/1948. Referitor la faptele juridice și la documentele care au stat la baza întocmirii bilanțului contabil în anul 1948, recurentul arată că acesta a fost depus sub semnătură de către reprezentanții Fabricii și primit, respectiv înregistrat de către Tribunalul Ilfov, secția a II a civilă, la nivelul anului 1948, iar legea face referire strictă la bilanț, nu la documentele care au stat la baza întocmirii acestuia. Având în vedere că bilanțul din 1948 există la dosarul cauzei, a fost analizat de către expertul tehnic judiciar numit de către instanță, expertul numit de instanță nu a solicitat probe suplimentare, că bilanțul beneficiază de prezumția de valabilitate, provenind de la o instituție a statului român, neluarea în calcul a valabilității acestuia pentru pretinse motive că ar trebui analizate alte acte ori fapte juridice care au stat anterior la baza încheierii bilanțului, nu are niciun fel de fundament juridic și nu face decât să devieze cursul procesului spre o probatio diabolica, imposibilă, de altfel. Potrivit tuturor documentelor aflate la dosarul cauzei, naționalizarea s-a realizat cu respectarea prevederilor legale de la acea vreme, iar potrivit concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză, foștii acționari nu erau îndreptățiți la a primi despăgubiri din partea statului, pasivul societății depășind activul.

Apărările formulate în cauză La data de 14.09.2023, recurentul-reclamant H. a formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâta I. S.R.L. prin care a solicitat respingerea căii de atac în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca lipsită de interes, iar pe fond a solicitat respingerea recursului. În susținerea excepției inadmisibilității, recurentul-reclamant H. arată că, sub imperiul vechiul C. proc. civ., era discutabilă posibilitatea de a formula recurs împotriva considerentelor, iar doctrina de specialitate a arătat că recursul se poate declara numai împotriva dispozitivului hotărârii, care constituie ordinul instanței cu privire la raportul juridic dedus judecății și care singur este susceptibil de executare silită. Totodată, recurentul susține că pârâta I. S.R.L. nu justifică un interes propriu în promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 întrucât, față de soluția pronunțată de instanța de apel, societatea pârâtă nu este una dintre entitățile prevăzute de lege cu atribuții în stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent către persoanele îndreptățite. Prin întâmpinare, recurentul-reclamant H. a solicitat admiterea recursului propriu și a recursurilor formulate de reclamantele A., C., D., O., Q.. La data de 14.09.2023, pârâta I. S.R.L. a formulat întâmpinări la recursurile declarate de recurenții-reclamanți H., A., C., D., O. și Q. și a solicitat respingerea căilor de atac. În esență, pârâta arată că instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile art. 25 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar părțile nu au învestit instanța cu analizarea modului în care a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului notificat din patrimoniul R. în patrimoniul I.. Chestiunea oportunității ori a modalității în care, anterior Legii nr. 10/2001, a fost înstrăinat imobilul nu a fost pusă în discuția părților, sens în care apreciază că, în etapa recursului, astfel de critici sunt inadmisibile. De asemenea, pârâta susține că sunt corecte statuările instanței de apel cu privire la faptul că între prezenta cauză și dosarul nr. x/2011 nu sunt diferențe de ordin calitativ, apte să impună o soluție diferită de cea pronunțată în respectiva cauză. Referitor la calea de atac promovată de reclamantele O. și Q., pârâta apreciază că respectiva cale de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări eronate unor probleme de drept, iar instanța, în ipoteza în care ar admite recursul, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsä în dispozitivul hotărârii atacate. La data de 18.09.2023, intimata-intervenientă Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de reclamanți și admiterea recursului pârâtei I. S.R.L.