ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 29 iunie 2023

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1259 din 10 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală s-au hotărât următoarele:

În baza art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 6500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus ca onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 1929 (majorat cu 50% pentru faza de judecată), să fie avansat din bugetul Ministerului Justiției.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 25/A din 10 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1259 din 10 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, care a fost desființată, în parte, iar în rejudecare:

În temeiul art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal față de inculpatul A. cu privire la comiterea infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a înlăturat dispoziția privind obligarea inculpatului, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 6500 RON.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului au fost lăsate în sarcina statului.

*****

Împotriva deciziei penale nr. 25/A din 10 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la data de 14 februarie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat recurs în casație.

În argumentarea căii de atac promovate, prezentând soluția pronunțată în apel și considerentele care o susțin, parchetul a susținut că în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât instanța de apel a dispus în mod greșit încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a constatării împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Practic, parchetul a susținut că instanța a apreciat în mod greșit ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, fără a avea în vedere că, în cazul prescripției răspunderii penale, instanța de contencios constituțional a pronunțat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

Altfel spus, în vederea respectării acestui principiu, având în vedere ca infracțiunea ce face obiectul cauzei este una care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripția răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, care înlătură noțiunea de instituție autonomă a prescripției din interpretarea globală a legii penale mai favorabile.

În acest sens, parchetul a invocat următoarele argumente:

Din jurisprudența Curții Constituționale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracțiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 și nr. 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privind prescripția, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerințele echității substanțiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenție relativ la principiul neretroactivității legii penale mai favorabile, între normele privind prescripția și cele care definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează. Dacă în discuție nu este reapariția posibilității de a sancționa fapte cu privire la care termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripție nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenție (decizia din 22 septembrie 2015 pronunțată în cauza Borcea c. României, par. 64-67).

Curtea Europeană de Justiție consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripție poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave, aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanța internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripției speciale, cu excepția cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii. Faptul că legiuitorul național prelungește un termen de prescripție cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalității infracțiunilor și pedepselor [deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) și C-42/17 (Taricco II)].

Deși prescripția răspunderii penale este o instituție de drept material, instituția întreruperii termenului de prescripție este o instituție preponderent de drept procedural. Ea reprezintă, în esență, unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că, în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67), Curtea Constituțională tratează în mod distinct cele două instituții. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale.

Așadar, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a decis că noua reglementare nu este constituțională, pentru că este lipsită de previzibilitate și contrară principiului legalității incriminării, pentru că suspectul și inculpatul nu pot cunoaște că a fost întrerupt cursul termenului prescripției răspunderii penale.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că reglementarea din vechiul C. pen. satisfăcea toate exigențele de constituționalitate.

Ulterior Deciziei nr. 297/2018, textul prevedea în continuare posibilitatea întreruperii cursului prescripției, iar practica judiciară, în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., a clarificat gradual regulile răspunderii penale, a înlăturat dubiile cu privire la interpretarea art. 155 C. pen. și s-a uniformizat, statuând în sensul că întreruperea cursului prescripției se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituțională a declarat întreg alin. (1) al art. 155 C. pen. neconstituțional încă o dată, considerând că este imprevizibil, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripției au fost stabilite de practica judiciară, iar nu de legiuitor. De asemenea, în pofida practicii judiciare constante în sens contrar, Curtea Constituțională a arătat, în considerentele hotărârii, că, între 2018 și 2022, în legislație nu ar fi fost prevăzut vreun caz de întrerupere a cursului prescripției.

Cu toate aceste polemici, înainte de publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022, prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, s-a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen., în sensul că termenul de prescripție a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, adică exact în sensul art. 124 din C. pen. din 1969, a celor statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 297/2018 și conform interpretării constante și unanime date de instanța supremă timp de aproape 4 ani (de la data publicării Deciziei nr. 297/2018, până la pronunțarea Deciziei nr. 358/2022).

Conform art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României:

"(l) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (...)

(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

Așa cum se poate observa, O.U.G. nr. 71/2022 a fost publicată anterior publicării deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, deci anterior momentului la care această decizie putea produce vreun efect.

Din considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale rezultă că, în perioada 26.06.2018 - 30.05.2022, nu ar mai fi existat cazuri de întrerupere a prescripției în legislația română, deoarece Parlamentul nu a pus în acord C. pen. cu Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, în termen de 45 de zile de la data publicării celei din urmă decizii.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost chemată să decidă asupra acestei controverse prin intermediul unei hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, conform art. 477

1

C. proc. pen., pot face obiectul verificării constituționalității lor.

Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizările instanțelor de judecată și a decis că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.

