ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2837/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 29.01.2008, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S.A., să se constate încălcarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să fie obligată pârâta la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile și imobile ce au aparținut fostei J., situată în București, Calea x.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 1261/04.07.2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare și a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S.A., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără legitimare procesuală.

Prin decizia nr. 212/18.03.2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 1261/04.07.2008.

Prin decizia nr. 4654/22.09.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a casat decizia instanței de apel și a trimis dosarul spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 467/04.05.2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1261/4.07.2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre continuarea judecății, tribunalului.

Prin decizia nr. 2260/17.04.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul formulat de pârâtă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 213/20.04.2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat. Prin încheierea din 27.10.2014, instanța a constatat că apelanta-reclamantă G. a transmis calitatea sa procesuală prin act autentic de vânzare-cumpărare drepturi litigioase către apelantul-reclamant E..

Prin decizia nr. 2071/07.10.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanți, a casat decizia civilă nr. 213A/20.04.2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

Prin decizia nr. 118A/19.02.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., E., C., D., H., B. și F., împotriva sentinței civile nr. 1261 din 04.07.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. I. S.A. și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Prin decizia nr. 1105/21.06.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta I. S.A., a casat decizia nr. 118A/19.02.2016 a Curții de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia nr. 1973/A/19.12.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 1261/04.07.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2008 și a admis cererea de intervenție accesorie în interesul intimatei-pârâte formulate de Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 5 București. Prin încheierea din 11.11.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a constatat transmiterea calității procesual de apelanți-reclamanți de la E. la moștenitorii acestuia, K., L. și M. și de la B. la moștenitorii N., O., P..

Prin decizia nr. 1281/20.09.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanții H., A., Q., D., N., P. împotriva deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

A casat decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

A respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta I. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia nr. 92 A din 29 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți H., A., Q., D., R., L. (moștenitoare ale defunctului E.), P. și N., O., K. în contradictoriu cu intimata-pârâtă I. S.R.L. și intimata-intervenientă Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 5 București.

A desființat sentința apelată și a trimis cauza primei instanțe pentru rejudecare.

Împotriva deciziei civile nr. 92 A din 29 ianuarie 2024 a declarat recurs pârâta I. S.R.L..

Sub un prim motiv de recurs, recurenta a invocat, în esență, faptul că instanța de apel, atunci când oferit propria dezlegare asupra cererii reclamanților, a făcut-o în lipsa unui temei legal, cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și prin denaturarea sensului și scopului considerentelor reținute de către instanța de casare prin decizia nr. 1281 din 20.09.2023.

Astfel, instanța supremă, în cuprinsul deciziei nr. 1281/20.09.2023, a reținut calitatea procesuală pasivă a recurentei I. în ceea ce privește soluționarea notificării transmise de către reclamanți la data de 13.11.2001. Instanța de casare însă nu a analizat si nici nu s-a pronunțat cu privire la măsura concretă de reparație (în echivalent ori în natură) ce s-ar impune în prezenta situație și nici cu privire la titularul acestei obligații. Toate aceste chestiuni, deși ridicate de către recurentă încă din ciclurile anterioare de judecată, nu au fost încă supuse dezbaterii (ținând seama de caracterul lor subsecvent). Așadar, instanța supremă a urmărit în primul rând stabilirea cadrului procesual și a legii aplicabile, urmând ca ulterior să se decidă cu privire la fondul dreptului pretins.

În acest sens, în tot cuprinsul deciziei de casare, instanța de recurs se referă la recurentă folosind sintagma "entitatea deținătoare" și nicidecum "unitatea deținătoare", tocmai pentru a nu se suprapune cu formularea dată de art. 20 alin. (1)

1

din Legea nr. 10/2001, coroborat cu Cap. II

2

al H.G. nr. 250/2007 - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În rejudecare, deși chestiunea calității procesuale pasive a recurentei fusese clar și concis tranșată în decizia de casare, Curtea de Apel București inițiază în completare un raționament propriu, fundamental eronat. Astfel, nesocotind interpretarea dată de către instanța de recurs, instanța de apel Curtea transmite în mod direct Tribunalului București (instanța de rejudecare în fond) cu titlu de judecăți și indicații faptul că recurenta are calitate de "unitate deținătoare" conform Legii nr. 10/2001, mai exact în sensul de persoană supusă la restituirea în natură a imobilului aflat în proprietatea sa.

