ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1070/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 02.02.2018 pe rolul Tribunalului București – secția a V-a Civilă, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L. și S.C. C. S.A., solicitând instanței obligarea acestora, în solidar, la plata sumei totale de 563.040 RON cu titlu de daune, reprezentând lipsa de folosință a terenului proprietatea reclamantei pe ultimii trei ani, calculată prin raportare la valoarea terenurilor potrivit grilei notariale pe anul 2018, la suprafața de teren afectată de servitute – 4000 mp, situat în Călărași, tarla x, parcela x, precum și la dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013; obligarea pârâților la plata sumei de 2600 RON, lunar, cu același titlu, cât timp situația se va menține, precum și să înceteze imediat tulburarea dreptului de proprietate prin înlăturarea elementelor cauzatoare a prejudiciului, respectiv a liniilor electrice. În susținerea cererii de chemare în judecată a invocat dispozițiile art. 1357, 555 și 556 din C. civ., art. 14 și 14 din Legea nr. 123/2012.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă Prin sentința civilă nr. 413/04.03.2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor cu privire la petitele 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată și, în consecință, s-au respins petitele 1 și 2 ale cererii ca fiind formulate în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; s-a respins petitul 3 al cererii de chemare în judecată, ca efect al puterii de lucru judecat, și a fost obligată reclamanta la plata către fiecare pârâtă a sumei de 27.731,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au formulat apel principal reclamanta S.C. A. S.R.L. și apel incident pârâtele B. S.R.L. și S.C. C. S.A.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția IV-a civilă Prin decizia nr. 1265A din 5 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă a respins apelul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și apelul incident declarat de pârâtele B. S.R.L. și C. S.A.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1265A din 5 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. A fost invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenta apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 12 alin. (5), (6) și (8) din Legea 123/2012. Arată că prin decizia recurată instanța de apel a stabilit că "în fapt, pârâtele sunt coproprietarele liniilor electrice ce traversează terenul reclamantei, fără ca acestea să fie titulare de licență; nu sunt operatori de transport și distribuție, în sensul Legii nr. 123/2012, aspect reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 148/2017 pronunțată de Curtea de Apel București și necontestat de niciuna dintre părți". În mod corect a constatat instanța de apel că intimatele nu sunt operatori licențiați în domeniul energiei elecrice, dar în mod greșit aplică dispozițiile Legii nr. 123/2012 rețelei electrice proprietatea pârâtelor, stabilind că "... prin decizia menționată (Decizia nr. 27/2019 a Î.C.C.J.) se reține, pe de o parte, că pe calea dreptului comun nu pot fi cerute despăgubiri pentru lipsa de folosință din moment ce există o lege specială care derogă de la dreptul comun și, pe de altă parte, că asemenea despăgubiri, indiferent de data realizării capacității energetice, pot fi solicitate numai de la titularii autorizațiilor de înființare și de titularii licențelor". Apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale, Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale reglementând exclusiv piața energiei electrice raportat la operatorii licențiați în domeniul energiei electrice și la rețelele electrice ale operatorilor. Așadar, există și rețele electrice care nu se află sub incidența Legii nr. 123/2012, acestea fiind rețelele consumatorilor, cum este și cazul de față. Punctul de separare între rețeaua operatorului, care se supune dispozițiilor Legii nr. 123/2012, și rețeaua consumatorului, care nu se supune prevederilor Legii nr. 123/2012, este stabilit de dispozițiile legale și este punctul în care se măsoară consumul de energie electrică. Terenul recurentei este amplasat între punctul de măsură (stația SRS) și locul de consum al intimatelor, deci sub rețeaua electrică a consumatorului care nu se supune prevederilor Legii nr. 123/2012. În atare condiții, dispozițiile Legii nr. 123/2012 nu sunt aplicabile în cauză, astfel că sunt incidente normele de drept comun, respectiv dispozițiile C. civ. Tocmai pentru că dispozițiile art. 12 alin. (5), (6) și (8) precum și art. 14 alin. (5) și (8) din Legea nr. 123/2012 sunt aplicabile numai titularilor de autorizații de înființare sau de licență, capacitățile energetice ale intimatelor sunt supuse dispozițiilor generale ale art. 620 și urm. C. civ. 1864, prin raportare la dispozițiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., legea specială fiind aplicabilă numai operatorilor în sensul Legii nr. 123/2012. Aceasta este interpretarea pe care o dă acestor dispoziții și Decizia ICCJ nr. 27/2019 pronunțată în recurs în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 privind problemele de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești, respectiv dispozițiile art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10), (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, respectiv art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3) și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007. Arată că prin decizia civilă nr. 148/15.03.