Decizia nr. 1241/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 3635/2020 a Tribunalului Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea adresată Tribunalului Constanța, secția I civilă, la 7 aprilie 2020, precizată sub aspectul valorii obiectului la 22.05.2020 și 18.08.2020 și sub aspectul temeiului juridic la 01.09.2020, reclamanții Comuna Agigea prin Primar și Primarul Comunei Agigea, în contradictoriu cu pârâții A. și B. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - obligarea pârâților la restituirea sumei de 223.164,53 USD reprezentând prețul încasat în mod nelegal pentru vânzarea terenului în suprafață de 4 ha și 1600 mp, situat în Comuna Agigea, sat Lazu, parcela x, județul Constanța, proprietatea Comunei Agigea; - obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumei de 223.164,53 USD de la data de 10.03.2020, data rămânerii definitive a soluției de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.05.2002 în dosarul nr. x/2017 și până la data restituirii sumei respective; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 3635 din 22 decembrie 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Comuna Agigea prin Primar și Primarul Comunei Agigea, invocată de pârâți. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. și B., respingând în consecință cererea de chemare în judecată. Împotriva acestei sentințe reclamanții au declarat apel principal, iar pârâții apel incident.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin încheierea din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins cererea de recuzare a domnului judecător C., formulată de intimații pârâți A. și B.. Totodată, prin decizia civilă nr. 80/C din 22 martie 2022 a admis apelul reclamanților, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța. A respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâți.

Recursul declarat în cauză. Hotărârea curții de apel și încheierea de respingere a cererii de recuzare au fost atacate pe calea recursului de către pârâții B. și A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurenții au susținut că în respingerea apelului lor, instanța a expus o singură frază, fără a argumenta de ce a apreciat aplicabile dispozițiile Noului C. civ., atâta vreme cât chiar judecătorul recuzat, domnul C. statuase anterior că raportul juridic născut la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.05.2002 este guvernat de vechiul C. civ. Or, în lipsa unor argumente care să vizeze soluția dată, nu se pot aduce critici cu privire la apelul incident, încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. fiind evidentă. Recurenții au învederat că punctul de plecare al pretențiilor reclamantelor a fost soluția definitivă din dosarul nr. x/2015, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 678/16.03.2018 a Tribunalului Constanța, decizia civilă nr. 172/C/31.10.2018 a Curții de Apel Constanța în complet format din C. și D. și decizia civilă nr. 684/10.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Au invocat soluția pronunțată în cauza civilă mai sus menționată pentru puterea de lucru judecat cu care se impunea calificarea juridică a temeiului de drept incident- dispozițiile vechiul C. civ.. La data soluționării respectivei cauze, judecătorul din apel, domnul C. a analizat incidența dispozițiilor vechiul C. civ., buna sau reaua credință a părților la momentul nașterii raportului juridic civil, implicațiile soluției penale de achitare, însă nu raportat la recurenta-parte în contract B., care nu a avut o implicare penală. Completul de judecată ce a soluționat apelul din prezenta cauză avea în compunere, de asemenea, pe domnul judecător C., care prin soluția și dezlegările date în cauza nr. 7030/118/2015 a devenit incompatibil, prezența sa în complet lipsind prezenta judecată de prezumția de echitate și obiectivitate ce trebuie să guverneze procesul civil. Această critică se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și atrage admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea cererii de recuzare și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în complet legal constituit. Pe de altă parte, din perspectiva criticii reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au invocat lipsa oricărei preocupări pentru clarificarea obiectului și temeiului juridic în ceea ce privește cererea de chemare în judecată, atât în fața primei instanțe, cât și în fața celei de apel. În opinia lor, au fost nesocotite dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., producându-se o vătămare gravă a drepturilor și intereselor procesuale, inclusiv a dreptului la apărare prin punerea în situația de a nu putea cunoaște decât după pronunțarea primei instanțe și, apoi, a celei de apel, temeiul juridic apreciat ca incident în