Între cele două expresii nu poate fi pus sensul egalității, într-o pretinsă sinonimie, întrucât "unitatea deținătoare" are o conotație specială dată de Legea nr. 10/2001 și Normele sale metodologice, astfel că instanța de recurs nu întâmplător a ales să utilizeze sintagma "entitate deținătoare", mai ales că această chestiune fusese deja statuată.

Recurenta a reiterat faptul că vocația efectivă a restituirii în natură sau obligația pârâtei la o asemenea restituire în natură, deși ridicate în cauză, nu au fost supuse dezbaterii între părți, nu s-a analizat legea aplicabilă și nici măcar nu au făcut obiectul cererii de apel a reclamanților.

A considerat, sub acest aspect, că motivarea instanței de apel este în contradicție cu spiritul interpretărilor date prin decizia de casare.

Circumscris unui al doilea motiv de recurs, recurenta a susținut că măsura restituirii în natură nu este posibilă, întrucât nu are calitatea de "unitate deținătoare" în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice.

Curtea de Apel București era obligată să facă aplicarea dispozițiilor Cap. 2 al H.G. nr. 250/2007 în cauză și să constate că recurenta nu este o unitate deținătoare ["entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste") care are obligația de a restitui în natură imobilul], astfel cum solicită intimații în instanță.

Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, societatea integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este unitate deținătoare, chiar în condițiile în care se face aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, invocând în acest sens decizia nr. 5727/10.09.2013, din considerentele căreia citează (pag. 4-7 din recurs).

Intimatul-reclamant H. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate.

În același sens au formulat întâmpinare în cauză și intimații-reclamanți A., Q. și D., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul pârâtei, pentru considerentele enunțate în continuare.

II.1. Subsumat celui dintâi motiv de recurs, recurenta afirmă, în esență, că au fost eludate de către instanța de apel dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și valoarea obligatorie a chestiunilor de drept ale cauzei, a căror relevanță a fost stabilită irevocabil de către instanța de recurs, prin decizia de casare pronunțată. În opinia recurentei, instanța de apel a nesocotit limitele judecății, prin încălcarea formelor procedurale în care trebuia să aibă loc rejudecarea apelului.

În concret, se arată că instanța supremă, în cuprinsul deciziei de casare nr. 1281/20.09.2023, a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtei în ceea ce privește soluționarea notificării reclamanților din data de 13.11.2001, însă nu a analizat si nici nu s-a pronunțat cu privire la măsura concretă de reparație, în tot cuprinsul deciziei folosind sintagma "entitatea deținătoare", pentru a identifica pârâta, și nicidecum "unitatea deținătoare", cele două noțiuni nefiind sinonime, în raport cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și cu dispozițiile Normelor metodologice de aplicare a legii. Cu toate acestea, în rejudecare, instanța de apel inițiază un raționament propriu, fundamental eronat, potrivit căruia pârâta are calitate de "unitate deținătoare", în accepțiunea Legii nr. 10/2001, în sensul de persoană obligată la restituirea în natură a imobilului aflat în proprietatea sa. Or, vocația efectivă a restituirii în natură sau obligația pârâtei la o asemenea restituire în natură sunt noțiuni care nu au fost supuse prealabil dezbaterii părților, nu s-a analizat legea aplicabilă și ele nu au făcut obiectul cererii de apel a reclamanților.

Toate aceste critici sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 315 din C. proc. civ. 1865 (în reglementarea valabilă la data începerii procesului), în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrarii unor probe sunt obligatorii pentru judecatorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casata pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate inaintea instanței a carei hotărâre a fost casata. (4) La judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozitiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.

În speță, prin decizia civilă nr. 1281/20.09.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a dispus respingerea ca inadmisibil a recursului declarat de pârâta I. S.R.L., admiterea recursurilor declarate de reclamanți, casarea deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În motivare, se statuează cu putere de lucru judecat în privința următoarelor împrejurări esențiale în cauza pendinte și chestiuni de drept:

-identitatea de sediu, de reprezentant legal și de interese existentă între societatea notificată și cea care este deținătoare a bunului notificat nu lasă nicio îndoială asupra faptului că S.C. I. S.A. a cunoscut încă de la data primei notificări pretențiile reclamanților și consecințele formulării acesteia;