În continuare, relevând consecințele Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale și ale Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, parchetul a arătat, cu privire la riscul sistemic de impunitate, următoarele:

Înlăturarea termenului special de prescripție, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel național și nu doar pentru infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene și de corupție, ci a tuturor infracțiunilor, cu excepția celor imprescriptibile.

Procedurile penale referitoare la infracțiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea în cauză, implică anchete complexe și greoaie, mai ales datorită faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulți ani de la data săvârșirii unor asemenea fapte.

Durata procedurii în fața tuturor instanțelor este de așa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea, de fapt, nu ar constitui în România un caz excepțional, ci regula.

Față de aspectele menționate, parchetul a susținut că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal, motivat de împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale, întrucât, dând prevalentă principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate inculpaților și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în speță.

Astfel, la data de 17.05.2015, în cauză s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față inculpatul A. și comunicarea ordonanței și procesului-verbal de aducere la cunoștință a calității de inculpat, prin intermediul unei comisii rogatorii prin care s-a solicitat sprijinul autorităților din Liban. Aceste acte de procedură, care, în mod evident, trebuie comunicate inculpatului, au fost efectuate anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018.

Prin urmare, fiind deja întrerupt cursul prescripției în temeiul art. 123 C. pen. din 1969, în speță nu mai este incidență situația de vid legislativ stabilită după interpretarea naturii consecințelor Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018) prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022), în considerentele din paragraf 73:

"... pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018 și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea prescripției răspunderii penale" .

Practica judiciară s-a mai confruntat cu probleme de interpretare în materia prescripției răspunderii penale la momentul intrării în vigoare, după 01.02.2014, a noilor Coduri penal și de procedură penală, care au fost corectate prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 (publicată în Monitorul Oficial nr. 372/20.05.2014), referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din C. pen.

Prin această decizie s-a statuat că anterior apariției noului C. pen., Curtea Constituțională a sancționat punctual un înțeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituții de drept penal material (de ex. Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 67 din 31 ianuarie 2013 - referitoare la prescripția specială) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiași act normativ, nefiind modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de prescripție specială (art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv C. pen. din 1969), pierzându-și identitatea și integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării existente. Situația este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două Coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opțiunea puterii legislative cu privire la însăși filosofia politicii penale. Indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, instanțele judecătorești trebuie să se conformeze deciziei Curții Constituționale și să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituțională a statuat că, în ceea ce privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile:

"aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze" (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 2 decembrie 2011).

În același sens sunt interpretate dispozițiile art. 7 paragraful 1 din Convenție, care presupune o comparație in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii (vechea lege) și cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) [...]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche și cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile și în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având de dezlegat problema de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripției răspunderii penale, respectiv dacă prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, a statuat că "în aplicarea art. 5 din C. pen., [...] prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă fața de instituția pedepsei". În motivarea deciziei se arăta că "determinarea instituțiilor care pot funcționa autonom este o preocupare importantă în practica judiciară penală actuală datorită necesității de a stabili modul de aplicare a legii penale mai favorabile", precum și că "instituțiile autonome sunt instituțiile al căror mecanism de aplicare funcționează separat de încadrare și/sau pedeapsă și ale căror condiții de existență sunt diferite de faptul juridic față de care sunt apreciate ca fiind autonome". Se mai statuează că "având în vedere că efectele instituțiilor autonome nu sunt generate de același tip de fapt juridic, instituțiile enumerate mai sus sunt autonome și între ele, nu doar față de incriminare și sancțiune". (Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 319 din 30 aprilie 2014).

Pentru argumentele prezentate, parchetul a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale nr. 25 din 10.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală cu privire la greșita încetare a procesului penal față de inculpatul A. și dispunerea rejudecării apelurilor de către instanța de apel.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 18 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac, care urmează să se pronunțe și asupra cererii Ministerului Public de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

"(1). Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 și art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivității legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli naționale (decizie Curtea Constituțională a României și Înalta Curte de Casație și Justiție) cu caracter retroactiv privind inexistența cazurilor de întrerupere a cursului prescripției, dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA?

(2). Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 și art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivității legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistența cazurilor de întrerupere a cursului de prescripție, dacă această regulă rezultă din jurisprudența Curții Constituționale și a Hp nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a interpretat Decizia Curții Constituționale a României și nu din voința legiuitorului și dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii și de corupție?

(3). Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 și art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivității legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistența cazurilor de întrerupere a cursului de prescripție dacă această regulă rezultă din jurisprudența Curții Constituționale contrară jurisprudenței constante a instanței supreme (care interpreta legea în sensul existenței cazurilor de întrerupere și în conformitate cu o jurisprudența anterioară a Curții Constituționale) dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA?

