ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1237/2023

Ședința publică din data de 22 iunie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2017, la 11 aprilie 2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov - prin Primar și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună următoarele:

- să se constate că reclamanta este proprietara imobilelor construcții cu caracter definitiv, compuse din 4 module de spații comerciale, edificate pe terenul proprietatea pârâtului Municipiul Brașov din Brașov, str. x, înscrise în: CF x Brașov, nr. cad. x, în suprafață de 324 mp; CF x Brașov, nr. cad. x, în suprafață de 84 mp, CF x Brașov, nr. cad. x, în suprafață de 129 mp; CF x Brașov, nr. cad. x, în suprafață de 44 mp; CF x Brașov, nr. cad. x, în suprafață de 80 mp; CF x Brașov, nr. cad. x, în suprafață de 220mp; CF x Brașov, nr. cad. x, în suprafață de 325 mp;

- să se constate că pârâtul Municipiul Brașov a transmis reclamantei un drept de superficie pentru terenul aferent construcțiilor proprietatea reclamantei, identificate la pct. 1;

- înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra construcțiilor cu titlu de construire și a dreptului de superficie asupra terenului de sub construcții, menționat la pct. 1.

Prin sentința civilă nr. 13007/22.12.2017, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale prin raportare la valoarea obiectului litigiului, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr. 38S din 18 februarie 2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Municipiul Brașov prin Primar.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel principal reclamanta și apel incident pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 1034Ap din 7 august 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă au fost respinse apelurile.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către toate părțile litigiului.

Prin decizia nr. 2291 din 5 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins recursul pârâtului și s-a admis recursul reclamantei, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 605/Ap din 6 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. contra sentinței civile nr. 38/S din 18 februarie 2019.

Decizia nr. 605/Ap din 6 aprilie 2022 și încheierile de ședință din 2 iunie 2021 și 23 martie 2022 au fost atacate cu recurs de către reclamanta A. S.R.L..

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. S.R.L. a expus următoarele aspecte:

- în ce privește încheierea de ședință din 2 iunie 2021, prin obiectivele aferente, reclamanta a solicitat, printre altele, ca expertul să verifice materialele din care au fost realizate construcțiile și soluțiile adoptate prin ambele autorizații, inclusiv să întocmească releveele construcțiilor; un asemenea obiectiv era necesar pentru a se admite cererea de apel, cu consecința admiterii acțiunii; soluția de respingere a probei ca nefiind utilă cauzei în raport de înscrisurile de la dosar este nemotivată, deoarece instanța nu a indicat nici cu titlu generic care dintre înscrisuri ar face această dovadă - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă se va trece peste această critică, pentru lămurirea acestor împrejurări era necesar să se recurgă la cunoștințele unui specialist; or, respingând proba, instanța a încălcat prevederile art. 330 C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- prin încheierea de ședință din 23 martie 2022, instanța a respins obiecțiunile reclamantei, cu încălcarea prevederilor art. 337 C. proc. civ., deși se impunea lămurirea tuturor aspectelor învederate în obiecțiuni și refacerea calculelor, critică încadrabilă în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- hotărârea atacată cu recurs este nemotivată față de împrejurarea că instanța de apel și-a însușit în cea mai mare parte considerentele primei instanțe, în ceea ce privește problema stabilirii existenței sau nu a unui drept de proprietate al recurentei asupra construcțiilor edificate, fără a mai expune propriul ei raționament pentru care a pronunțat această soluție;

- instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., art. 37 din Legea nr. 50/1991 și art. 36 din Legea nr. 71/1996, ceea ce relevă incidența motivelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

- Curtea a procedat la o greșită aplicare și interpretare a considerentelor deciziei de casare, nr. 2291/05.11.2020; a reținut în mod nelegal că reclamanta nu ar fi titulara unui drept de proprietate asupra acelorași construcții definitive, că actul de adjudecare din 2008 cu privire la construcțiile provizorii nu poate constitui titlu de proprietate și asupra construcțiilor definitive, că autorizația de construire nr. x din 2014 nu mai poate fi avută în vedere în cadrul analizei;

- contrar celor reținute de Curtea de Apel, Înalta Curte a casat prima hotărâre a instanței de apel pe motiv că, în analiza existenței și întinderii dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor, instanța de apel nu se raportase și la actul de adjudecare invocat în cauză, ci doar la autorizația de construire nr. x/2014, însă nu a stabilit nicidecum că, în rejudecare, analiza instanței de apel trebuie să se limiteze doar/strict la acest înscris (act de adjudecare 04.03.2008), prin excluderea oricăror alte înscrisuri, ci dimpotrivă analiza existenței dreptului de proprietate trebuie să înceapă pornind de la acest înscris;

- instanța de apel, ca urmare a constatării existenței unui drept de proprietate al recurentei reclamante asupra construcțiilor provizorii în baza actului de adjudecare din 04.03.2008, trebuia să analizeze dacă aceasta era sau nu și titulara dreptului de proprietate asupra acelorași construcții transformate/devenite definitive în baza autorizației de construire nr. x/2014, astfel cum invocase în apărare;

- având în vedere că reclamanta era titulara unui drept de proprietate asupra construcțiilor provizorii (aspect constatat chiar de instanța de apel), dobândit în baza actului de adjudecare, că era, totodată, titulara unui drept de superficie asupra terenului aferent, constituit prin contractul de asociere încheiat între autoarea acesteia și Municipiul Brașov, împrejurări coroborate cu autorizația de construire nr. x/2014 și procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/25.02.2015, rezultă că reclamanta este titulara unui drept de proprietate și asupra construcțiilor definitive;

