Decizia nr. 1257/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 625/2022 a Tribunalului Covasna

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 29 decembrie 2020, pe rolul Tribunalului Covasna, secția civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A., prin mandatar B., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând acordarea daunelor morale, după cum urmează: pentru durata nerezonabilă, de 9 ani 9 luni și 17 zile, a procesului penal derulat împotriva sa și a celorlalți inculpați – 25.000 RON; pentru suferințele trăite pe parcursul celor 9 ani 9 luni și 17 zile, încălcarea dreptului său la onoare, la reputație, la sănătate, cu efect privind îmbolnăvirea sa, expunerea sa și a familiei oprobiului public, cu consecința desfacerii căsătoriei – 500.000 RON. I.

Sentința pronunțată de Tribunalului Covasna, secția civilă Prin sentința civilă nr. 625 din data de 4 august 2022, Tribunalul Covasna, secția civilă: a respins, ca nefondat, capătul de cerere din acțiunea formulată de reclamantul A., decedat la data de 1 august 2021, continuată de moștenitorul acestuia C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 25.000 RON pentru durata nerezonabilă a procesului penal. A respins, ca inadmisibil, capătul de cerere din aceeași acțiune, având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 500.000 RON pentru suferințele trăite de reclamantul A. pe parcursul procesului penal (încălcarea dreptului său la onoare, la reputație, la sănătate, expunerea oprobiului public). I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 2049/Ap din data de 19 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a apelantului A., invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a anulat cererea de apel introdusă de către acest apelant. A respins cererea de apel introdusă de către apelantul-reclamant C., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 625 din data de 4 august 2022, pronunțate de Tribunalul Covasna, secția civilă, pe care a păstrat-o. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei 2049/Ap din data de 19 decembrie 2022 a declarat recurs reclamantul C. – succesor universal al defunctului A.. I.