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel București a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că cele două intimate nu sunt titulare de licență ANRE, deci nu sunt operatori în domeniul energiei electrice, ci consumatori de energie electrică și, în consecință, nu pot beneficia de dispozițiile Legilor energiei, respectiv Legea nr. 123/2012 sau cele în vigoare anterior adoptării sale. Orice interpretare contrară a acestor dispoziții conduce la concluzia că legea specială și-ar extinde sfera de aplicare dincolo de domeniul stabilit prin dispozițiile legale, permițând ca intimatele să se prevaleze de dispozițiile legii speciale pentru o capacitate energetică care nu are niciun izvor juridic, aceasta nefiind menționată nici în Registrul de inscripțiuni și transcripțiuni și nici în cartea funciară. Imobilul recurentei este traversat de liniile electrice cu o tensiune de până la 110 kv ce fac parte din rețeaua aparținând pârâtelor, dar care nu este nici înscrisă în cartea funciară ca fiind o servitute legală, sub imperiul vechii legi a energiei, nici sub imperiul Legii nr. 123/2012 sau a C. civ. Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului.

Apărările formulate în cauză Intimatele-pârâte S.C. C. S.A. și S.C. B. S.R.L. au formulat, fiecare, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin ambele întâmpinări a fost invocată excepția nulității cererii de recurs, intimatele apreciind că în cuprinsul acesteia au fost preluate identic motivele de apel. Indicarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. s-a realizat pur formal, astfel că reluarea motivelor de apel atrage anularea recursului formulat. În susținerea lipsei calității procesuale pasive a celor două intimate au fost citate, in extenso, prevederile art. 12 și 14 din Legea nr. 123/2012, concluzionând intimatele că din interpretarea celor două articole rezultă că titularul licențelor este cel de la care proprietarii terenurilor afectați de capacitățile energetice sunt îndreptățiți să solicite contravaloarea lipsei de folosință, dar doar pentru capacitățile energetice înființate după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, ceea ce nu este cazul rețelei electrice a intimatelor. Prin raportare la prevederile legale expres invocate de reclamantă, în mod corect au reținut instanța de fond și cea de apel că intimatele nu pot fi subiectele pasive ale raportului juridic dedus judecății. Din considerentele Deciziei nr. 27/11.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reiese faptul că există o distincție clară între capacitățile energetice existente înainte, respectiv ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 și implicit a Legii nr. 123/2012, din perspectiva dreptului titularilor dreptului de proprietate de a solicita indemnizații pentru lipsa de folosință. Doar pentru capacitățile energetice realizate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 titularii dreptului de proprietate sunt îndreptățiți să solicite indemnizație pentru lipsa de folosință. O a doua distincție se face între dreptul la indemnizare pentru lipsa de folosință și dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de exercitarea drepturilor de uz și/sau servitute, care este evident legat în mod expres de producerea unei pagube. A. susține în mod greșit că prevederile legii speciale în materia energiei electrice nu se aplică pârâtelor și, implicit, raporturilor juridice deduse judecății. În primul rând, în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București a reținut cu autoritate de lucru judecat pentru prezenta cauză, la pagina 36 a deciziei nr. 148/15.03.2017: "Notează, de asemenea, Curtea că, față de caracterul special al normelor legale ce reglementează domeniul energiei electrice, inclusiv sub aspectul sarcinilor ori servituțiilor instituite privitor la drepturile și bunurile aparținând unor terțe persoane, sunt excluse de la aplicare dispozițiile legale de drept comun, prevăzute de C. civ. (...)." Un element de noutate față de cererea de apel îl reprezintă afirmațiile A. din pagina 3 a cererii de recurs în sensul că: rețelele consumatorilor nu s-ar afla sub incidența Legii nr. 123/2012; punctul de separare între rețeaua operatorului (care se supune dispozițiilor Legii nr. 123/2012) și rețeaua consumatorului (care nu s-ar supune prevederilor Legii nr. 123/2012) este stabilit de dispozițiile legale și ar fi punctul în care se măsoară consumul de energie electrică; terenul recurentei ar fi amplasat între punctul de măsură (stația SRS) și locul de consum al intimatelor, deci sub rețeaua electrică a consumatorului care nu s-ar supune prevederilor Legii nr. 123/2012. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 123/2012: "Nu se supun dispozițiilor prezentului titlu: a) acumulatoarele electrice, grupurile electrogene mobile, instalațiile electrice amplasate pe vehicule de orice fel; b) sursele staționare de energie electrică în curent continuu, dacă nu sunt racordate prin invertoare la Sistemul electroenergetic național, denumit in continuare SEN." Prevederea legală este clară în sensul excluderii aplicării acestei legi doar cu privire la echipamentele identificate în pct. a) și b) de mai sus. Rețeaua electrică a C. și Siad nu face parte din categoria echipamentelor de la pct. a) și b) de mai sus, Legea nr. 123/2012 aplicându-se și acestei rețele. Potrivit art. 3 pct. 99, rețeaua electrică este definită ca: "ansamblul de linii, inclusiv elementele de susținere și de protecție ale acestora, stațiile electrice și alte echipamente electroenergetice conectate între ele prin care se transmite energie electrică de la o capacitate energetică de producere a energiei electrice la un utilizator; rețeaua electrică poate fi rețea de transport sau rețea de distribuție;", fiind evident din această definiție legală că rețeaua electrică conține și rețeaua internă a utilizatorului indiferent unde este punctul de măsură. În dosarul nr. x/2015 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că Legea nr. 123/2012 se aplică și regimului juridic al rețelei aflate în coproprietatea pârâtelor. Astfel, în decizia Tribunalului Călărași nr. 699/10.10.2014, la pagina 26 se menționează: "și în raportul de expertiză se menționează că pârâta nu este titulara unei licențe și că în calitatea sa de proprietar al rețelei de distribuție poate folosi această rețea fără licența", iar la pagina 27 se arată că: analizând apărarea reclamantei cum că rețeaua electrică ce aparține pârâtei este o rețea interioară, aceasta este nefondată pentru că raportul de expertiză a stabilit foarte clar că nu este o rețea interioară", iar în decizia Curții de Apel București nr. 148/15.03.2017, la pagina 36 se arată: "Sub un prim aspect, trebuie reținut că, pe baza probelor administrate în cauză, în fața instanțelor de fond, situația de fapt privitoare la natura celor două linii electrice ce traversează terenul aflat în proprietatea recurentei reclamante, situație ce nu mai poate face obiectul unei analize în această cale de atac ce privește exclusiv legalitatea hotărârii recurate, este în sensul că acestea formează o rețea electrică de distribuție în sensul dispozițiilor Legii nr. 318/2003, rețea ce nu este una interioară...". Astfel, prin efectul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., acest considerent se impune și în prezenta cauză, înlăturând practic teoria fundamental greșită a A. în sensul că legislația specială în materie nu este aplicabilă rețelei aflate în proprietatea intimatelor-pârâte. Pe de altă parte, criticile aduse de A. raționamentului instanței de apel se rezumă la faptul că prevederile art. 12 alin. (5), (6), (8) și cele ale art. 14 alin. (5) și (8) din Legea nr. 123/2012 nu sunt aplicabile pârâtelor. Înalta Curte a arătat în decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, la paragraful 98 următoarele: "Subliniind, din nou, distincția pe care Legea,nr. 13/2007 și Legea nr. 123/2012 o fac între indemnizație și despăgubire, în sensul expus mai sus - fiind extrem de util ca și instanțele naționale să o aibă în vedere -, se constată că atât timp cât domeniul energetic este reglementat prin legi speciale, persoanele interesate nu pot recurge la normele de drept comun, căci specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală)." Potrivit art. 1 din Legea nr. 123/2012, nu este exclusă de la aplicare ipoteza dedusă judecății în prezenta cauză, adică analizarea raporturilor juridice dintre titularul dreptului de proprietate și proprietarii rețelei electrice care survolează terenul. Prin legile speciale din domeniul energiei electrice, legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod specific situația capacităților energetice, deci și a rețelelor electrice care se află pe terenurile unor persoane de drept privat sau care le grevează în vreun fel. Legiuitorul a stabilit, astfel cum a reținut și ÎCCJ, dreptul titularilor drepturilor de proprietate de a solicita/obține de la titularii autorizațiilor de înființare și titularii de licențe indemnizații pentru lipsa de folosință în cazul capacităților energetice înființate după intrarea în vigoare a Legii 13/2007, respectiv daune pentru cele înființate anterior acestui moment. Astfel cum a arătat și ÎCCJ, atât timp cât există o lege specială în materie, nu se aplică prevederile de drept comun, chiar dacă ipoteza analizată de A. nu ar fi reglementată expres în legea specială. Prin legile speciale legiuitorul a stabilit în mod evident că singurii care pot fi obligați la plata de indemnizații și despăgubiri, mai ales pentru lipsa de folosință, sunt titularii autorizațiilor de înființare și titularii de licențe. Dacă legiuitorul ar fi dorit să includă în această categorie și alte persoane, cum ar fi proprietarii unei rețele de distribuție, ar fi făcut-o în mod expres. Orice altă ipoteză înseamnă