- în mod nelegal, instanța de apel a reținut că prin actul de adjudecare recurenta nu ar fi putut primi mai multe drepturi decât cele dobândite de autoarea sa, critica subsumându-se motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

- instanța de apel a reținut inițial că actul de adjudecare constituie titlu de proprietate cu privire la construcțiile provizorii, însă recurenta reclamantă nu ar avea și un titlu de proprietate asupra construcțiilor definitive; instanța de apel a mers mai departe cu analiza în cauză, în lipsa învestirii ei cu privire la validitatea/valabilitatea vreunuia dintre actele civile încheiate/întocmite în cauză (act de adjudecare, respectiv acte anterioare emiterii acestuia) și a reținut că oricum reclamanta nu ar fi putut dobândi mai multe drepturi decât cele pe care i le-ar fi putut transmite autoarea ei (B. S.R.L. - fosta C. S.R.L.); soluția astfel pronunțată suferă de mai multe vicii de nelegalitate încadrabile în motivele de recurs menționate;

- considerentele instanței sunt contradictorii – ceea ce reclamă incidența punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. astfel, deși inițial instanța reține că, Acest act de adjudecare constituie titlu de proprietate pentru construcțiile adjudecate conform art. 120 alin. (2) Legea nr. 85/2006 [...] se reține deci că, în baza acestui înscris, reclamanta face dovada dreptului său de proprietate asupra construcțiilor provizorii’’, ulterior la pag. 10 paragrafele 7 și urm. - pag. 11 paragraf. 11 din decizia recurată, aceeași instanță reține "pentru a se putea da eficiență actului de adjudecare trebuie a se analiza cu prioritate dacă se poate susține cu vreun temei că autoarea reclamantei a dobândit vreun drept de proprietate asupra construcțiilor edificate în temeiul contractului de asociere. Numai în cazul unui răspuns afirmativ, se poate reține că acest drept s-a transmis în mod legal în patrimoniul societății reclamante în baza actului de adjudecare invocat în justificarea caracterului fondat al pretențiilor acesteia din urmă [...] neavând, deci un titlu în baza căruia să i se fi constituit dreptul de proprietate, în mod firesc trebuie apreciat că aceste construcții nu puteau face obiectul adjudecării de către societatea reclamantă conform actului încheiat în data de 04.03.2008, neputând a se transmite proprietatea unor bunuri ce nu se aflau în patrimoniul său’’;

- procedând de această manieră, instanța s-a pronunțat, din oficiu, și asupra unei probleme de drept cu privire la care nu a fost învestită de vreuna din părți (validitatea sau valabilitatea actului de adjudecare) și pe care nu a pus-o în discuția contradictorie a părților, încălcând astfel, totodată, și principiul contradictorialității - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- instanta de apel a reținut, în mod nelegal, că la data încheierii actului de adjudecare - 04.03.2008, autoarea recurentei (B. S.R.L. - fostă C. SRL) nici nu ar fi avut cum să-i mai transmită vreun drept de proprietate prin actul de adjudecare, câtă vreme aceasta i-ar fi cesionat deja toate drepturile și obligațiile ce rezultau din contractul de asociere, la un moment anterior, în baza convenției nr. 1556/04.08.2004; în acest sens, instanța a aplicat în mod nelegal unei convenții încheiate în 2004 prevederile noului C. civ. referitoare la cesiunea de contract, chestiune încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- instanța de apel a concluzionat în mod nelegal că în speță convenția nr. 1554 din 2004 ar fi avut natura unei cesiuni de contract care ar fi presupus transmisiunea unui raport obligațional către un terț, prin substituirea uneia dintre părțile contractuale cu terțul respectiv;

- în primul rând, instituția cesiunii de contract nu exista sub vechea reglementare, ea fiind recunoscută și reglementată abia sub regimul Noului C. civ., ceea ce duce la concluzia că instanța de apel în mod nelegal a aplicat prevederile Noului C. civ., deși în cauză erau aplicabile prevederile vechiul Cod; din această perspectivă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile în timp prin aplicarea în esență a prevederilor unei legi noi unui act juridic încheiat anterior intrării sale în vigoare; instanța de apel a pronunțat o hotărâre și cu încălcarea dispozițiilor art. 3 și 5 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a C. civ.

- în al doilea rând, convenția încheiată între părți nr. 1556/2004, prin care B. S.R.L. a transmis toate drepturile și obligațiile ce îi reveneau din contractul de asociere nr. x/1996 către D. S.R.L., actuala A. S.R.L., este un contract ce înglobează două operațiuni juridice, din care una era a cesiunii de creanță; or, și din această perspectivă, instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor legale, aplicând în mod nelegal norme aferente unei alte instituții juridice;

- decizia instanței de apel încalcă prevederile art. 120 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței; instanța de apel a reținut în mod nelegal că pentru a putea da eficacitate actului de adjudecare, trebuie să verifice dacă autoarea reclamantei a dobândit vreun drept asupra construcțiilor edificate în baza contractului de asociere nr. x/1996 pentru a putea să fi transmis mai departe reclamantei acest drept prin actul de adjudecare; în acest context a procedat la analizarea naturii juridice a contractului de asociere, concluzionând, în mod nelegal, că în temeiul acestui din urmă contract, autoarea reclamantei nu dobândise vreun drept de proprietate asupra construcțiile provizorii edificate;