cauză. Au fost împiedicați, astfel, să construiască o apărare efectivă, să expună considerente, probatorii în raport de o cerere clară, cu un temei juridic pe deplin cunoscut, toate acestea conducând la nulitatea actelor de procedură desfășurate în acest fel. Soluționarea apelului cu ignorarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., schimbarea obiectului cauzei din restituire prestații întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și pe dispozițiile art. 1648 alin. (1) C. civ. în restituire întemeiată pe plata lucrului nedatorat, fără a face trimitere la vreun text de lege, reprezintă o încălcare flagrantă a principiului disponibilității, care nu poate fi acceptată într-o hotărâre pronunțată de o curte de apel. Nulitatea actului juridic înseamnă desființarea actului juridic civil de la momentul perfectării sale, producând efecte atât ex nunc, cât și ex tunc, însă a se reține că actul juridic civil lovit de nulitate dispare pur și simplu, fără a ține cont de efectele produse de acesta în perioada cât a ființat valabil, este o susținere eronată și în afara oricărui text de lege. Însuși legiuitorul, atunci când legiferează instituții ca situația terțului dobânditor de bună-credință, dă eficiență unor efecte ale actelor juridice nule. Din această perspectivă, nu explică nici reclamantele și nici judecătorii din apel sau judecătorul fondului de ce au apreciat la unison că E. S.R.L. este un terț dobânditor de bună-credință. Dacă toate efectele contractului nr. x/2002 dispar ca urmare a constatării nulității, raționamentul instanțelor pe acest aspect, de menținere a efectului nulității, este greșit. Un astfel de raționament nu este nici măcar complet, atât judecătorul fondului, cât și cel din apel neargumentând, potrivit tezei susținute, ce se întâmplă cu cererea de restituire a prestațiilor atunci când restituirea se solicită odată cu constatarea nulității. Au apreciat recurenții că aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității actului juridic produce desființarea actului juridic, atât pentru trecut, cât și pentru viitor, însă toate efectele produse de actul juridic încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă pot fi înlăturate punctual doar pornind de la fundamentul care a condus la constatarea nulității și apreciind pentru fiecare efect în parte. Cu alte cuvinte, actul nu dispare pur și simplu, astfel că prestațiile efectuate în baza unui contract nul juridic, nu devin fapte juridice ce se fundamentează eventual pe îmbogățirea fără justă cauză sau plata lucrului nedatorat, ci rămân supuse regulilor contractuale până la înlăturarea completă a tuturor efectelor unui act a cărui nulitate s-a constatat definitiv. Raportul juridic primar, generator de drepturi și obligații în sarcina ambelor părți, rămâne cel născut la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare constatat nul ulterior. Drepturile și obligațiile născute din acest raport juridic sunt și rămân supuse acelorași temeiuri de drept de la naștere până la stingerea lor. Nu se poate crea decât în mod artificial o separare a efectelor produse până la declararea nulității și a acelorași efecte după momentul declarării nulității. Raportul juridic astfel identificat este în mod evident supus dispozițiilor legale în vigoare la momentul nașterii sale, respectiv în speța de față dispozițiilor C. civ. de la 1864, în acord și cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. De altfel, recurenții au apreciat că acest aspect este tranșat și prin decizia civilă nr. 172/C/31.10.2018 a Curții de Apel Constanța, care a statuat asupra nulității actului juridic, a instituției juridice a bunei, respectiv relei-credințe și asupra repunerii părților în situația anterioară raportat la dispozițiile C. civ. de la 1864, apreciind, cu autoritate de lucru judecat, că acesta este aplicabil raportului juridic civil. În mod evident, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 678/16.03.2018 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia civilă nr. 172/31.10.2018 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 684/10.