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție a) În ceea ce privește recursul formulat de pârâta S.C. I. S.R.L. – ce va fi examinat cu prioritate față de invocarea prin întâmpinarea reclamantului H. a inadmisibilității sale și, subsidiar, a lipsei de interes în formularea acestuia – se reține că a fost îndreptat împotriva considerentelor din partea finală a deciziei nr. 193A/19.12.2022 prin care curtea de apel a statuat asupra nevalabilității titlului de preluare a statului în privința imobilului notificat, situat în București, Calea x. Acest recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 430 alin. (2) (autoritatea de lucru judecat a considerentelor), 461 alin. (2) (apelul la considerente) și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se ca, în urma admiterii sale, să fie înlăturate din cuprinsul deciziei atacate acele considerente prin care instanța de apel a apreciat că preluarea imobilului de către stat nu a fost făcută cu titlu valabil, pârâta considerând greșită această dezlegare. Prin urmare, neîndoielnic, recursul declarat de pârâtă este unul care vizează considerentele și întrucât litigiul pendinte, început prin acțiunea înregistrată la 29 ianuarie 2008, se află sub regimul de reglementare al C. proc. civ. de la 1865, în virtutea dispozițiilor tranzitorii ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 (în acord cu care, dispozițiile C. proc. civ. nou se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, respectiv 15 februarie 2013), lui nu îi sunt aplicabile normele legale pe care se întemeiază. Totodată, din întreaga reglementare care conturează fizionomia căii extraordinare de atac a recursului din cuprinsul C. proc. civ. de la 1865, se înțelege că posibilitatea promovării acestei căi de atac exclusiv împotriva considerentelor este exclusă în acest regim legal. Pe de o parte, motivele de recurs, subsumate exclusiv posibilității modificării ori casării hotărârii, sunt prezentate limitativ în cuprinsul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și acestea nu sunt descrise cu trimitere la considerentele hotărârii instanței de apel decât circumscris art. 304 pct. 7, motiv de recurs regăsit ca atare în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 6 [care, în ambele reglementări se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii ori (numai) motive străine de natura pricinii], a cărui verificare implică consecințe inclusiv asupra soluției date prin hotărârea recurată. De asemenea, soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs - reglementate în cuprinsul art. 312 – 316 C. proc. civ. de la 1865 - sunt, după caz, admiterea recursului cu consecința modificării sau casării, în tot sau în parte, a deciziei instanței de apel, respingerea, anularea sau constatarea perimării sale. În niciuna din ipotezele reglementate în cuprinsul art. 312-316 ale C. proc. civ. de la 1865 nu este prevăzută posibilitatea – recunoscută legal în cuprinsul art. 461 alin. (2) C. proc. civ. și aplicabilă în recurs ca efect al dispozițiilor art. 494 C. proc. civ. nou – ca, în urma admiterii recursului, să poată fi păstrată soluția din dispozitivul hotărârii, dar înlăturate acele considerente atacate de parte ca fiind greșite și vătămătoare ori substituite cu propriile considerente ale instanței de recurs. Pe de altă parte, nici la nivelul dispozițiilor care cârmuiesc desfășurarea judecății în apel nu există o reglementare similară celei cuprinse actual în art. 461 alin. (2) din Noul C. proc. civ., care a consacrat, totuși, cu titlu de noutate o atare posibilitate legală. Împrejurarea că doctrina dezvoltată sub regimul C. proc. civ. de la 1865 a pledat pentru recunoașterea posibilității promovării recursului împotriva considerentelor ori de câte ori partea justifică un interes, doctrină care și-a găsit un ecou în voința legiuitorului abia la nivelul anului 2010 (Noul C. proc. civ. fiind adoptat prin Legea nr. 134/2010) nu îndreptățește opinia că o atare posibilitate legală ar fi existat și sub vechea reglementare doar întrucât legea nu ar fi interzis în mod expres un astfel de recurs. Cele reținute anterior, conturează argumente de apreciere a recursului declarat de pârâtă ca fiind inadmisibil întrucât vizează considerentele deciziei din apel iar o atare cale de atac cu un astfel de obiect nu este prevăzută/reglementată la nivelul dispozițiilor legale cuprinse în C. proc. civ. de la 1865, nemaimpunându-se cercetarea subsidiară a justificării unui interes al părții în formularea căii de atac, propusă prin întâmpinarea la recurs a reclamantului H.. Contrar poziției exprimate de reprezentantul pârâtei cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor, soluția legală care se impune în privința recursului propriu declarat nu are aptitudinea de a se răsfrânge implicit și asupra recursurilor formulate de reclamanți, în sensul de a primi și acestea o soluție similară, deoarece în urma judecății înfăptuite în apel, aceste părți au căzut în pretenții, soluția de respingere a apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 126/2008 a Tribunalului București fiind cea care îi vatămă împreună cu considerentele ce o sprijină și pe care se fundamentează, aceste două părți ale hotărârii fiind deopotrivă vizate prin recursurile lor, astfel cum de altfel se indică explicit prin memoriile de recurs. b) În ceea ce privește recursurile reclamanților, acestea sunt întemeiate, fiind deplin îndreptățită critica privind determinarea greșită de către instanța de apel a legii aplicabile cererii lor în restituirea imobilului ce a aparținut fostei J., pe baza considerațiilor că între dosarul nr. x/2011 și cauza pendinte nu există diferențe care să justifice pronunțarea unor soluții diferite, astfel că situațiilor identice li se impun soluții identice din rațiuni de consecvență jurisprudențială. În esență, instanța de apel a statuat că cererii în restituire formulată de reclamanți și adresată inițial S.C. R. S.A. (la 13.11.2001) îi este aplicabilă forma Legii nr. 10/2001 din 2006 întrucât singura notificare ce a stabilit raporturi juridice între cei dintâi și pârâtă, în conținutul cărora să existe obligația de soluționare a notificării, a fost cea din 4.10.2006, după un raționament similar celui ce a impus soluția pronunțată în cauza finalizată prin decizia nr. 979/24.05.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Concluzionând aceasta, instanța de apel a avut în vedere analiza comparativă a situațiilor factuale din litigiul pendinte și din dosarul nr. x/2011 pe care le-a considerat similare, apreciind că definitoriu pentru ambele cazuri ar fi faptul că reclamanții au notificat inițial, în legătură cu bunurile a căror restituire au cerut-o, unități care nu (mai) dețineau imobilul (Primăria Municipiului București și S.C. R.), așa încât între ele și notificatori nu s-au născut raporturi juridice în conținutul cărora să se regăsească obligația de soluționare a notificării. Astfel după cum, cu temei critică reclamanții, tocmai notificarea unor entități distincte și legătura lor diferită cu bunurile vizate prin notificări imprimă diferențele majore între cele două cauze, suficiente cât să justifice tratarea lor diferită, conform particularităților proprii, iar nu într-o identitate de soluție, după cum eronat a apreciat instanța de apel. Potrivit dezlegărilor irevocabile ale deciziei nr. 979/2.04.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, imobilele notificate în cauza respectivă (situate la adresa din București, Calea x, sector 5) au fost atribuite pe bază de certificat de atestare a dreptului de proprietate privată S.C. S., societate ce a fost înființată prin H.G. nr. 1353/1990 și care a fost integral privatizată în anul 2000, astfel că notificarea nr. x/13.11.2001, trimisă inițial de reclamanți Municipiului București, a fost adresată unei entități care nu a avut nicio legătură cu bunul notificat și nici cu entitatea deținătoare a acestuia. Acestea au fost circumstanțele în care s-a stabilit că singurele raporturi juridice între reclamanți și societatea deținătoare a bunului notificat s-au născut în urma notificării trimisă acesteia în anul 2007 (înregistrată sub nr. x/26/02.2007), deoarece la data primei notificări din anul 2001 adresată Municipiului București, societatea nu avea cum să cunoască pretențiile persoanelor îndreptățite. De aceea și în aplicarea raționamentului Curții Constituționale din decizia nr. 830/2008, s-a stabilit cu titlu irevocabil că legea aplicabilă cererii în restituire (notificarea) formulată de reclamanți nu poate fi decât cea în forma dobândită în anul 2007 (așadar, ulterior modificării operate prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 în conținutul art. 27 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 29). În mod fundamental diferit, în cauza pendinte, o primă notificare a fost trimisă de reclamanți sub nr. x/13.11.2001 chiar S.C. R. S.A., adică acelei societăți căreia Statul i-a atribuit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 34.203,8 m 2 din cel ce a aparținut fostei J., pe bază de certificat de atestare a dreptului de proprietate, și care, după cum reține instanța de apel, la nivelul anului 1998 a devenit o societate integral privatizată. Observația instanței de apel în sensul că, în ambele cazuri, este vorba despre unități notificate (Primăria Municipiului București și S.C. R.) care nu (mai) dețineau bunul notificat, deși reală, nu este însă definitorie pentru caracterizarea unei identități factuale a celor două litigii cât să oblige la o identitate de soluție. Aceasta întrucât, observând conținutul dispoziț