o adăugare la lege, inclusiv cea menționată de A. potrivit căreia reclamanta este îndreptățită să solicite despăgubiri în temeiul prevederilor de drept comun dacă legea specială nu menționează expres obligația pârâtelor de despăgubire. Potrivit art. 59 din Legea nr. 71/2011, invocată de apelantă, "Dispozițiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia." Art. 602-625 din Noul C. civ. reglementează limitele legale ale dreptului de proprietate privată. Oricum, aceste prevederi nu sunt aplicabile din moment ce există o lege specială în materia energiei electrice care reglementează astfel de limite, făcându-se aplicarea principiului specialia generalibus derogant. Mai mult, nu se poate crea pârâtelor o situație mai oneroasă decât cea creată expres de legiuitor în legislația specială pentru titularii de autorizații de înființare/licențe. De asemenea, A. a solicitat obligarea pârâtelor la daune privind lipsa de folosință a terenului pe ultimii 3 ani pentru o capacitate energetică care exista la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007. Prin raportare la par. 92 din decizia nr. 27/2019 a ÎCCJ, titularii dreptului de proprietate nu sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru capacitățile energetice existente anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat la 27 ianuarie 2022 pe rolul secției I civile a instanței supreme. Prin rezoluția din 16 februarie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a reținut că cererea de recurs întrunește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., recursul a fost declarat în termen legal și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar prin întâmpinare a fost invocată excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și că este admisibil în principiu, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Raportul a fost comunicat părților la 10, 14 și 15 iunie 2022, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs. Intimatele-pârâte S.C. C. S.A. și B. S.R.L. au depus punct de vedere, la 20 iunie 2022, solicitând soluționarea recursului potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., respectiv în ședință publică, cu citarea părților. După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru s-a fixat termen la 3 noiembrie 2022 pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru a constatat, prin încheierea din data de 3 noiembrie 2022, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate, neputând fi soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., iar contrar celor susținute prin întâmpinare, criticile evocate pot fi subsumate, pe anumite aspecte, dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. În acest context, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis, în principiu, recursul și a fixat termen, în ședință publică, pentru judecata acestuia pe fond. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Cu titlu prealabil, față de susținerile intimatelor-pârâte, prin reprezentant convențional, privind nulitatea parțială a cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2022, pronunțată în complet de filtru, s-a constatat că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, iar criticile evocate pot fi subsumate, sub anumite aspecte, dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 operează sancțiunea nulității recursului. Aceeași sancțiune este aplicabilă și unui recurs de competența Înaltei Curți, atunci când motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., art. 493 alin. (5) din același act normativ reglementând în mod explicit soluția de anulare a recursului în acest caz. În același timp, este de reținut că, în situația unui recurs ce se soluționează de către Înalta Curte, verificarea și analizarea încadrării motivelor de recurs invocate în cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ. au loc în procedura de filtrare a recursului, astfel încât sancțiunea în discuție este aplicată chiar de către completul de filtru, pe temeiul art. 493 alin. (5) menționat anterior. Dacă toți membrii completului de filtru sunt de acord că recursul este admisibil, inclusiv din perspectiva formulării unor motive de nelegalitate circumscrise art. 488 C. proc. civ., recursul urmează a fi soluționat pe fond, în condițiile art. 493 alin. (6) (chiar de către completul de filtru) sau 7 (în ședință publică și cu citarea părților), după caz. Încheierea de admitere în principiu pronunțată de către completul de filtru în cuprinsul căreia se regăsește aprecierea întrunirii exigențelor de legalitate a recursului cercetate în procedura de filtrare are caracter interlocutoriu, în sensul art. 235 C. proc. civ., astfel încât nu este posibilă reevaluarea vreunui aspect cu ocazia soluționării pe fond a recursului. Întrucât completul de filtru a pronunțat o încheiere de admitere în principiu, prin care a constatat că motivele de casare invocate se încadrează în cazurile din art. 488 C. proc. civ., fixând termen în ședință publică pe temeiul art. 493 alin. (7), excepția nulității recursului invocată de către intimatele–pârâte prin întâmpinare tocmai în considerarea neîntrunirii