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, face ca aspectele deja tranșate printr-o hotărâre judecătorească definitivă să nu mai poată fi contrazise printr-o altă hotărâre. Pe de altă parte, a susține că efectele actului juridic declarat nul au fost supuse răspunderii contractuale până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de declarare a nulității, iar ulterior acestei date sunt supuse îmbogățirii fără justă cauză, este lipsit de orice logică. Plata efectuată în virtutea contractului a fost o plată datorată, o executare a unei obligații contractuale. Plata este un fapt juridic incontestabil, a avut loc la un moment dat, ca fapt juridic este generatoare de drepturi și obligații de sine stătătoare dacă se admite că temeiul în care s-a efectuat plata a dispărut, însă data nașterii acestui nou raport juridic de restituire este momentul plății efective, moment la care este obligatoriu a fi raportat temeiul juridic aplicabil acestui raport juridic. Insistența cu care instanța de apel apreciază că instituția la care trebuia să recurgă reclamantele era plata lucrului nedatorat face ca și critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să fie pe deplin incidentă în cauză. Se poate susține fără putință de tăgadă că judecătorii din apel au expus considerente străine de natura cauzei, în cuprinsul hotărârii fiind analizată ce cale ar trebui să urmeze reclamantele spre a-și satisface pretențiile, în loc să se examineze considerentele de fapt și de drept expuse ca formând obiectul cauzei de către reclamante. În ceea ce privește critica circumscrisă pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., au afirmat recurenții că hotărârea din apel este pronunțată cu aplicarea și încălcarea dispozițiilor art. 1648 alin. (1) C. civ., dispoziții care nu au făcut obiectul analizei instanței de apel. Hotărârea supusă analizei de legalitate și temeinicie a instanței de apel era cea prin care judecătorul fondului a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților raportat la temeiul juridic al restituirii prestațiilor invocat de către reclamante, art. 1648 C. civ. Fără a analiza acest text, precizat ca temei de reclamantă, instanța de apel a constatat că tribunalul în mod eronat a admis excepția lipsei calității procesuale pasive raportat la sugestiile juridice făcute spre a fi urmate de către intimații reclamanți. Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierii de respingere a cererii de recuzare, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel într-un complet legal constituit, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Apărările formulate în cauză Intimații au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Au expus detaliat apărări cu privire la toate aspectele din recurs, inclusiv cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: a) În legătură cu recursul declarat împotriva încheierii civile din data de 18.10.2021 a Curții de Apel Constanța. Potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca dispoziții legale pe care pârâții recurenți și-au întemeiat cererea de recuzare respinsă prin încheierea civilă din data de 18.10.2021 a Curții de Apel Constanța, judecătorul este incompatibil de a judeca în situația "când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția în cauză pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil". Întrucât normele legale ce stabilesc cazurile de incompatibilitate sunt norme de interdicție (ele instituind situații de excepție în care, contrar regulii potrivit căreia judecătorul căruia i s-a repartizat un proces spre soluționare are, deopotrivă, prerogativa și obligația de a-l soluționa, judecătorul nu ar putea totuși să-l soluționeze, urmând a fi înlocuit de un alt judecător), concluzia care se impune este aceea că ele trebuie considerate ca fiind de strictă interpretare. Prin urmare, nu pot fi avute în vedere decât cazurile de incompatibilitate expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind îngăduită, pe cale de interpretare, extinderea aplicării lor uzând de argumentul de analogie. Astfel fiind, arată Înalta Curte că sintagma "și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece" conținută în textul legal nu poate fi înțeleasă decât în sensul că are în vedere situația – și numai această situație – în care, anterior momentului prevăzut de lege (art. 402 C. proc. civ.) pentru pronunțarea hotărârii, judecătorul cauzei își face cunoscută, într-o manieră îndeajuns de clară, părerea cu privire la soluția ce trebuie dată sau care ar urma să fie dată în respectivul proces. Antepronunțarea pe care textul legal o are în vedere vizează, însă, exclusiv procesul în curs de judecată, opinia judecătorului trebuind exprimată în legătură cu acesta. Prin urmare, condiția legală în discuție nu poate fi considerată realizată atunci când judecătorul a soluționat anterior un alt proces, privitor la chestiuni juridice chiar aflate în legătură cu procesul în curs și care, prin raportare la soluția dată în respectivul proces, ar putea influenta soluția din procesul pendinte, câtă vreme acestea nu conțin dezlegări directe, în totul anticipatorii, cu privire la însăși soluția ce trebuie sau care ar urma să fie pronunțată în actualul proces. Or, în legătură cu cererea de recuzare formulată de actualii recurenți exigențele legale sus-arătate nu sunt satisfăcute, în condițiile în care în procesul anterior (în care domnul judecător C. a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia nr. 172/C din 31.10.2018 a Curții de Apel Constantă) instanța s-a pronunțat cu privire la constatarea nulității unor acte juridice, iar în procesul de față obiectul cauzei este reprezentat de restituirea unei sume de bani, cu dobânda aferentă, consecutiv anulării respectivelor acte juridice. Prin urmare, față de diferența de obiect și cauză dintre cererile deduse judecății în vechiul, respectiv în actualul proces, precum și față de împrejurarea că prin modul de soluționare a cauzei și prin considerentele deciziei civile nr. 172/C/31.10.2018 a Curții de Apel Constanța nu s-au făcut în mod neechivoc afirmații care să anticipeze soluția ce ar urma să fie dată în procesul de față, rămâne că, în afara oricărei îndoieli, nu s-ar putea considera că domnul judecător C. și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția din prezentul proces, în sensul dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Încheierea de respingere a cererii de recuzare este, deci, legală, impunându-se respingerea recursului declarat în contra ei prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. b) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 80/C din 22 martie 2022 a Curții de Apel Constanța, Înalta Curte înțelege a arăta, cu valoare principială, că determinarea temeiului juridic al acțiunii având ca obiect, în sens larg, restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui act juridic declarat nul trebuie făcută prin raportare la data la care actul juridic fusese încheiat, fiind fără însemnătate data la care, ulterior, actul juridic respectiv a fost declarat nul. Are în vedere Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ., nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Corelativ, prin art. 5 alin. (1) din aceeași lege se prevede că dispozițiile C. civ. (Legea nr. 287/2009) "... se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare". Interpretarea acestor dispoziții legale trimite cu claritate la concluzia că, în ceea ce privește actele juridice (acestea fiind de interes în procesul de față), efectele juridice pe care ele le produc sunt, în totalitatea lor, guvernate de legea sub imperiul căruia ele au luat naștere, ca formă de aplicare a regulii "tempus regit actum", în concordanță, de altfel, și cu prevederile art. 6 alin. (2) din noul C. civ. O asemenea soluție legală este pe deplin rațională, fiind firesc ca părțile să fie ținute doar de acele efecte ale actului juridic pe care l-au încheiat prin raportare la o lege pe care o cunoșteau și ale cărei efecte și le-au asumat atunci când au acceptat încheierea actului. A considera altfel înseamnă a accepta că părțile ar putea fi supuse unor efecte sau consecințe pe care, la data încheierii actului, nu le puteau în mod obiectiv cunoaște, ceea ce ar fi injust, căci nimeni nu ar putea anticipa conținutul unei legi viitoare. În ce privește însă sfera de cuprindere a sintagmei "efecte juridice" la care art. 3 din Legea nr. 71/2011 se referă, nu încape nicio îndoială că ea vizează efectele juridice pe care, în planul drepturilor și obligațiilor părților, actul juridic le generează. Particularizând cu privire la contracte, ca specie de act juridic, sintagma în discuție include, deopotrivă, întreaga sferă a drepturilor și obligațiilor expres stipulate de părți în cadrul unui contract încheiat în mod valabil, dar și, în chip logic, pe acelea care decurg în mod implicit din contractul încheiat. Când însă un contract este declarat nul, zicându-se că a fost încheiat cu nerepectarea condițiilor stabilite de lege pentru valabila lui ființă, aceasta are ca efect desființarea lui retroactivă (în sensul înlăturării tuturor efectelor produse de la momentul nașterii lui), precum și, ca regulă, desființarea actelor juridice subsecvente, dacă acestea există. Tot astfel și în același spirit, anularea (declararea nulității) unui contract atrage – sau are vocația de a atrage – restabilirea situației anterioare încheierii lui, ca formă de restabilire a ordinii juridice încălcate (status quo ante actus nullus), ceea ce înseamnă (și) că părțile trebuie să-și restituie integral și, când este cazul, reciproc prestațiile efectiv executate (restitutio in integrum), în aplicarea principiului potrivit căruia ceea ce este nul nu poate produce efecte (quod nullum est nullum producit effectum). Sunt, în acest sens, dispozițiile art. 1254 alin. (3) din noul C. civ., potrivit cărora " În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu." În ce privește vechiul C. civ. (1864), principiul care, fundamental, guverna consecințele juridice ale anulării unui contract era, în spiritul ce caracterizează și noul C. civ., acela al restabilirii situației anterioare încheierii contractului declarat nul, deci inclusiv restituirea prestațiilor