- nefiindu-i direct destinată notificarea nr. x/13.11.2001, S.C. Halls S.A. se putea considera neînvestită cu soluționarea ei; în mod cert această situație s-a schimbat însă odată cu revenirile la notificarea inițială, adresate ambelor societăți, la datele de 13.03.2003 și 12.05.2003, ce au fost de fiecare dată însoțite de notificarea inițială și de înscrisuri doveditoare ale dreptului și calității persoanelor îndreptățite;

- tăcerea unității notificate, ca deținătoare a informațiilor în privința datelor persoanei juridice deținătoare a imobilului notificat și a actelor de transfer al dreptului de proprietate asupra acestuia(cu referire la pârâta S.C. I.), are semnificația relei-credințe și a unei atitudini de refuz, de obstrucționare a încercării ori așteptării legitime a reclamanților de a obține restituirea bunului;

- prin acțiunile și atitudinea celor două societăți, reclamanții au fost plasați într-o situație identică cu cea a subiectelor avute în vedere în decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, care a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Drept urmare,

Astfel fiind, instanța de casare stabilește, în mod explicit, în sarcina instanței de rejudecare, obligația să aprecieze și să dea curs cererii reclamanților, în acord cu îndrumările cu caracter obligatoriu ale primei decizii de casare, decizia Inaltei Curți nr. 4654/22.09.2010 (încă rămase neatinse în evaluarea fondului de către instanța de trimitere), precum și pe baza elementelor litigioase ce au fost dezlegate prin cea din urmă hotărâre de casare.

Contrar celor susținute de recurentă, dezlegarea de către instanța de casare a aspectului ce privește forma legii aplicabile raporturilor juridice născute între părțile aflate în litigiu (din punct de vedere a măsurii reparatorii cuvenite) constituie o chestiune ce ține de chiar legitimarea procesuală pasivă a pârâtei I. S.R.L., în contextul în care, în prezentul proces, prima instanță a fondului a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, iar instanța de apel a fost învestită cu soluționarea apelului reclamanților, care privește această soluție a primei instanțe. Incidența art. 29 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005(ce exclude ipoteza reparației în natură), conduce clar la lipsa de legitimare procesuală pasivă a societății privatizate ce deține imobilul căreia, în sistemul legii speciale, nu îi revine vreo obligație de reparație prin echivalent. Per a contrario, aplicarea art. 29 în forma anterioară modificării(art. 27 în redactarea inițială a Legii nr. 10/2001, valabilă și la data notificării din 13 noiembrie 2001), ce implica posibilitatea de restituire în natură a imobilului preluat fără titlu valabil, atrage și calitatea procesuală pasivă a deținătorului, singurul apt a proceda la o atare măsură reparatorie.

Instanța de casare identifică partea pârâtă în proces într-o dublă calitate: aceea de societate (persoană juridică, entitate) învestită cu soluționarea notificării și deținătoare a bunului notificat, în considerarea raporturilor juridice specifice Legii nr. 10/2001, care s-au născut și există între reclamanți și această pârâtă, prin efectul notificării inițiale, aceea din 13 noiembrie 2001.

Astfel, trimiterea spre rejudecare vizează, explicit, cererea de chemare în judecată a reclamanților, prin care se solicită obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile și imobile ce au aparținut fostei J., situată în București, Calea x, și impune cadrul judecății: îndrumările cu caracter obligatoriu ale primei decizii de casare (decizia ICCJ nr. 4654/22.09.2010), precum și dezlegările obligatorii anterior enunțate.

Prezenta instanță de recurs reamintește că prin decizia nr. 4654/22 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, consecutiv unei casări cu trimitere spre rejudecare, s-au dat îndrumări instanței de apel să analizeze valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, aspect care influențează modalitatea de soluționare a notificării și de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 deoarece în funcție de valabilitatea titlului statului este necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a acesteia și a formulării notificării, având în vedere atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale. S-a reținut că urmare a pronunțării deciziei menționate a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 24 iulie 2008), imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul unei societăți privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fostul art. 27), în redactarea avută anterior modificării aduse prin art. I pct. 60 din Legea nr. 247/2005 și că instanțele învestite cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile vor putea verifica și stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, în raport cu această situație urmând a stabili felul măsurilor reparatorii și, în mod implicit, debitorul obligației de reparație.

Așadar, prin prisma acestei decizii de casare (care a făcut aplicarea efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008), analiza și stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat au consecințe, deopotrivă, pe planul calității procesuale pasive și acela al naturii măsurilor reparatorii, fiind singura rațiune pentru care s-a dispus ca instanța de trimitere să analizeze titlul statului.