- actul de adjudecare a fost emis în cadrul procedurii de lichidare a societății B. S.R.L., în urma vânzării prin licitație publică, în condiții de supraofertare a construcțiilor provizorii;

- potrivit dispozițiilor art. 120 alin. (2)

2

din Legea nr. 85/2006, procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate; mai mult decât atât, cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale, acest act de adjudecare a fost notat în cartea funciară; valabilitatea și validitatea actului de adjudecare nu au fost contestate de vreuna dintre părți (nici în prezenta cauză și nici în cadrul procedurii insolvenței), iar aceste aspecte nu au fost puse de instanța de apel în discuția contradictorie a părților;

- or, câtă vreme instanța de apel a reținut în condițiile mai sus prezentate că actul de adjudecare ar fi lipsit de efecte, aceasta a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 120 din Legea nr. 85/2006;

- până la o eventuală anulare a acestuia, procesul-verbal este valabil și produce efectele recunoscute de lege, fiind titlu de proprietate;

- decizia Curții de Apel este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea Codului Comercial, instanța de apel reținând, în mod nelegal, că între părți a fost încheiat un contract de asociere în participațiune guvernat de dispozițiile art. 251-254 Codul comercial, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- participarea asociaților atât la beneficii cât și la pierderile suferite ține însăși de esența contractului de asociere în participațiune; câtă vreme Municipiul Brașov nu și-a asumat participarea la vreo pierdere, ci doar la beneficiile rezultate din asociere, nu se poate vorbi de un contract de asociere în participațiune, fiind aplicate greșit prevederile art. 251-254 din Codul Comercial; instanța nu putea trece peste voința părților, ci trebuia să procedeze la calificarea actului juridic respectând voința reală a părților; astfel, din analiza întregului contract, nu există vreo clauză prin care Municipiul Brașov să își asume participarea la suportarea pierderilor;

- în opinia recurentei, prin contractul încheiat s-a constituit un veritabil drept de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată al unității administrativ teritoriale;

- dacă s-ar trece peste aceste aspecte și s-ar reține că în cauză ar fi încheiat un contract de asociere în participațiune, instanța de apel, care a menținut întocmai considerentele primei instanțe, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 254 Codul comercial;

- plecând de la aceste dispoziții, prima instanță a reținut că întrucât părțile nu au reglementat situația juridică a construcțiilor, ulterior expirării duratei asocierii, rezultă că reclamanta nu ar avea un titlu în baza căruia să i se fi constituit dreptul de proprietate asupra construcțiilor, raționament validat întocmai de instanța de apel, fără nicio motivare în acest sens;

- or, instanța de apel, procedând de această manieră, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 254 Codul comercial;

- decizia recurată încalcă și prevederile art. 492 din vechiul C. civ., atunci când s-a reținut că B. S.R.L. (autoarea recurentei) nu ar fi fost titulara unui drept de proprietate;

- corelativ analizării problemei existenței unui drept de proprietate asupra construcțiilor edificate, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze ca o chestiune preliminară dacă a fost sau nu constituit un drept de superficie, ceea ce ar fi rezolvat ambele probleme ridicate în cauză, respectiv stabilirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor și natura juridică a dreptului de folosință asupra terenului constituit de Municipiul Brașov în favoarea reclamantei, fiind cert faptul că aceasta, respectiv autorul ei, a dobândit și exercitat folosința efectivă asupra terenului, prin edificarea, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor de deasupra acestuia;

- or, prin încheierea contractului de asociere din anul 1996, întocmai acest drept a fost constituit, respectiv Municipiul Brașov i-a acordat dreptul de a edifica construcții pe terenul acestuia, corelativ cu dreptul de a folosi terenul aferent; astfel și din această perspectivă instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 492 C. civ.;

- prima instanță, în mod nelegal, a reținut prevederile Noului C. civ. în analiza constatării constituirii sau nu a unui drept de superficie în favoarea reclamantei, regăsindu-se în speță motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- contrar celor reținute de instanța de apel, dreptul de superficie a fost constituit în favoarea autoarei reclamantei de către pârâtă prin chiar contractul de asociere nr. x/1996; astfel soluția pronunțată este nelegală întrucât instanța de apel a avut în vedere dispozițiile Noului C. civ., deși regimul juridic al acesteia este guvernat în speță de dispozițiile C. civ. din 1864 - motiv de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greșită a prevederilor Noului C. civ. instituția dreptului de superficie se analizează în strânsă legătură cu cea a accesiunii imobiliare artificiale, cele două analizându-se în oglindă; reglementând aceeași situație de fapt, cele două instituții trebuie analizate sub imperiul aceleiași legi;

- în considerarea criticilor învederate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierilor recurate și trimiterea pricinii spre rejudecare la instanța de apel;

- în drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Municipiul Brașov, prin Primar, a invocat excepția inadmisibilității cererii de recurs raportat la dispozițiile art. 497 C. proc. civ., argumentând că Înalta Curte de Casație și Justiție poate casa și trimite cauza o singură dată, spre o nouă judecată la instanța de apel. Or, în speță, a existat deja o casare cu trimitere. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În ceea ce privește încheierea de ședință din data de 2 iunie 2021, apreciază că instanța de judecată a respins în mod corect proba cu expertiză tehnică specialitatea construcții, iar soluția adoptată este motivate, contrar susținerilor recurentei-reclamante.