(4). Art. 325 TFUE și Decizia nr. 2006/928 trebuie interpretate că se opun unei practici naționale rezultate din jurisprudența Curții Constituționale a României și a înaltei Curți de Casație și Justiție care a interpretat decizia Curții Constituționale a României potrivit căreia curgerea termenelor generale de prescripție nu poate fi întreruptă (cu consecința creării unui risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție), în condițiile în care împlinirea termenului general de prescripție este ea însăși rezultatul nerespectării art. 325 TFUE și a Deciziei 2006/928 astfel cum au fost interpretate prin decizia Marii Camere din 21 decembrie 2021 (C 357/2019, Euro Box Promotion)?" și, respectiv, asupra cererii de suspendare a cauzei până la pronunțarea asupra acestora, formulată în temeiul art. 2 alin. (3) teza I din Legea nr. 340/2009.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, respectiv 29 iunie 2023, Înalta Curte a luat concluziile acuzării și apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, reține că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatului A., subsecvent adoptării, de către Curtea Constituțională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

În acest sens, sub aspect factual, acuzațiile aduse inculpatului A. au constat în aceea că, în calitate de auditor financiar și cenzor la S.C. B., în perioada octombrie 2012 - octombrie 2013, cu intenție, l-a convins pe martorul denunțător C. (administrator al S.C. D. S.R.L., S.C. B.), cu privire la influența pe care o are locotenent-colonelul E., care îndeplinea funcția de șef Grupare sectoare informativ-operative în cadrul Direcției Generale de Prevenire și Combatere Terorism a Serviciului Român de Informații, asupra unor funcționari publici, factori de decizie în cadrul Ministerului Finanțelor, Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Garda Financiară și, deci, posibilitatea determinării acestora să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act ce intra în îndatoririle lor de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri, respectiv, rambursarea la timp a sumelor solicitate cu titlu de T.V.A. de la bugetul de stat de societățile martorului denunțător sau stoparea unor controale fiscale, de care putea să beneficieze și, totodată, a înlesnit (suspectului lt. col. (r) E.) pretinderea și primirea de la martorul denunțător a sumei totale de 2.030.353,32 RON, echivalent a 462.567,61 euro, compusă din: 1.648.400 RON (echivalent a 374.078,01 euro) (deși inițial a fost pretinsă suma de 400.000 euro), sumă primită în numerar în contul bancar deschis pe numele lui F.; 309.952,32 RON (echivalent a 70.575,87 euro), reprezentând finanțarea cheltuielilor necesare înființării, dotării și asigurării funcționării unei societăți comerciale, incluzând și un autoturism de lux, sumă ce se compune din suma de 113.700 RON, echivalentul a 25.840,9 euro, plătiți pentru înființarea, dotarea și funcționarea S.C. G. S.R.L. București și suma de 196.252,32 RON ce reprezintă contravaloarea autoturismului marca x, echivalentul a 44.734,97 euro; suma de 72.000 RON (echivalent a 18.000 euro), reprezentând suma primită cu titlu de "salariu" lunar de 8.000 RON, pentru perioada februarie - octombrie 2013, de suspectul H., fapte ce se circumscriu infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

Curtea de Apel București a constatat că legea penală în ansamblu mai favorabilă în speță este cea în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, întrucât, în această perioadă, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție. Prin urmare, având în vedere data epuizării infracțiunii de complicitate la trafic de influență comisă de inculpatul A. (respectiv, luna octombrie 2013), termenul general de prescripție a răspunderii penale, de 8 ani, s-a împlinit în luna octombrie 2021.

Examinând critica formulată în recurs în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

În faza judecării apelului, Curtea de Apel București a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale a inculpatului A., ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

În acest context jurisprudențial obligatoriu, rezultă că, raportat la aspectele factuale definitiv reținute prin hotărârea instanței de apel și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen. este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani și a început să curgă în luna octombrie 2013, data epuizării infracțiunii de care a fost acuzat inculpatul A..

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanța de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză, în luna octombrie 2021.

Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerarea hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, Înalta Curte constată că, în raport de calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial, în cauză este incident principiul legii penale mai favorabile, astfel cum este definit de dreptul intern, eventuala înlăturare a jurisprudenței obligatorii menționate fiind contrară elementelor de interpretare oferite de instanța de contencios european.

În acest sens, relevant este paragraful 209 din decizia amintită, în cuprinsul căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, raportat la considerentele regăsite în Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale și care au stat la baza sancționării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în speță este incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.".

În consecință, în privința inculpatului A. este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., soluția dispusă prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 25/A din data de 10 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 25/A din data de 10 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 iunie 2023.