Decizia nr. 1233/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea din 4 iulie 2018, înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul Cabinet de Avocat A. a chemat în judecată pe pârâta B. și următorii membrii fondatori și aderenți: C., D., E., F., moștenitori ai autorului G.; H.; I.; J.; K.; L.; M.; N.; O.; P.; Q., pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 812.857 RON, reprezentând despăgubiri pentru nerespectarea contractelor de asistență juridică nr. x/2011 și nr. x/2012, încheiate cu Cabinet Avocat A., suma urmând să fie actualizată cu inflația și dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, precum și obligarea, în solidar, a pârâților la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu acest proces. Reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâții contractele de asistență juridică nr. x din 4 ianuarie 2011, completat cu contractul de asistență juridică nr. x din 18 iulie 2012, prin care s-a obligat la: depunerea și susținerea apelului în dosarul nr. x/2009, exercitarea recursului și susținerea acestuia dacă hotărârea din apel este nefavorabilă, susținerea apărărilor la instanța de recurs, obținerea titlului executor și facerea oricăror demersuri pentru executarea acestuia pe cale silită ori prin negociere. Clauzele contractului nr. x/2012 prevedeau că onorariul convenit este în cuantum de 9.500 RON pentru fiecare fază procesuală. Totodată, părțile au convenit și plata unui onorariu de succes în cuantum de 1/5 din valoarea despăgubirilor ce se vor obține prin hotărâri sau prin negociere cu pârâtele, în situația în care se vor primi despăgubiri bănești și nu se va proceda la construcția locuințelor. S-a convenit să se condiționeze plata onorariului de succes de obținerea despăgubirilor bănești prin hotărâri sau prin negociere cu pârâtele, pe considerentul că dacă clienții vor obține numai construcția locuințelor, nu au de unde să achite onorariu de succes, stipulat în contractele de asistență juridică nr. x/2011 și x/2012. Reclamantul a arătat că și-a îndeplinit obligațiile asumate, în schimb pârâții nu au achitat nici onorariul fix și nici pe cel de succes. Cum contractele de asistență juridică nu pot fi puse în executare ca și titluri executorii a fost nevoit să inițieze prezentul demers judiciar. Prin note de ședință depuse la primul termen de judecată, pârâții au invocat în apărare excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, în replică, reclamantul a invocat excepția decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepții, întrucât nu a formulat întâmpinare în termenul prevăzut de art. 208 alin. (2) din C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de tribunal. Tribunalul Gorj, prin sentința civilă nr. 24 din 31 ianuarie2019 a respins excepția decăderii pârâților din dreptul de a invoca excepția prescripției și a admis excepția prescripției extinctive, invocate de pârâți, respingând acțiunea civilă formulată de către reclamant, ca fiind prescrisă. A fost obligat reclamantul să achite pârâților suma de 1300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Hotărârea pronunțată în apel în primul ciclu procesual. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin decizia nr. 1722 din 12 iunie 2019, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Cabinet Avocat A. împotriva sentinței civile nr. 24 din 31 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Hotărârea pronunțată în recurs în primul ciclu procesual. Prin decizia nr. 2150 din 21 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul Cabinet de Avocat A. împotriva deciziei nr. 1722/2019 din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Hotărârea pronunțată în apel în al doilea ciclu procesual. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 22 din 9 februarie 2021, a respins apelul reclamantului, ca nefondat. De asemenea, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 1100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către intimații-pârâți M., I., D., R., P., O., K., S., H., Q. și L..

Recursul formulat în cauză. Împotriva deciziei nr. 22 din 9 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul Cabinet Avocat A.. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a invocat, în esență, următoarele aspecte: În primul rând, recurentul susține că instanța de apel nu a dat curs îndrumărilor instanței de control judiciar referitoare la motivarea temeinică a hotărârii recurate, cu evitarea contradicțiilor de raționament și analiza susținerilor și probelor administrate. Astfel, în cuprinsul hotărârii recurate se regăsesc considerente contradictorii referitoare la raportul dintre cele două contracte de asistență juridică nr. x/2011 și nr. x/2012, incidența normelor de drept substanțial aplicabile contractelor de asistență juridică sub aspectul modului de curgere și a duratei termenului de prescripție extinctivă, efectul condiției suspensive a obligației de achitare a onorariului de succes, care au avut ca efect soluționarea contradictorie a excepției prescripției extinctive. Recurentul arată că instanța de apel nu a observat