cazurilor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. nu poate fi reiterată în ședință publică. În continuare, Înalta Curte constată că Tribunalul București a fost învestit de reclamanta S.C. A. S.R.L. cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. și S.C. C. S.A., în solidar, la plata sumei totale de 563.040 RON cu titlu de daune, reprezentând lipsa de folosință a terenului proprietatea reclamantei pe ultimii trei ani, calculată prin raportare la valoarea terenurilor potrivit grilei notariale pe anul 2018 la suprafața de teren afectată de servitute – 4000 mp, situat în Călărași, tarla x, parcela x, precum și la dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013; obligarea pârâtelor la plata sumei de 2600 RON, lunar, cu același titlu, cât timp situația se va menține, precum și să înceteze imediat tulburarea dreptului de proprietate prin înlăturarea elementelor cauzatoare a prejudiciului, respectiv a liniilor electrice. Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a celor două pârâte cu privire la capetele de cerere numărul 1 și 2, prin raportare la temeiul de drept invocat de către reclamantă, respectiv art. 1357 din C. civ. și art. 12 și 14 din Legea nr. 123/2012. În ceea ce privește capătul de cerere numărul 3, instanța de fond a reținut puterea de lucru judecat în raport de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2012 (Sentința civilă nr. 2744 din 7.10.2013 a Judecătoriei Călărași, decizia civilă nr. 699 din 10.10.2014 a Tribunalului Călărași și decizia civilă nr. 148 din 15.03.2017 a Curții de Apel București, secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie) și a respins, în consecință, acest capăt de cerere. Prin decizia recurată, Curtea de Apel București a menținut atât soluția adoptată de către instanța de fond, cât și considerentele ce au stat la baza acestei sentințe. În esență, în dezvoltarea motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenta consideră că în mod greșit instanța de apel a apreciat incidența în cauză a unor norme speciale ce derogă de la dreptul comun în condițiile în care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că intimatele din prezenta cauză nu sunt operatori licențiați în domeniul energiei și, prin urmare, nu li se aplică legislația specială. În aceste condiții, apreciază că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 12 alin. (5), (6) și (8) din Legea nr. 123/2012. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici. În mod corect au reținut instanțele de fond inaplicabilitatea dreptului comun în cauză, respectiv prevederile C. civ., în condițiile în care domeniul energetic este reglementat prin legi speciale, astfel că persoanele interesate nu pot recurge la normele de drept comun întrucât specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală). Prin decizia pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 11 noiembrie 2019, aplicată în mod corect de către instanța de apel în cauza dedusă judecății, date fiind prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a stabilit faptul că "titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință numai în măsura în care capacitățile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacitățile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune. Titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizațiilor de înființare și de titularii licențelor, în exercitarea drepturilor de uz și de servitute, indiferent de momentul realizării capacității energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007). Dispozițiile art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv cele ale art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, se opun ca titularii dreptului de proprietate privată afectați de rețelele electrice de transport ori de distribuție existente la data intrării în vigoare a legii să obțină indemnizare pentru lipsa de folosință de la titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se situează respectivele capacități energetice, întemeiată pe această cauză." Decizia a fost pronunțată ca urmare a inexistenței unui punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv a celor corespondente din actul normativ ulterior, Legea nr. 123/2012, reprezentate de art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) și (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4), cu referire la cererile formulate de proprietarii ale căror terenuri au fost afectate de către capacități energetice ridicate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 și, respectiv a Legii nr. 123/2012, prin care aceștia solicită titularilor de capacități energetice acordarea de despăgubiri. Înalta Curte a arătat că "din prevederile art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 13/2007, respectiv ale art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 123/2012 rezultă că dacă proprietarul terenului nu este statul sau unitatea administrativ-teritorială, caz în care exercitarea drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, modalitatea de exercitare a acestor drepturi depinde de momentul edificării capacității