Apreciază că în mod corect a respins instanța de apel obiecțiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză specialitatea topografie prin încheierea de ședință din data de 23 martie 2023, nefiind încălcate prevederile art. 337 din C. proc. civ., astfel încât nu este incident în cauză motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. întrucât încheierea nu a fost pronunțată cu încălcarea niciunei regului de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat în condițiile în care decizia recurată respect prevederile art. 425 C. proc. civ., fiind expuse pe larg toate argumentele pentru care instanța a respins apelul reclamantei.

Recurenta susține că instanța de apel a procedat la o greșită aplicare și interpretare a considerentelor deciziei de casare nr. 2291/05.11.2020, că în rejudecare instanța s-a limitat doar la actul de adjudecare din 04.03.2008, prin excluderea oricăror altor înscrisuri, iar analiza existenței dreptului de proprietate trebuia să înceapă pornind și de la Autorizația de construire nr. x/2014, despre care însăși recurenta-reclamantă afirma că nu constituie temeiul dreptului de proprietate asupra construcțiilor ce fac obiectul prezentei cauze. Atât în cuprinsul cererii de apel formulată de către S.C. A. S.R.L., cât și cu ocazia judecării recursului declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1034/2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, la termenul de judecată din data de 05.10.2020, principala critică a recurentei a vizat faptul că dreptul său de proprietate nu rezultă din autorizație, cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci din conținutul actului de adjudecare din 4 martie 2008, care constituie titlul său de proprietate asupra construcțiilor.

Ori tocmai acesta a fost și motivul pentru care ÎCCJ a casat decizia atacată, și a trimis cauza spre rejudecare, apreciind că este necesară rejudecarea cauzei sub aspectul necesității analizării raporturilor juridice dintre părți prin prisma titlului de proprietate invocat de reclamantă, respectiv actul de adjudecare din 4 martie 2008, întrucât instanța de apel a analizat prin decizia recurată dreptul de proprietate al societății asupra construcțiilor doar din prisma Autorizației de Construire nr. x/2014.

Astfel, prin decizia civilă nr. 605/2022, Curtea de Apel Brașov a analizat dreptul de proprietate al recurentei asupra construcțiilor din prisma actului de adjudecare din 4 martie 2008, astfel cum a solicitat recurenta, situație fată de care este nefondată critica în sensul că instanța de judecată trebuia să analizeze dacă reclamanta era sau nu titulara dreptului de proprietate asupra acelorași construcții devenite definitive în baza autorizației de construire nr. x/2014, întrucât în aprecierea eronată de altfel a recurentei, în baza actului de adjudecare din 2008, a autorizației de construire din anul 2014 și a procesului-verbal de recepție din 2015, aceasta se consideră proprietară asupra construcțiilor definitive și titulară asupra unui drept de superficie încă din anul 1996, prin Contractul de asociere încheiat în cauză.

În ceea ce privește petitul 2 referitor la constatarea că pârâtul a transmis reclamantei un drept de superficie pentru terenul aferent construcțiilor, Curtea de Apel Brașov în mod corect a respins și acest petit ca neîntemeiat. Susține recurenta eronat de altfel că dreptul de superficie ar fi fost constituit prin încheierea Contractului de asociere din anul 1996, iar împrejurările ulterioare respectiv încasarea impozitului aferent proprietăților construcții definitive, precum și eliberarea autorizației de construire nr. 154/28. 03.2015, reprezintă confirmări ale dreptului de superficie, hotărârile pronunțate de Consiliul Local al Municipiului Brașov având caracter recognitiv al acestui drept. Din contră, la dosarul cauzei a fost depus HCL Brașov nr. 368/28.07.2016 prin care Consiliul Local al Municipiului Brașov a respins solicitarea S.C. A. S.R.L. de acordare a unui drept de superficie asupra terenurilor ce fac obiectul prezentei cauze.

Arată intimata că Municipiul Brașov și-a respectat obligația asumată prin contractul nr. x/1996, respectiv aceea de a pune terenul la dispoziția apelantei, până la data de 01.05.2016, data încetării contractului prin ajungerea la termen. După această dată terenul fără nicio condiționare revine în proprietatea Municipiului Brașov, calitate ce îi permite potrivit legii să refuze constituirea unui drept de superficie, fiind evident că peste această voință instanța de judecată nu poate constitui un drept de superficie în favoarea recurentei-reclamante.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a invocat excepția nulității recursului prin prisma faptului că aspectele deduse judecății nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., reprezentând critici de netemeinicie în legătură cu modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor. Pe fond, consideră că este neîntemeiată calea de atac, precum și tardivitarea recursului formulat de reclamantă.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., solicită respingerea acestuia ca nefondat în condițiile în care urmează să se constate că argumentele recurentei-reclamante în susținerea acestui motiv de recurs vizează exclusiv aspectele de fapt reținute de instanța de apel cu privire la problema stabilirii existenței sau nu a unui drept de proprietate al acesteia asupra construcțiilor edificate astfel încât se tinde, așadar, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 (încălcarea dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 50/1991 și art. 36 din L. 7/1996), solicită instanței respingerea acestora ca nefondate.