Conformându-se dezlegărilor obligatorii ale celor două decizii de casare anterior evocate, instanța de apel a reținut în mod corect că este învestită cu cererea de apel vizând soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei S.C. I. S.A. și că dezlegarea acestei chestiuni presupune verificarea prealabilă a existenței titlului statului, în vederea determinării modului de aplicare a art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării operate prin Legea nr. 247/2005.

Judecând apelul în aceste coordonate, instanța de apel a reținut că, în cauza pendinte, vor fi valorificate efectele juridice ale unei preluări fără titlu valabil, astfel cum a fost stabilit prin decizia din apel dată în ciclul procesual anterior(decizia nr. 1973/A/19 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă). Aceasta întrucât recursul incident al pârâtei, formulat împotriva considerentelor prin care instanța de apel statuase asupra nevalabilității titlului de preluare a statului în privința imobilului care a făcut obiectul notificării inițiale, a fost respins ca inadmisibil, prin aceeași ultimă decizie a instanței de recurs care, admițând recursul reclamanților, a casat cu trimitere spre rejudecare. Astfel fiind, dezlegarea anterioarei instanțe de apel cu privire la nevalabilitatea titlului de preluare al statului devine câștigată cauzei; în acest sens a fost statuat, de altfel, și prin decizia de casare.

Ipoteza care se verifică, așadar, în cauza pendinte, este aceea în care naționalizarea J. s-a realizat cu nerespectarea Legii nr. 119/1948, astfel că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil.

Înalta Curte reamintește că, în raport cu art. art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială-aplicabilă la data notificării adresate S. în data de 13.11.2001- "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate."

Prin textul declarat neconstituțional, art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 (prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, aplicabilă în cauză), art. 27 alin. (1) a fost modificat, având următorul cuprins:

"Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2) (actualul art. 21, n.red), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate".

Rezultă cu îndestulătoare claritate că legea de modificare (declarată neconstituțională) excludea din text distincția între imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil, atunci când reglementa dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele aflate la data intrării în vigoare a legii în patrimoniul unor societăți comerciale, altele decât cele de la art. 21. Întrucât nu a fost contestată în proces împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea în al cărei patrimoniu se găsea imobilul notificat era integral privatizată, nici una dintre situațiile particulare reglementate de lege în art. 21 (fost 20) din lege nu este aplicabilă.

Prin urmare, textul art. 29 (fost art. 27) nu este aplicabil în cauza de față și primește incidență principiul general ce guvernează legea reparatorie, acela al restituirii în natură, reglementat de art. 9 din lege, potrivit cu care:

"Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini."

Or, obligația de restituire în natură incumbă societății care deține bunul în patrimoniu. Relevante sub acest aspect sunt și prevederile art. 23 și art. 25 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială a legii, dispoziții evocate de către instanța de apel și la care aceasta s-a raportat corect în analiza efectuată asupra condițiilor cerute pentru identificarea părții pârâte ca fiind unitate deținătoare și astfel legitimată procesual pasiv în cauză, și anume:- o preluare fără titlu valabil; -anterioritatea notificării în raport cu Legea nr. 247/2005; -existența bunului notificat în patrimoniul societății notificate și integral privatizate la data cererii de restituire.

În contextul acestei analize, subsumate calității procesuale pasive a părții chemate în judecată, instanța de apel a relevat dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, concluzionând, în raport cu aceasta, în sensul că toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel:

2.la data intrării în vigoare a Legii 247/2005, notificatorii conservau în beneficiul lor aptitudinea de a obține restituirea bunurilor preluate fără titlu valabil, întrucât au declanșat demersul de reparație printr-o notificare formulată anterior, mai exact la data de 13,11,2001, pârâta din prezenta cauză, în calitate de societate controlată de entitatea notificată formal, având posibilitatea efectivă de a lua cunoștință de existența unei cereri de restituire în natură pentru imobilul și bunurile din Calea x, numărul 157;