înscrisurile care fac dovada continuării serviciilor de asistență juridică efectuate în executarea contractelor de asistență juridică ulterior datei de 20 iunie 2013 (încheierea de ședință din 27.06.2013, dată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2009, demersurile reclamantului cu privire la stadiul negocierilor purtate în vederea obținerii de despăgubiri și la punerea în executare a deciziei nr. 7597/2013) când a considerat că a fost revocat contractul nr. x/2012, motivând că la dosar nu există nici un fel de dovezi că executarea vreunuia dintre contracte ar fi continuat ulterior acestei date. Mai susține că instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, a schimbat obiectul acțiunii, apreciind că în cauză se pune problema răspunderii contractuale și nu a celei delictuale. În mod eronat, instanța de apel a reținut că în cauză a operat revocarea mandatului față de membrii asociației, la 20 iunie 2013, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 2520 C. civ., urmare a declarației de retragere a mandatului făcută de pârâtul C., în condițiile nu a existat un act autentic prin care pârâtul să fie împuternicit în acest sens. De asemenea, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la prescripția dreptului material la acțiune în legătură cu contractul de asistență juridică nr. x/18.07.2012, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect. Se mai arată că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii primei instanțe neatacate de către reclamant în calea de atac. Astfel, considerentele instanței de fond referitoare la caracterul relativ al prescripției dreptului material la acțiune nu puteau fi contrazise de instanța de apel, care a apreciat că prescripția dreptului material la acțiune are un caracter absolut, decât cu încălcarea autorității de lucru judecat, creând în propria cale de atac o situație mai grea, cu încălcarea dispozițiilor art. 481 C. proc. civ. Instanța de apel a încălcat normele de drept materiale prevăzute de art. 1017 C. civ. din 1864 și art. 1400 C. civ. privind reglementarea condiției suspensive. Se arată că termenul de prescripție pentru repararea pagubei pricinuite de nerespectarea clauzelor contractuale afectate de condiție suspensivă începe să curgă de la data când aceasta s-a îndeplinit, conform art. 2524 alin. (3) C. civ.. De asemenea, termenul de prescripție pentru repararea pagubei pricinuite de nerespectarea clauzelor contractuale, conform art. 2528 C. civ., începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Or, în condițiile în care reclamantul a cunoscut paguba, dar și pe cel care răspunde de ea, numai după obținerea hotărârilor judecătorești de către pârâți, acțiunea civilă este depusă în termenul de prescripție. Pentru toate aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, unei alte instanțe de apel.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 17 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, stabilind termen, cu citare părți, la 12 mai 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate raportat la dispozițiile legale aplicabile, având în vedere situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte are în vedere următoarele: Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul susține, în esență, că instanța de apel nu a dat curs îndrumărilor instanței de control judiciar referitoare la motivarea temeinică a hotărârii recurate, cu evitarea contradicțiilor de raționament și analiza susținerilor și probelor administrate. Astfel, recurentul susține că în cuprinsul hotărârii recurate se regăsesc considerente contradictorii referitoare la raportul dintre cele două contracte de asistență juridică nr. x/2011 și nr. x/2012, incidența normelor de drept substanțial aplicabile contractelor de asistență juridică sub aspectul modului de curgere și a duratei termenului de prescripție extinctivă, efectul condiției suspensive a obligației de achitare a onorariului de succes, care au avut ca rezultat soluționarea contradictorie a excepției prescripției extinctive. În acest sens, recurentul-reclamant contestă data reținută de instanța de apel pentru ambele contracte de asistentă juridică ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, 20.06.2013, susținând că acest moment este situat ulterior acestei date, respectiv în perioada 23.11.2017-24.05.2018, de la data îndeplinirii condiției suspensive a obținerii de către pârâți a despăgubirilor. Analizând recursul, în limita motivelor de recurs formulate de recurent, în ordinea lor firească față de efectele juridice pe care le produc, prin admiterea acestuia, se constată că este fondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare. În speță, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cabinet de Avocat A. are ca obiect obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 812.857 RON, reprezentând despăgubiri pentru nerespectarea contractelor de asistență juridică nr. x/2011 și nr. x/2012, încheiate cu Cabinetul de Avocat A., sumă ce s-a solicitat să fie actualizată cu inflația și dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la