Apreciază că instanța de apel a rejudecat cererea de apel având în vedere cele statuate prin decizia nr. 2291 pronunțată de ÎCCJ, reținând că petitul 1 al acțiunii trebuie analizat din perspectiva înscrisului pe care reclamanta si-a fundamentat pretentia formulată, respectiv actul de adjudecare din 4 martie 2008 și nu în baza autorizației de construire nr. x/28.03.2014. (pg. 8 din decizia recurată), împrejurare față de care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la incidența art. 488 pct. 8 (încălcarea dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 50/1991 și art. 36 din Legea nr. 7/1996), solicită respingerea recursului ca nefondat întrucât prin încheierea contractului de asociere nr. x/15.05.1996, Municipiul Brașov nu a conferit un drept real asupra construcțiilor în favoarea antecesoarei reclamante S.C. A. S.R.L., dimpotrivă la încetarea asocierii se revine la situația anterioară, respectiv S.C. A. S.R.L. aduce terenul în starea inițială.

Recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea formulată de Municipiul Brașov, prin Primar prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității cererii de recurs invocată prin raportare la prevederile art. 497 C. proc. civ. motivate de faptul că potrivit art. 27 C. proc. civ. s-a prevăzut expres că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care au început. Acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost înregistrată initial pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 11.04.2017, data la care prevederile art. 497 C. proc. civ. avea următoarea formă: "Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată…".

În aceste condiții, solicitarea de trimitere a cauzei spre o nouă judecată instanței de apel este singura soluție legală admisibilă, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Pe fondul cererii de recurs, a solicitat admiterea recursului în condițiile în care prin memoriul de recurs au fost invocate critici de nelegalitate și nu de neteminicie cum greșit pretend intimații.

Recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român prin care a solicitat respingerea excepției tardivității, arătând că recursul a fost declarant în termen procedural, precum și respingerea excepției nulității motivate de faptul că memorial de recurs cuprinde critici de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 22 iunie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția din 28 iulie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a stabilit pentru recurentă obligația de achitare a unei taxe de timbru în cuantum de 4532 RON. Recurenta-reclamantă și-a îndeplinit obligația de plată a taxei judiciare de timbru, ordinul de plată regăsindu-se la dosar ÎCCJ.

Prin încheierea din data de 9 februarie 2023, instanța a constatat că recursul a fost declarat în termen și îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul încadrării criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și a fost acordat termen de judecată la data de 4 mai 2023.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casației și Justiție.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 02 iunie 2021.

Astfel cum însăși recurenta precizează în motivele cererii de recurs, efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcții, în scopul de a se stabili materialele din care au fost realizate construcțiile, precum și soluțiile constructive adoptate prin autorizațiile de construire, era necesară în ipoteza admiterii cererii de apel a reclamantei și, prin consecință, a admiterii acțiunii.

În aceste condiții, față de împrejurarea că instanța de apel a hotărât respingerea apelului, considerând că sunt neîntemeiate pretențiile deduse judecății, devine evident că, în aprecierea instanței de apel, administrarea probei cu expertiza solicitată nu apărea ca utilă cauzei, impunându-se respingerea acestei cereri în probațiune.

O asemenea dispoziție a instanței se circumscrie dreptului de apreciere recunoscut judecătorilor în plan probatoriu, concretizând în mod direct prevederile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora probele trebuie să fie admisibile și să ducă la soluționarea procesului, înțelese în coroborare cu cele ale art. 258 alin. (1) din același Cod, conform cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când există pericolul că ele să se piardă prin întârziere.

Prin urmare, instanța de apel a hotărât cu respectarea legii respingerea cererii de efectuare a expertizei în specialitatea construcții, lipsa de utilitate a probei trebuind pusă în relație cu soluția dată apelului declarat de reclamantă.

Nu ar putea, deci, să fie reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunându-se respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din data de 02 iunie 2021.

Acest recurs nu ar putea fi considerat întemeiat nici pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., căci atâta vreme cât instanța a precizat că prin raportare la înscrisurile deja aflate la dosar proba apare ca lipsită de utilitate, nu mai erau necesare detalieri suplimentare prin indicarea în concret și în mod specific a acelor înscrisuri care au întemeiat soluția de respingere a cererii în probațiune. Ar fi excesiv să i se pretindă instanței o astfel de detaliere, căci ea riscă, în anumite circumstanțe, să aibă semnificația unei pronunțări anticipate a soluției ce trebuie dată în proces, iar aceasta nu se află în intenția legii.

Trebuie avut în vedere, sub acest aspect, și că întrucât hotărârea ce urmează a fi dată la finele judecății trebuie să cuprindă, în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate, cât și motivele de fapt și drept pe care se întemeiază soluția, abia la acest moment procesual vor putea fi mai bine înțelese rațiunile pentru care o cerere în probațiune fusese anterior respinsă.

b) În legătură cu recursul declarat împotriva încheierii de sedință din data de 23 martie 2022.

Respingerea de către instanța de apel, prin această încheiere de ședință, a obiecțiunilor la raportul de expertiză topografică efectuat în cauză ținea, în sensul celor mai-sus arătate cu privire la recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din 02 iunie 2021, de exercitare de către instanță a dreptului ei de a hotărî, în plan probatoriu, cu privire la cererile și susținerile părților aflate în legătură cu stabilirea situației de fapt și administrarea de noi dovezi.