3.conform celor pe larg analizate prin decizia de casare, referitoare la conexiunea dintre cele două societăți și modul în care bunurile notificate au trecut din patrimoniul S. în cel al I., se poate reține că intimata are calitatea de unitate deținătoare, fiind societatea în patrimoniul căreia se aflau bunurile a căror restituire e urmărită de reclamanți și strâns conectată la persoana juridică notificată în anul 2001. Totodată, raportându-se la aceleași dezlegări obligatorii ale instanței de casare, instanța de apel apreciază cu privire la îndeplinirea cerinței ca unitatea deținătoare să fie o societate privatizată. Or, subliniază instanța de apel, condiția statutului de societate privatizată nu ar putea fi examinată izolat, exclusiv din perspectiva pârâtei, cu ignorarea împrejurării că aceasta este la capătul unei transmisiuni pornind de la S.- societatea privatizată, care îndeplinește cerințele articolului 27 alin. (1) în forma inițială (devenit 29 după adoptarea Legii 247/2005. Pârâtă se află pe un lanț cauzal stabilit prin decizia de casare dată în recurs, ale cărei considerente decisive nu pot fi ignorate.

Astfel, instanța de apel a procedat la rejudecarea apelului conform celor fixate fără echivoc prin decizia de casare, urmărind, totodată, și statuările obligatorii ale anterioarelor decizii de casare, limitele rejudecării apelului de către instanța de apel, privind, după cum a fost arătat, cenzurarea corectei soluționări de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive. Subsumat acestei analize, la care instanța de casare a obligat instanța de trimitere-identificată ca fiind instanța de apel- a fost analizată calitatea societății pârâte de unitate deținătoare.

Dezlegările în drept ale instanței de casare, valoarea obligatorie a chestiunilor de drept ale cauzei, a căror relevanță a fost stabilită irevocabil prin decizia de casare, au fost respectate cu prilejul rejudecării, astfel că nu poate fi constată o încălcare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. .

Tot astfel, nu poate fi reținută o nesocotire a cadrului judecății în apel, din perspectiva limitelor învestirii primei instanțe a fondului, prin cererea de chemare în judecată anterior evocată, precum și din perspectiva efectului devolutiv al apelului declarat de reclamanți.

Vocația acestor părți reclamante în proces la restituirea în natură pe care au solicitat-o părții pârâte, în raport cu forma legii reparatorii aplicabile raportului juridic specific stability prin notificarea formulată în data de 13 noiembrie 2001, precum și în raport cu statutul societății pârâte, rămâne chestiunea de drept reală și esențială care a făcut obiectul dezbaterilor în ciclurile procesuale anterioare, astfel că nu pot fi reținute susținerile formulate de recurentă în sens contrar, pentru a justifica pretinsa privare de un grad de jurisdicție.

Este adevărat că dezlegările date prin decizia instanței de recurs priveau doar chestiunea de drept a calității procesuale pasive a pârâtei, apreciată în raport cu obligațiile care îi reveneau acesteia din perspectiva dreptului substantial, însă o astfel de apreciere a impus instanței de apel o nouă analiză a apelului, în aceste limite, analiză care a necesitat și interpretări ale legii substanțiale incidente raportului juridic specific născut între părți. Tot astfel, trimiterea subsecventă spre rejudecare către prima instanță, Tribunalul București, a fost determinată de natura imperativă a textului normativ care reglementează soluțiile instanței de apel, art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. din 1865, în ipoteza în care prima instanță a fondului în mod greșit a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În consecință, nu există motive justificate temeinic care să susțină nulitatea actului jurisdictional, în termenii prevăzuți de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, criticile subsumate acestui motiv de recurs fiind în totalitate neîntemeiate.

II.2. În egală măsură, Inalta Curte constată că nu subzistă nici motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a legii, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Recurenta susține că măsura restituirii în natură nu este posibilă, întrucât nu are calitatea de "unitate deținătoare", în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 250/2007, a căror aplicare a fost greșit omisă de către instanța de apel.

În considerarea unei decizii de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia societatea integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este unitate deținătoare, chiar în condițiile în care se face aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, se propune de către recurentă o interpretare a contrario a prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, pentru imobilele preluate fără titlu, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, nu este obligatorie restituirea în natură, în cazul acestor imobile, măsurile reparatorii prin echivalent, precum și unitatea deținătoare urmând a fi determinate potrivit dreptului comun al Legii nr. 10/2001. În aprecierea recurentei, potrivit art. 21 al legii reparatorii, Legea nr. 10/2001, societățile comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a acesteia nu fac parte dintre unitățile deținătoare, cărora să li se poată adresa notificări, iar în speță, reclamanții ar fi putut obține restituirea în natură a bunurilor notificate doar în condițiile întoarcerii lor în proprietatea statului, urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate, formulată în condițiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.