data plății efective. Prin înscrisul intitulat "Note de ședință", depus la dosarul cauzei la data de 10.12.2018, în prima fază procesuală, înainte de primul termen de judecată, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că, în speță, este incident termenul de 3 ani, prevăzut de art. 6 din Decretul-lege nr. 167/1958, respectiv, termenul de prescripție de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 6 din noul C. civ., apreciind că, pentru pretențiile în legătură cu contractul de asistență juridică nr. x/2011, termenul de prescripție a început să curgă la 04.01.2011, respectiv că, pentru pretențiile în legătură cu contractul de asistență juridică nr. x/2012, termenul de prescripție a început să curgă la data de 18.07.2012. Reclamantul a invocat decăderea pârâților din dreptul de a invoca aceste excepții susținând că au caracter relativ, în speță fiind incidente normele din noul C. civ. care reglementează prescripția dreptului material la acțiune. Prima instanță a respins excepția decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției, reținând că această excepție a fost invocată pe calea întâmpinării, act procedural depus la dosar în termenul prevăzut de dispozițiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la excepția prescripției extinctive, tribunalul a reținut, raportat la obiectul cererii și la statuările din cuprinsul deciziei civile nr. 3334/9.03.2012 a Curții de Apel Craiova, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, potrivit art. 2520 alin. (1) pct. 6 din noul C. civ., este de 3 ani de la data ultimei prestații, respectiv că, prin sentința nr. 328/26 februarie 2018 a Judecătoriei Târgu Cărbunești și prin decizia nr. 1104/18 septembrie 2018 a Tribunalului Gorj, hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/2017, s-a reținut cu putere de lucru judecat, că momentul de la care curge termenul de prescripție pentru contractul de asistență juridică nr. x/18.07.2012 este data revocării acestuia, respectiv, 20 iunie 2013. În ceea ce privește limitele devoluțiunii stabilite în apel, Înalta Curte constată că prin cererea de apel, recurentul a susținut nelegalitatea sentinței apelate atât în ceea ce privește modul de soluționare a excepției decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive, cât și în ceea ce privește soluția adoptată prin sentința apelată în privința excepției prescripției extinctive, criticile de apel vizând deopotrivă soluția din dispozitiv, cât și considerentele primei instanțe care au sprijinit această soluție. Răspunzând criticilor din apel, prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de apel a constatat că prima instanță a determinat eronat data comunicării către pârâți a cererii de chemare în judecată, aceasta fiind data de 25.10.2018. Curtea de apel a reținut, însă, că excepția prescripției invocată prin notele scrise a fost corect soluționată, apreciind că această excepție are caracter absolut. În acest sens, instanța de apel a reținut că, în speță, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe neexecutarea unui contract încheiat la data de 04.01.2011, concluzionând că, începutul termenului de prescripție se situează înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. Prin decizia de casare, Înalta Curte a reținut, în esență, că în privința contractului de asistență juridică nr. x/2011, deși a apreciat că raționamentul expus de prima instanță, care reținuse incidența prevederilor art. 2520 alin. (1) pct. 6 din noul C. civ., este greșit, instanța devolutivă a omis să identifice, ea însăși, normele juridice incidente în privința prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire derivând din nerespectarea contractului anterior menționat și trebuia să răspundă motivat argumentelor apelantului-reclamant întemeiate pe faptul că termenul de prescripție nu se putea calcula din momentul denunțării contractului de asistență juridică nr. x/2012, de către pârâtul C., ci de la data împlinirii condiției suspensive a obținerii de către pârâți a despăgubirilor. Prin decizia recurată, instanța de apel a luat în considerare faptul că obligațiile a căror neexecutare se invocă provin din două contracte de asistență juridică, încheiate unul anterior și altul ulterior intrării în vigoare a noului C. civ. și a reținut că "Deși este cert că cel de-al doilea contract, cu nr. x/2012, constituie practic un act de modificare a primului contract încheiat la părți la data de 04.11.2011 (cuprinzând prevederea clară că " prevederile contractului nr. x din 04.11.2001 rămân valabile, fiind completate prin actualul contract"), acestea se supun unor norme diferite sub aspectul prescripției, primului contract fiind aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în timp ce contractului de asistență nr. x/2012 îi sunt aplicabile dispozițiile Titlului I din Cartea a VI-a din noul C. civ..". În acest sens, instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 102 alin. (1) și (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. și statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia RIL nr. 