efectuate sau, după caz, a echivalentului lor pecuniar atunci când restituirea în natură a bunului obiect al contractului nu ar mai fi fost posibilă. Atât sub vechea reglementare, cât și sub noul C. civ., regula "restitutio in integrum" cunoștea și cunoaște anumite excepții, fără însă ca acestea să știrbească din valoarea ei principială și din forța ei de generalitate. Înalta Curte observă, în context, și că deși restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract declarat nul este, după cum s-a menționat mai sus, o măsură destinată restabilirii situației anterioare încheierii contractului, deci un instrument de suprimare (aneantizare) a efectelor acestuia, neputând fi caracterizată ca având valențele unui efect stricto sensu al contractului, ea reprezintă, totuși, o consecință juridică rezultată din faptul că, originar, contractul, ca act juridic, a fost încheiat. Prin urmare, încheierea contractului și faptul că, în temeiul lui, părțile au efectuat prestații anterior declarării nulității, conferă situației juridice create valențele uneia în raport de care se poate considera, interpretând mai larg noțiunea de "efecte ale contractului", că restituirea prestațiilor (ca formă de restabilire a situației anterioare) reprezintă, prin extensie și implicit, dar nu mai puțin sigur, un "efect" al contractului, căci fără contract nu putea exista, subsecvent nulității, nici restituire a pretențiilor. Trebuie, deci, considerat că regulile care guvernează restituirea prestațiilor sunt cele stabilite de legea sub care contractul s-a născut, lege care, din acest motiv, îi determină toate efectele. Această concluzie rezultă, de altfel, și din interpretarea dispozițiilor art. 1254 alin. (3) din Noul C. civ., mai sus citate, care, stipulând că în cazul în care contractul este desființat, restituirea pretențiilor în natură sau prin echivalent trebuie făcută potrivit prevederilor art. 1639 – 1647 C. civ., nu ar putea avea în vedere decât acele contracte care s-au încheiat după intrarea în vigoare a acestui nou Cod, căci doar aceste contracte intră sub autoritatea lui normativă, în acord cu prevederile art. 6 alin. (2) din noul C. civ. și cu ale art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Doar în acest fel s-ar putea face aplicarea riguroasă a regulii "tempus regit actum", evitându-se aplicarea cu efect retroactiv a dispozițiilor cuprinse în noua reglementare. Prin urmare, este fără relevanță dacă nulitatea unui contract sau, după caz, a altui act juridic a fost declarată după data intrării în vigoare a noului C. civ., hotărâtor fiind dacă respectivul contract sau, în genere, act juridic, a fost încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod sau, dimpotrivă, ulterior. În primul caz, toate efectele, în sens larg, ale contractului, deci inclusiv restituirea prestațiilor provocate de declararea nulității, vor fi guvernate de vechea reglementare (C. civ. 1864), pe când în cel de al doilea ele se vor situa sub autoritatea noului C. civ. (Legea nr. 287/2009). În prezentul proces s-a stabilit înaintea instanțelor fondului că nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x din 27 mai 2022, precum și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.05.2022 la Biroul Notarului Public F., au fost declarate prin decizia civilă nr. 172/C/31.10.2018 a Curții de Apel Constanța, deci ulterior intrării în vigoare (la 01.10.2011) a noului C. civ., însă titlul de proprietate și contractul de vânzare declarate nule fuseseră emise/încheiate anterior acestei date. Astfel fiind, rămâne că toate efectele atrase de declararea nulității lor sunt guvernate de vechiul C. civ. (1864), fiind irelevant că declararea nulității s-a produs ulterior datei de 01.10.2011. Toate cele de mai sus impun concluzia că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii atunci când a apreciat că acțiunea reclamanților este guvernată de noul C. civ., prin dispozițiile art. 1635 – 1649, iar nu ale C. civ. de la 1864, căci prin aceasta s-a ajuns la încălcarea dispozițiilor legale care, în sensul celor arătate în precedent, reglementează acțiunea în timp a legii și determină regimul juridic al efectelor unui act juridic, oricare ar fi acestea. Criticile recurenților privitoare la aspectele de mai sus sunt, deci, întemeiate, însă, după cum se va arăta în continuare, temeinicia acestor critici nu este suficientă concluziei că s-ar impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Constanța, spre rejudecare în apel. Statuând astfel, Înalta Curte are în vedere că instanța de apel a dispus admiterea apelului reclamanților, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constantă ca urmare a faptului că prima instanță a soluționat în mod greșit cauza fără a intra în cercetarea fondului, apreciind că nelegal prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. și B.. Pentru a decide că pârâții au calitate procesuală pasivă, instanța de apel a reținut că G., H. și I., deși înscriși în titlul de proprietate nr. x/27.05.2022 ca beneficiari ai reconstituirii dreptului de proprietate, nu s-au bucurat niciodată de vreo prerogativă specifică dreptului lor de proprietate reconstituit, ei fiind doar interpuși ignoranți în beneficiul pârâtului A.. A mai arătat instanța de apel, în legătură cu stabilirea situației de fapt (iar asupra acestor aspecte, în considerarea naturii lor factuale, instanța de recurs nu poate interveni, lipsindu-i o asemenea prerogativă), că pârâtul A. a fost adevăratul beneficiar al reconstituirii realizate prin titlul de proprietate nr. x/27.05.2022 pentru că se bucura de o promisiune de vânzare-cumpărare încă dinainte de emiterea titlului, iar realizarea vânzării terenului era asigurată prin plata anticipată a prețului și prin împuternicirea reprezentării la înstrăinare a promitenților de chiar funcționarul public complice la emiterea titlului. De aici, concluzia instanței de apel potrivit căreia în calitate de adevărat beneficiar al reconstituirii proprietății, pârâtul A. (alături de soția sa, pârâta B.) trebuie să restituie contravaloarea terenului litigios. Față de aceste aspecte și prin raportare la totalitatea aspectelor relevate în cuprinsul deciziei din apel cu privire la mecanismul fraudulos care a stat la baza emiterii titlului de proprietate și la vânzarea terenului către S.C. E. S.R.L. (aspecte pe care, fiind de natură factuală, Înalta Curte nu le va mai menționa în cuprinsul prezentei decizii), conturând reaua-credință a pârâților, instanța de apel era în drept să constate că pârâții Sandu și soția B. au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Observă Înalta Curte că instanța de apel nu s-a mărginit la a trage concluzii întemeindu-se pe aparențe, ci a examinat în profunzime situația juridică din cauză, concluzionând în mod corect că atâta vreme cât vânzătorii din contractul autentificat sub nr. x/28.05.2002 erau doar simpli interpuși, parte a mecanismului constituit în avantajul pârâților, iar nu beneficiari veritabili și efectivi, ci doar scriptici și aparenți ai reconstituirii dreptului de proprietate, calitate procesuală pasivă în cauză pot avea pârâții A. și B., ca beneficiari efectivi ai operațiunii juridice complexe pe care au imaginat-o. A considera altfel înseamnă a le asigura pârâților o protecție pe care ar fi injust să o obțină, câtă vreme au cules beneficiul material al operațiunilor juridice derulate. În aceste circumstanțe, soluția de admitere a apelului reclamanților Comuna Agigea prin Primar și primarul Comunei Agigea apare ca legală, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Constanța trebuind menținută. Ca o consecință a acestei soluții, deși Înalta Curte a confirmat temeinicia motivului de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) privitor la greșita reținere a incidenței dispozițiilor noului C. civ. (Legea nr. 287/2009), iar nu ale C. civ. de la 1864 cu privire la acțiunea în restituirea prestațiilor promovată de reclamanți, valorificarea în plan procesual a celor decise de Înalta Curte cu privire la acest aspect al cauzei se va putea face înaintea primei instanței, cu ocazia rejudecării. Nu este, așadar, necesară casarea, fie și parțială, a deciziei date în apel și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului incident la Curtea de Apel Constanța, câtă vreme Tribunalul Constanța, ca instanță de rejudecare, va putea și va trebui să țină seama de ele, dându-le cuvenitele efecte. Prin aceasta, se asigură inclusiv respectarea regulii cu valoare de principiu afirmată prin dispozițiile art. 177 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităților actului de procedură". În fine, Înalta Curte mai arată că nu s-ar putea considera, precum afirmă recurenții prin întemeiere pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nici că instanța de apel nu ar fi motivat suficient soluția dată apelului incident, din examinarea considerentelor deciziei rezultând cu claritate care au fost argumentele juridice în virtutea cărora Curtea de Apel a apreciat că cererea în restituirea prestațiilor ar fi supusă dispozițiilor noului C. civ., cu referire la instituția plății lucrului nedatorat. Rezultă din cele ce preced și că Înalta Curte nu a achiesat la aceste statuări, plasând acțiunea reclamanților sub guvernământul precedentei reglementări. Ținând, așadar, seama de precizările și distincțiile pe care Înalta Curte le-a făcut, și pe care instanța de rejudecare le va avea în vedere, se va respinge ca nefondat recursul, soluția de anulare a sentinței și trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță fiind legală.