Prealabil, Inalta Curte reamintește că limitele rejudecării apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1261 din 4 iulie 2008 a Tribunalului București au fost fixate prin decizia de casare nr. 1281 din 20 septembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și prin decizia de casare nr. 4654 din 22 septembrie 2010 a Inaltei Curți, și ele privesc cenzurarea corectei soluționări de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive, astfel că, judecând în aceste limite, instanța de apel a lăsat în sarcina primei instanțe a fondului statuarea explicită, prin dispozitivul hotărârii, pe fondul cererii de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile și imobile ce au aparținut fostei J., situată în București, Calea x.

Așadar, respectând dezlegările obligatorii ale instanțelor de casare, dar și decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 (publicată în Monitorul Oficial al României după pronunțarea sentinței apelate), instanța de apel a stabilit că pârâta S.C. I. S.A. justifică legitimare procesuală pasivă, deoarece măsura restituirii în natură nu poate fi dispusă decât de cel care deținea imobilul cu titlu de proprietar, la data formulării notificării. În continuare, reținând împrejurarea că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive, fără a intra astfel în cercetarea fondului și această ipoteză obligă la soluția trimiterii spre rejudecare primei instanțe, în raport cu art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. din 1865, în redactarea valabilă la data începerii procesului(29 ianuarie 2008), instanța de apel a pronunțat soluția desființării cu trimitere spre rejudecare în fond. Totodată, a stabilit în sarcina primei instanțe să aibă în vedere, cu prilejul cercetării fondului, cererea de intervenție accesorie formulată de către DITL Sector 5 București, apreciind inclusiv cu privire la susținerile intervenientei legate de inaplicabilitatea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, față de cele statuate anterior prin deciziile succesive de casare. Prin urmare, să procedeze la o judecată în fond a tuturor cererilor, stabilită fiind calitatea pasivă a societății pârâte.

Astfel fiind, nu pot fi reținute acele critici care vizează interpretarea normelor substanțiale, cu aplicare pe fondul cererii de chemare în judecată, atâta timp cât o statuare expresă în privința naturii măsurilor reparatorii nu a fost pronunțată în acest proces, ci doar dedusă, implicit, din concluziile referitoare la legitimarea procesuală pasivă.

Cu referire la pretinsa incidență a dispozițiilor din Capitolul 2 al H.G. nr. 250/2007, privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, invocate de recurentă, potrivit cu care:

"În înțelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele și formulările prevăzute de lege au următoarele semnificații: - unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)," Înalta Curte constată că în mod corect acestea au fost omise din analiza pe care instanța de apel a realizat-o, circumscris chestiunii referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtei.

Astfel, prin decizia de casare nr. 1281 din 20 septembrie 2023, a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat că legea aplicabilă cererii reclamanților în restituirea bunurilor care au aparținut fostei J. este Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data nașterii raporturilor juridice specifice,13 noiembrie 2001, adică forma inițială, valabilă până la modificarea operată în baza Titlului I al Legii nr. 247/2005. Or, Normele metodologice de aplicare a legii au fost edictate ulterior, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod evident, anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, și nu au fost puse în acord cu aceasta. Astfel fiind, față de forța obligatorie a deciziei Curții Constituționale și având în vedere caracterul de legislație secundară a Normelor metodologice, cu putere juridică inferioară legii, se poate concluziona în sensul că ele nu pot prevala față de dezlegările cuprinse în amintita decizie, a cărei aplicare în cauză a fost stabilită prin precedentele hotărâri de casare.

Prin aceeași decizie de casare în considerarea căreia instanța de apel a procedat la rejudecare, s-a statuat cu putere obligatorie în sensul că lămurirea momentului formării raporturilor juridice între cele două părți procesuale și înseși tranșarea prezentului litigiu sunt chestiuni de drept asupra cărora se poate decide, nefiind condiționate de prealabilă formulare a unei cereri în constatarea nulității actelor juridice de transfer a bunului imobil în litigiu, încheiate între S. și pârâta I. S.A. În aceste circumstanțe procesuale, nu poate fi readusă în discuție, cu succes, necesitatea formulării unei cereri în constatarea nulității actelor de transfer operate între cele două societăți, chestiunea fiind irevocabil tranșată.

În consecință, criticile subsumate acestui motiv de recurs, fiind în totalitate neîntemeiate, se vor respinge.

Pentru toate cele expuse anterior, aplicând prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Inalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei și va menține în tot decizia instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta I. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 92 A din 29 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2024.