Cererea de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel. În esență, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a analizat și a apreciat greșit cauza dedusă judecății, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală. Astfel, a arătat că instanța de apel, cu privire la primul petit al cererii de chemare în judecată, a reținut că tatăl său nu a uzat de procedura contestației privind durata procesului, iar prelungirea duratei procesului i-a fost favorabiilă acestuia, intervenind prescripția specială a răspunderii penale, și nu a identificat întârzieri imputabile autorităților judiciare. A subliniat că tatăl său nu a tergiversat procesul penal, astfel că nu i se poate imputa că a intervenit prescripția specială și, pe e altă parte, instanța nu putea să știe dacă acesta era sau nu achitat pentru presupusele fapte pentru care a fost învinuit. În opinia recurentului-reclamant, prescripția specială a intervenit exclusiv din culpa celor care instrumentau, administrau și judecau procesul penal și în niciun caz din vina tatălui său. Cu privire la faptul că tatăl său ori avocatul acestuia nu au uzat de procedura contestației privind durata procesului penal, în esență, a arătat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului [evidențiată în Ghidul privind art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – Dreptul la un proces echitabil (latura penală), 2014], s-a reținut că art. 6 din Convenție nu impune reclamantului o cooperare activă cu autoritățile judiciare și nu i se poate reproșa acestuia că s-a folosit pe deplin de căile de atac oferite de dreptul intern.; art. 6 § 1 din Convenție impune statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele de judecată să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale; miza litigiului pentru reclamant trebuie să fie luată în considerare în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii. Ca atare, a considerat că slaba organizarea a sistemului judiciar, retrimiterea spre Parchet de către tribunal a dosarului penal pentru motivele arătate, stagnarea sau instrumentarea dosarului penal pe o perioadă de 5 ani, până se ajunge în judecată sunt elemente care întăresc poziția sa față de termenul nerezonabil al procesului penal, care a durat 9 ani 9 luni și 17 zile. Totodată, recurentul-reclamant a susținut și că în mod greșit a fost respins, ca inadmisibil, capătul 2 al cererii de chemare în judecată, în condițiile în care Statul Român este cel care răspunde pentru organizarea sistemul judiciar, iar, dacă acesta este subfinanțat ori se confruntă cu lipsă de personal specializat și calificat este vina exclusivă a Statului Român. În opinia recurentului-reclamant, sunt întrunite toate elementele, atât de fapt cât și de drept, pentru a se judeca un asemenea petit, chiar și împotriva Statului Român și chiar dacă nu există o prevedere legală în acest sens. În susținerea aceste poziții, a făcut trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., arătând că potrivit acestora: "(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității." A subliniat că un termen de 9 ani 9 luni și 17 zile nu poate fi considerat un termen rezonabil. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca nul, iar, în subsidiar, ca nefondat. Invocând excepția nulității recursului, în esență, a susținut că aspectele evidențiate în cuprinsul memoriului de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei recurate, care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile C. proc. civ. Pe fondul căii de atac, combătând afirmațiile din memoriul de recurs, intimatul-pârât a apreciat că acestea sunt nefondate. Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a susținut că recursul este motivat și legal formulat și a solicitat admiterea acestuia. Cu referire la excepția nulității recursului, a precizat că primul petit este motivat, fiind formulate critici de nelegalitate vizând aplicarea prevederilor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a subliniat că hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului reprezintă practică judiciară națională – izvor de drept aplicabil pe plan național. Cu privire la cel de-al doilea petit, a susținut că recursul este motivat, fiind formulate susțineri privind aplicabilitatea art. 5 alin. (2) și (3) C. proc. civ. Pe fondul căii de atac, recurentul-reclamant a dezvoltat susținerile formulate prin cererea de recurs, aducând argumente în sprijinul afirmațiilor sale, în sensul că statul este obligat să organizeze sistemul judiciar în mod eficient (ca un proces penal să nu fie tergiversat 9 ani 9 luni și 17 zile), fiind irelevantă acțiunea sau inacțiunea tatălui său. Totodată, a apreciat că în prezenta cauză cererea de chemare în judecată nu putea fi formulată în baza prevederilor răspunderii civile delictuale, ci în baza răspunderii patrimoniale a statului, ca o răspundere obiectivă, în calitatea acestuia de garant al calității serviciului public al justiției. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020, la data de 3 martie 2023. După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 aprilie 2023, în temeiul art. 471 1 alin. (5) din același act normativ, a fost stabilit termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare prin prisma excepție nulității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., această încadrarea este una pur formală, partea neformulând critici concrete de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate, apte de a fi încadrate în ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că tribunalul a reținut în mod corect inadmisibilitatea celui de-al doilea capăt de cerere, întrucât răspunderea patrimonială a statului este o răspundere obiectivă, ce poate fi atrasă în anumite condiții în calitatea sa de garant al calității serviciului public de justiție, nu pentru faptele presupus ilicite săvârșite de terți, prin care s-a adus atingere unor drepturi ale reclamantului, iar, în dreptul intern, există prevederile art. 224, art. 1349 și următoarele C. civ. și cele ale art. 998-999 din vechiul C. civ., ce reglementează răspunderea civilă pentru faptele săvârșite sub incidența lor. De asemenea, a mai reținut și că, în fața primei instanțe, recurentul-reclamant a arătat în mod expres că nu este vorba de o acțiune în răspundere civilă delictuală și nu este îndreptată decât împotriva Statului, iar, prin intermediul motivelor de apel, partea nu a combătut aceste aspecte. Referitor la petitul 1 al acțiunii, a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că acțiunea împotriva statului întemeiată pe dispozițiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, pentru încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 21 alin. (3) din Constituție, este admisibilă. Totodată, față de cele statuate prin jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 646 din 23 februarie 2018, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție), a reținut că recurentul-reclamant nu a identificat întârzieri imputabile autorităților judiciare, ci a susținut numai că a fost depășită durata rezonabilă a procesului penal și că instanța de apel putea acorda termene mai scurte, însă astfel cum a arătat și tribunalul, defunctul A. nu a uzat de procedura contestației privind durata procesului penal, în temeiul art. 488 1 4886 C. proc. pen., iar prelungirea duratei procesului i-a fost favorabilă reclamantului, intervenind prescripția specială a răspunderii penale. Or, prin susținerile formulate prin cererea de recurs, astfel cum au fost anterior reținute, recurentul-reclamant nu a formulat critici concrete la adresa deciziei atacate și nu a indicat punctual care sunt aspectele de nelegalitate pe care înțelege să le invoce în raport de raționamentul expus de către instanța de apel și care a determinat adoptarea soluției de respingere a căii de atac. Astfel, deși a făcut trimitere la art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, recurentul-reclamat s-a rezumat doar la a enunța cele statuate prin aceasta și la a-și exprima nemulțumirea cu privire la faptul că instanța de apel a reținut că tatăl său nu a uzat de procedura contestației privind durata procesului penal, în temeiul art. 488 1 4886 C. proc. pen., iar prelungirea duratei procesului i-a fost favorabilă acestuia, intervenind prescripția specială a răspunderii penale. Or, o astfel de afirmație nu poate fi convertită într-un veritabil motiv de recurs, apt de a fi încadrat în vreuna dintre ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nereprezentând o critică prin care partea să fi arătat în concret în ce mod cele reținute prin raționamentul instanței de apel au nesocotit dispozițiile convenționale ce reglementează dreptul la un proces echitabil sau cele ce se desprind din jurisprudența instanței europene la care a făcut referire în cuprinsul memoriului de recurs. Nu poate fi circumscrisă motivelor de casare prevăzute de lege nici simpla redare a unor norme procedurale [art. 5 alin. (2) și (3) C. proc. civ..], fără a se indica care dintre argumentele dezvoltate în motivarea hotărârii curții de apel sunt de natură a determina concluzia că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat nicio susținere prin care să tindă a demonstra că hotărârea recurată fie nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei O atare modalitate de motivare a cererii de recurs, prin care nu sunt dezvoltate critici concrete de nelegalitate împotriva judecății realizate de către instanța de apel, nu permite o încadrare a susținerilor recurentului-reclamant în vreuna dintre ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o astfel de analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării unor motive de nelegalitate, grefate pe considerentele deciziei atacate, dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Ca atare, cum, în speță, nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate prin cererea de recurs de către recurentul-reclamant în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunii nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, față de cele anterior reținute și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.