Fără a reitera concluziile ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 255 alin. (1) și art. 258 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte mai precizează doar că dreptul instanțelor fondului (deci inclusiv al instanței de apel) de a aprecia inclusiv asupra pertinenței și utilității în cauză a unor obiecțiuni la un raport de expertiză efectuat nu poate primi alt regim juridic decât acela care, în genere, privește regimul de admisibilitate a probelor, dreptul de apreciere al instanței fiind unul semnificativ și bine consolidat legal.

Aspectele a căror lămurire reclamanta a solicitat-o prin formularea de obiecțiuni și-ar fi avut, de altfel, utilitate exclusiv în cazul în care apelul și acțiunea ar fi fost admise, ceea ce în cauză nu s–a dispus, astfel că nu s-ar putea considera că instanța de apel ar fi săvârșit o greșeală de judecată subsumabilă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se impune, așadar, respingerea ca nefondat și a recursului declarat împotriva încheierii de ședință din data de 23 martie 2022.

c) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 605 din 06 aprilie 2022 a Curții de Apel Brașov.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că motivul este nefondat, pentru motivele care se vor arăta în continuare.

Contrar celor afirmate de recurentă, raționamentul juridic al instanței de apel și întreaga construcție argumentativă de care aceasta a uzat se constituie într-un suficient eșafodaj al soluției pronunțate, neputându-se considera că instanța de apel s-a mărginit la a prelua considerentele primei instanțe privitoare la stabilirea existenței sau inexistenței unui drept de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor.

Lectura deciziei atacate cu recurs trimite cu îndestulătoare evidență la concluzia că instanța de apel și-a înfățișat propriul raționament juridic, oferind inclusiv elemente proprii de argumentare, ce dezvoltă și întregesc linia de argumentație a primei instanțe.

În același timp, atâta vreme cât instanța de apel a păstrat soluția primei instanțe, respingând apelul și confirmând argumentația juridică folosită de aceasta, este în totul firesc ca elementele esențiale ale raționamentului juridic să fie comune, convergența punctelor de vedere ale celor două instanțe ale fondului neputând avea semnificația unei nemotivări a deciziei de către instanța de apel.

Cu privire la celelalte motive de recurs subsumate, în raport de conținutul lor, prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte înțelege a arăta următoarele:

Cu caracter preliminar, prezenta instanță precizează că recursul, fiind o cale extraordinară de atac, permite realizarea unui control judiciar ale cărui limite sunt imperativ stabilite prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., adică numai pentru motivele arătate în aceste dispoziții legale, înțelese ca motive care, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., supun analizei legalitatea hotărârii atacate, iar nu și temeinicia acesteia.

Astfel fiind, toate aspectele care nu pot fi subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deci inclusiv acelea care tind la a solicita instanței de recurs să procedeze la reconsiderarea situației de fapt prin raportare la probele administrate și la interpretarea dată acestora de instanțele fondului, nu pot fi considerate ca admisibile în recurs, ele neavând aptitudinea de a învesti instanța de recurs cu cercetarea lor.

Tot astfel, stabilirea conținutului unor acte juridice, inclusiv al unor convenții încheiate între părțile cauzei, ori a sensului sau scopului unora dintre clauzele contractuale, nu intră în sfera de cuprindere a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., căci ele tind la stabilirea unor aspecte care țin de conținutul facutal al raporturilor juridice stabilite între părți, iar nu la punerea în dezbatere a unor chestiuni de veritabilă (ne) legalitate a hotărârii atacate.

Prin urmare, soluționarea recursului de față se va realiza între aceste limite și cu observarea menționatelor exigențe, potrivit celor ce urmează.

Cu privire la critica prin care se afirmă încălcarea, în rejudecarea apelului, a dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora " În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul", Înalta Curte constată caracterul ei nefondat.

Prin decizia civilă nr. 2291/05.11.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, s-a dispus casarea deciziei date în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, motivul acestei casări fiind acela că "...deși prin cererea de apel reclamanta a arătat că dreptul de proprietate asupra construcțiilor a fost dobândit prin adjudecare la licitație publică conform actului de adjudecare din 04.03.2008 și nu prin autorizația de construire din anul 2014, instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți doar cu referire la autorizația de construire și nu în raport de actul de adjudecare din 4 martie 2008 invocat de reclamantă ca reprezentând titlul său de proprietate asupra construcțiilor din litigiu. Din această perspectivă, nefiind analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma titlului de proprietate invocat de reclamantă, respectiv actul de adjudecare din 4 martie 2008, Înalta Curte, reținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a admite recursul reclamantei ....", (4) din decizie).

Aceste dezlegări ale Înaltei Curți, ca instanță de recurs, erau obligatorii pentru instanța de rejudecare a apelului, obligând-o, cu prioritate, la a analiza cererea reclamantei de constatare a dreptului său de proprietate asupra construcțiilor prin raportare la existenta, particularitățile juridice și efectele actului de adjudecare din data de 04.03.2008.

În aceste condiții, fără temei i se reproșează instanței de apel că și-a fundamentat motivarea pe analiza acestui act, căci în acest fel au fost respectate dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanței de recurs.