1/2014 prin care-a stabilit că " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011". Cu toate acestea, deși a reținut că în ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cele două contracte se supun unor norme de drept substanțial diferite sub aspectul modului de curgere a prescripției, inclusiv al duratei termenului, instanța de apel a apreciat că data de la care aceste termene de prescripție curg este aceeași, dat fiind că, în realitate, este vorba de un singur act juridic, cel de-al doilea modificându-l pe cel dintâi, iar momentul curgerii termenului de prescripției este marcat de momentul nașterii dreptului material la acțiune în ceea ce privește executarea obligației decurgând din contract, în speță, de achitare a onorariului de succes convenit. Astfel, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în ceea ce privește ambele contracte de asistență juridică a început să curgă de la data de 20.06.2013, împlinindu-se la 20.06.2016, analizând curgerea termenului și raportându-se la normele de drept substanțial aplicabile fiecăruia dintre cele două contracte, respectiv Decretul-lege nr. 167/1958, pentru contractul nr. x/2011 și noul C. civ., pentru contractul nr. x/2012. Or, considerentele Curții de Apel Craiova sunt contradictorii în ceea ce privește contractele de asistență juridică și efectele acestora, pe de-o parte, reținându-se că obligațiile a căror neexecutare se invocă provin din două contracte de asistență juridică, încheiate unul anterior și altul ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., astfel că cele două contracte se supun unor norme de drept substanțial diferite sub aspectul modului de curgere a prescripției, inclusiv al duratei termenului, în raport de momentul întocmirii lor, iar, pe de altă parte, se reține contrariul, în sensul în care se apreciază că este vorba, în realitate, de un singur act juridic, cel de-al doilea modificându-l pe primul, fără însă, ca instanța de apel să se aplece și asupra consecințelor juridice ce ar rezulta dintr-o astfel de concluzie, din perspectiva aplicării normelor de drept substanțial. Înalta Curte apreciază că o atare modalitate de soluționare a cauzei vădește lipsa unui raționament logic și coerent în demonstrarea soluției pronunțate, situație în care instanța de recurs este plasată în imposibilitatea efectuării unui control de legalitate, în ceea ce privește dezlegarea chestiunii prescripției dreptului material la acțiune, a incidenței normelor de drept substanțial aplicabile contractelor de asistență juridică sub aspectul modului de curgere și a duratei termenului de prescripție extinctivă și a efectului condiției suspensive a obligației de achitare a onorariului de succes. Instanței de recurs îi revine să verifice dacă legea a fost aplicată în mod corect faptelor reținute de instanța de apel. Or, de vreme ce această manieră confuză și contradictorie a instanței de apel în determinarea efectelor contractelor de asistență juridică și a interdependenței sau nu a acestora are implicații asupra stabilirii momentului de început a termenului de prescripție, a normelor de drept incidente în ceea ce privește prescripția extinctivă și, în consecință, a regimului juridic care guvernează prescripția dreptului material la acțiunea reclamantului, așadar în ceea ce privește aspectele principale și determinante în pronunțarea deciziei, este, deopotrivă, justificat caracterul fondat al criticilor recurentului întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nefiind clare rațiunile avute în vedere de către instanța de apel, precum și elementele de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul modalității în care, în speță, a fost aplicată legislația relevantă pentru faptele deduse judecății. Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, motivarea hotărârii judecătorești constituie o garanție contra arbitrariului, instanța fiind obligată să își dezvăluie raționamentele de ordin factual și juridic care au determinat adoptarea soluției, motivarea fiind de natură să convingă partea care a pierdut că există rațiuni temeinice pentru aceasta, că apărările sale au fost analizate cu atenție și că au fost înlăturate pentru motive justificate. Dată fiind soluția care se impune a fi dispusă în cauză, celelalte critici invocate de recurent nu pot fi cercetate mai înainte ca instanța de apel să clarifice toate chestiunile de fapt și de drept prioritare unei astfel de abordări, menționate în paragrafele anterioare. Drept consecință, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, în condițiile în care Înalta Curte reține că nu sunt motive de imparțialitate a acesteia, în raport cu prevederile art. 497 teza a II-a C. proc. civ., care va rejudeca apelul ținând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de recurs și a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reținute de instanța de recurs. Cu ocazia rejudecării, instanța urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să răspundă criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. și să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.