energetice. Astfel, exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private afectate de capacitățile energetice care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii se face pe baza unei convenții-cadru, cu un conținut anume determinat, care va cuprinde și cuantumul indemnizației. Per a contrario, dacă astfel de capacități au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii, exercitarea drepturilor în discuție se face fără încheierea vreunei convenții și fără plata vreunei indemnizații". Așa fiind, Înalta Curte a statuat, la paragraful 108 al Deciziei nr. 27/2019, că "titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință numai în măsura în care capacitățile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007; pentru capacitățile realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune". Așa cum rezultă din dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, indemnizațiile pentru lipsa de folosință (petitele numărul 1 și 2 din cererea de chemare în judecată) pot fi solicitate de titularii dreptului de proprietate afectați de capacitățile energetice doar în cazul în care acestea au fost edificate începând cu data de 22 februarie 2007, data intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 și doar de la titularii autorizațiilor de înființare și de la titularii licențelor pentru furnizarea de energie electrică. Prin decizia civilă nr. 148, pronunțată la data de 15 martie 2017 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2012, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, în acord cu dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., faptul că "natura celor două linii electrice ce traversează terenul aflat în proprietatea reclamantei ... este în sensul că acestea formează o rețea electrică de distribuție, în sensul dispozițiilor Legii nr. 318/2003, rețea ce nu este una interioară, că acestea au fost amplasate anterior anului 1990 pe un teren ce fusese expropriat și că, începând cu anul 1991, rețeaua de distribuție s-a aflat în proprietatea privată a unor societăți comerciale, respectiv S.C. E. S.A., în prezent aparținând în coproprietate S.C. C. S.A. și S.A. Siad S.A.". De asemenea, prin aceeași decizie s-a reținut, cu putere de lucru judecat, faptul intimatele din prezenta cauză "nu fac parte din sistemul energetic național, nu sunt operatori de transport ori de distribuție de energie electrică" . De altfel, recurenta-reclamantă a depus, la dosarul de fond, licența pentru furnizarea de energie electrică emisă pentru societatea F. S.R.L. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că, în considerarea deciziei în interesul legii nr. 27/2019 a Înaltei Curți (statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 25.02.2020) reclamanta nu poate obține despăgubiri pe calea dreptului comun, fiind aplicabile legile speciale, dar și că pârâtele nu sunt nici titulari ai autorizației de înființare și nici titulari de licențe, astfel că nu pot fi subiecți ai raportului de drept material, motiv pentru care nu se verifică identitatea prevăzută de art. 36 din C. proc. civ., pârâtele neavând calitate procesuală pasivă. Aspectele privind inaplicabilitatea Legii nr. 123/2012 motivat de faptul că rețeaua electrică în discuție aparține consumatorului și nu operatorului licențiat în domeniul energiei electrice, deși este o chestiune ridicată pentru prima dată în fața instanței de recurs, este și nefondată, problema fiind deja tranșată în litigiul anterior unde s-a reținut, cu putere de lucru judecat, așa cum s-a arătat în considerentele anterior expuse, că natura juridică a capacității energetice în discuție este aceea de "rețea electrică de distribuție, în sensul dispozițiilor Legii nr. 318/2003 (a energiei electrice), rețea ce nu este una interioară". Mai mult decât atât, prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale sunt reglementate două cazuri de excludere de la aplicarea acestei legi, respectiv grupurile electrogene mobile, instalațiile electrice amplasate pe vehicule de orice fel și sursele staționare de energie electrică în curent continuu, dacă nu sunt racordate prin invertoare la Sistemul electroenergetic național. Or, capacitatea energetică aparținând celor două intimate este o rețea electrică de distribuție, astfel cum s-a tranșat în mod definitiv în dosarul nr. x/2012, astfel încât și această critică urmează a fi respinsă ca nefondată. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că deși recurenta pretinde că în cauză nu este aplicabilă legislația specială, ea însuși a indicat, ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 12 și 14 din Legea nr. 123/2012. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. Având în vedere soluția pronunțată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7000 RON în favoarea pârâtei C. S.A. și în cuantum de 7000 RON în favoarea pârâtei B. S.R.L., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că suma acordată cu acest titlu este una rezonabilă față de complexitatea cauzei, ținând cont de activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului, întâmpinările redactate pentru cele două intimate fiind identice.