Mai mult, tocmai pentru că a sesizat în mod corect conexiunile existente între diferitele aspecte de fapt și drept invocate de reclamantă înaintea primei instanțe și, apoi, prin cererea de apel, aspecte care propuneau o soluție în legătură cu acțiunea reclamantei prin raportare la toate particularitățile raporturilor dintre părți, astfel cum acestea s-au născut și, după caz, au evoluat în timp, respectiv până la împlinirea duratei de 20 de ani a contractului de asociere nr. x din 15.05.1996, instanța de apel și-a extins raționamentul juridic, întregindu-l inclusiv cu analiza altor elemente ale cauzei (pag. 9-11 din decizie). De altfel, instanța de apel, după ce a analizat efectele actului de adjudecare, a găsit potrivit să precizeze că "....în acest context, Curtea nu poate să nu aibă în vedere ansamblul raporturilor contractuale dintre părți ce a reprezentat și premisa emiterii acestei autorizații și care a permis, totodată, încheierea actului de adjudecare de care se prevalează reclamanta în prezentul litigiu" din decizie), procedând apoi la prezentarea detaliată a argumentelor de fapt și drept pe care le-a considerat necesare.

Este corectă statuarea instanței de apel potrivit căreia prin actul de adjudecare din data de 04 martie 2008 reclamanta (anterior S.C. D. SRL) nu putea dobândi mai multe drepturi decât avea în patrimoniu societatea comercială ale cărei bunuri fuseseră supuse adjudecării. O asemenea abordare are, cu evidență, în centrul ei principiul fundamental (și de la care excepțiile sunt foarte puține și, oricum, de strictă interpretare) potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipso habet).

Pertinența și autoritatea acestui principiu sunt, cu evidență, în afara oricărei îndoieli, căci el exprimă o idee deopotrivă logică și justă. Astfel fiind, examinarea de către instanța de apel a particularităților juridice ale construcțiilor care au făcut obiectul adjudecării apărea, o dată în plus, ca necesară, fiind fără relevanță că actul de adjudecare nu a fost anulat sau desființat, însă fiind relevant, pe de altă parte, că un asemenea act, chiar valid fiind, nu avea aptitudinea de a transfera către adjudecatar decât ceea ce subiectul de drept în contra acestuia se făcuse adjudecarea avea el însuși în patrimoniu.

O asemenea concluzie este firească, în condițiile în care procedura de adjudecare în discuție era, fundamental, caracterizată de transferul unei valori (și doar a aceleia, în limitele ei juridice și materiale) dintr-un patrimoniu în altul. În consecință, eronat afirmă recurenta că instanța de apel s-ar fi pronunțat din oficiu supra unei probleme cu care nu fusese învestită (valabilitatea sau validitatea actului de adjudecare), căci ceea ce instanța de apel a avut în vedere nu a fost validitatea juridică a acestui act (ea nefiind contestată), ci întinderea în plan substanțial a efectelor sale juridice, din perspectiva aptitudinii sale de a transmite către adjudecatar drepturi pe care cealaltă parte nu le avusese în propriul patrimoniu. Prin urmare, nu s-ar putea reține încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare prin nepunerea în discuția părților a (ne)valabilității actului de adjudecare, instanța de apel urmărind doar determinarea efectelor lui concrete, înțelese ca fiind consecințe juridice ce ar putea fi produse numai de un act valabil juridic, iar nu invalid.

Or, în anul 2008 construcțiile în litigiu aveau natura unor construcții provizorii, ele dobândind un alt statut juridic, acela de construcții definitive, abia în urma eliberării autorizației de construire nr. 154/28.-03.2014 și recepției efectuate în anul 2015.

În acest context, Înalta Curte menționează că urmare a transmiterii către actuala reclamantă a drepturilor avute de antecesoarele sale, inclusiv a acelora rezultate din contractul de asociere nr. x din 15.09.1996 și din actele adiționale la aceasta, reclamanta recurentă era în drept să pună în discuție și să pretindă în prezentul proces analizarea drepturilor sale asupra construcțiilor în litigiu.

Examinarea în integralitatea ei a deciziei date în apel trimite la concluzia că o astfel de analiză nu a fost refuzată, instanța de apel cercetând cauza în mod complet, prin raportare la întreaga dinamică a situației juridice dintre părți.

În același timp însă, chiar dacă s-ar accepta că reclamanta este în drept să se prevaleze de convertirea construcțiilor din provizorii în definitive (Înalta Curte fiind de acord că acest drept îi poate fi recunoscut reclamantei), aceasta nu înseamnă, în mod automat, și că reclamantei i-ar putea fi recunoscut un drept de proprietate asupra construcțiilor, fie ele provizorii sau definitive, căci un asemenea drept ar trebui să aibă un izvor cert, adică, altfel spus, să se întemeieze pe un mod de dobândire veritabil și dovedit îndeajuns de convingător.

Dispozițiile art. 37 din Legea nr. 50/1991, în forma lor în vigoare la data recepției lucrărilor, respectiv 25.02.2015, nu sunt în măsură să susțină constatarea că prin emiterea autorizației de construire nr. x/2014 și recepționarea lucrărilor prin procesul-verbal de recepție nr. x din 25.02.2015 reclamanta ar fi devenit titulara unui drept de proprietate asupra construcțiilor devenite definitive, câtă vreme nu s-a dovedit că însăși antecesoarea sa, de la care adjudecase în anul 2008 construcțiile provizorii, fusese titulara unui asemenea drept. De altfel, după cum însăși reclamanta recurentă afirmă în cererea de recurs (pct. 34), simpla efectuare a lucrărilor în baza autorizației nr. x/2014 nu era suficientă, fiind necesară și constituirea dreptului de superficie în favoarea ei, căci, într-adevăr, autorizația de construire nu putea fi, ea însăși și doar ea, constitutivă de drept.

Prin urmare, situația juridică a construcțiilor era organic legată de aceea a terenului pe care ele au fost construite, fiind necesar să-i fi fost recunoscut reclamantei și un drept de folosință asupra terenului pe care construcțiile au fost edificate.

Nu poate fi primită afirmația recurentei făcută în cererea de recurs (pct. 32) potrivit căreia construcțiile în litigiu aveau natura unor construcții definitive încă din anul 1998, deci inclusiv la data adjudecării lor, câtă vreme abia prin emiterea autorizației de construire nr. x/2014 și recepționarea lucrărilor realizate în baza acesteia s-a obținut, sub aspect legal, un asemenea regim juridic al lor, autorizația de construire în discuție fiind emisă tocmai în vederea realizării acestui scop.

În acest circumstanțe, nu s-ar putea considera, precum afirmă recurenta, că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 36 alin. (1) din legea nr. 7/1996 și a celor ale art. 37 din Legea nr. 50/1991.

Este însă important, în ce privește soluționarea recursului și, implicit, a cauzei în ansamblul ei, a se analiza, în conexiune cu principiul deja evocat potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși, situația juridică a părților (și, după caz, a antecesoarelor acestora) încă de la momentul încheierii contractului de asociere nr. x/15.05.1996, astfel cum aceasta rezultă inclusiv din clauzele acestui contract.

Făcând analiza acestui contract, instanța de apel trage concluzia că, sub aspectul naturii sale juridice, este un contract de asociere în participațiune, reglementat prin dispozițiile art. 251-254 ale Codului comercial din anul 1881.

A mai apreciat instanța de apel că încheierea acestui contract a avut fundament și în dispozițiile art. 21 lit. m) și x) din Legea nr. 69/1991, în raport de care consiliile locale pot hotărî asocierea cu agenți economici din țară și din străinătate în scopul realizării și exploatării unor lucrări de interes comun.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel nu a aplicat în mod greșit prevederile art. 251-254 Codul comercial, analiza contractului trimițând în mod corect instanța de apel la concluzia că Municipiul Brașov și-a asumat nu doar participarea la câștiguri, ci și participarea la pierderi atunci când s-a stipulat în contract că S.C. C. S.R.L. trebuie să-i plătească Municipiului Brașov un procent din profit, fiind vădit că în cazul în care nu s-ar fi realizat profit nici Municipiul Brașov nu putea obține un câștig, deși pusese la dispoziția celeilalte părți o suprafață de teren.

În ce privește inserarea unei clauze prin care Municipiul Brașov și-a rezervat, din rațiuni de prudență, dreptul de a primi o sumă de bani minimă, aceasta ținea de dreptul de a dispune al părților, întemeindu-se pe principiul libertății contractuale, caracterul ei de clauză subsidiară făcând să nu poată fi alterată clauza principală care se referea la obținerea unui procent de 10% din profitul net.

În ceea ce privește susținerile recurentei privitoare la scopul asocierii, acestea excedează limitele judecății în recurs, ele punând în discuție, mai mult sau mai puțin implicit, chestiuni de fapt, iar nu de drept.

Nu este întemeiată afirmația recurentei potrivit căreia din analiza întregului contract rezultă că nu există nicio clauză prin care Municipiului Brașov să își anume participarea la suportarea pierderilor, căci atâta vreme cât municipiul pusese la dispoziție o suprafață de teren, simplul fapt al neobținerii de profit în urma activităților desfășurate în cadrul asocierii era, prin el însuși, prejudiciabil pentru pârât.

Prin urmare, Înalta Curte, ținând seama și de limitele controlului judiciar ce poate fi realizat în calea de atac a recursului, conchide că statuarea instanței de apel potrivit căreia între părți s-a încheiat un contract de asociere în participațiune este legală, ceea ce face corectă inclusiv constatarea că părțile se situau sub incidența prevederilor art. 254 Codul comercial.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Participanții nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociațiune chiar dacă au fost procurate de dânșii. Cu toate acestea, întrucât privește raporturile lor între dânșii, asociații pot să stipuleze că lucrările ce au adus să li se restituie în natură, având dreptul, în caz când restituțiunea nu s-ar putea face, la reparațiunea daunelor suferite. Afară de aceste cazuri, drepturile asociaților se mărginesc în a li se da cont de lucrurile ce au pus în asociațiune și de beneficiarii și pierderi".

Aceste dispoziții legale se referă, între altele, la dreptul asociaților de a conveni în mod expres să li se restituie în natură bunurile pe care le-au adus în asociere, rămânând ca în cazul în care restituirea în natură nu ar fi posibilă să aibă un drept la despăgubire.

În orice caz, prin nicio dispoziție a sa acest text legal nu recunoaște în beneficiul vreunuia dintre asociați că acesta ar putea dobândi, în baza asocierii, un drept nou, diferit de acela pe care el însuși l-a adus în asociere, câtă vreme în contract nu s-a prevăzut, în mod neîndoielnic, că un asemenea drept s-ar putea naște ori dobândi.

Astfel fiind, nu s-ar putea considera în cauză că, precum pret