ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 866/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.A. a solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâtelor la plata sumei de 260.253 euro, echivalentul a 1.211.139,39 RON (la cursul BNR de 1 euro/4,6995 RON valabil la data formulării acțiunii), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada iunie 2015 - iunie 2018 pentru spațiile de reclamă în suprafață de 243 mp deținute de reclamantă, în temeiul contractului de asociere nr. x din 27 iulie 1992, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1721 din 12 iunie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.A.; a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 2.656.628,97 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiilor de reclamă în perioada iunie 2015 - iunie 2018 inclusiv; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 51.105,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 30.171,28 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, 1.500 RON reprezintă onorariu expert și 19.433,89 RON reprezintă onorariu de avocat; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca neîntemeiată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței civile nr. 1721 din 12 iunie 2019 și a încheierii din data de 8 martie 2019 a formulat apel pârâta B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

D.Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1950 A din 3 decembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1721 din 12 iunie 2019 și a încheierii de ședință din 8 martie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

E. Calea de atac împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București.

Împotriva deciziei civile nr. 1950 A din 3 decembrie 2021 și a încheierii de ședință din 30 martie 2021 a declarat recurs pârâta B. S.A.

În motivarea recursului se arată următoarele:

În cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea a fost pronunțată de un complet a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii.

A fost încălcat principiul continuității și dezbaterile au fost ținute în fața a doi judecători care nu au perceput personal întreaga desfășurare a procesului, urmând ca aceștia să delibereze, să pronunțe soluția și să redacteze hotărârea fără a avea prefigurată întreaga imagine procesuală.

Hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Prin hotărârea dată, respectiv încheierea pronunțată la 30 martie 2021 și decizia civilă nr. 1950 A, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv nu a dat efect prevederilor dispozițiilor art. 292, considerând legitim un înscris în legătură cu care sunt suspiciuni că ar fi fost alterat.

În ce privește soluția instanței din încheierea pronunțată la 30 martie 2021, aceasta este nelegală având în vedere că depunerea originalului unui înscris este o chestiune de administrare a probei cu înscrisuri, deja încuviințată la acel moment.

Depunerea originalului și confruntarea acestuia cu copia de la dosar nu reprezintă o probă nouă, în legătură cu care să poată opera decăderea din dreptul de a o propune, ci o simplă etapă a administrării probei deja încuviințate părții adverse, cu sancțiunea specifică a neluării în seamă în cazul nedepunerii.

Considerentele pentru care a fost înlăturat raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel și pentru care a fost omologat raportul administrat la fond, sunt lacunare și contradictorii, echivalând cu o nemotivare, atrăgând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Raționamentul instanței este inconsecvent și contradictoriu când vine vorba de noțiunea de valoare de piață a chiriei.

Pretinsele motive reținute de către instanță pentru înlăturarea expertizei din apel afectează și expertiza din fața instanței de fond, vădind un grad deosebit de ridicat de subiectivitate, motivarea fiind din această perspectivă lacunară și contradictorie.

Nu este motivată respingerea/ignorarea apărărilor recurentei-pârâte care vizează ocuparea unora dintre spații chiar de către A..

Hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor referitoare la autorizațiile de construire pentru spațiile publicitare și efectul lipsei lor, când a considerat că pârâta nu ar fi fost îndreptățită să refuze amplasarea reclamelor A. (chiar dacă nu a refuzat niciodată) și că A. putea amplasa reclame cu nerespectarea dispozițiilor legale, deși aceasta ar fi presupus riscul ca pârâta să fie sancționată contravențional, atrăgând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel reține că A. poate desfășura o astfel de activitate cu nerespectarea dispozițiilor legale.

Autorizarea din perspectivă administrativă a unor reclame care în esență sunt ancorate pe Magazinul B., în vederea respectării dispozițiilor în materie de siguranță a acestor reclame este esențială. Răspunderea civilă pentru orice evenimente va aparține B., iar respectarea dispozițiilor legale este obligatorie.

Hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, atunci când a fost reținută existența faptei ilicite - temei al răspunderii civile contractuale, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Fapta ilicită constând în restricționarea accesului la nouă spații distincte, nu poate fi privită global, de vreme ce spațiile există în mod concret în locuri diferite, și chiar instanța a reținut că numai unele au fost ocupate de alți chiriași ai B..

Contrar susținerilor instanței de apel, fapta ilicită nu poate fi unică, atâta timp cât au fost identificate momente diferite și fapte diferite referitoare la poziții diferite, în legătură cu spații diferite și nu o tulburare unică. Nu există o faptă ilicită unică de refuz a accesului la spațiile publicitare.

Este necontestat, față de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al litigiilor anterioare purtate între părți, că a existat un conflict cu privire la recunoașterea drepturilor A. asupra construcției edificate (magazinul A.) și a folosinței, ce a făcut obiectul mai multor litigii, dar și că acel conflict a încetat la nivelul anilor 2015 - 2016, moment de la care B. a permis accesul A. la spațiile pe care le deține (Magazinul A.).

Perioada integrală a pretinselor fapte ilicite și întinderea tulburărilor nu pot fi dovedite de prezumții, sau cel puțin, nu în contra probelor directe din care rezultă acestea.

Faptul că părțile erau în litigiu, care nu se soluționase încă, nu poate constitui o prezumție simplă în legătură cu spațiile de reclamă, în contra a ceea ce chiar părțile din respectivul litigiu au declarat, și anume că după 2015 conflictul a luat sfârșit.

A. a renunțat la executarea silită a obligației de a i se permite accesul ca urmare a faptului că a intrat în posesia spațiilor în data de 10 decembrie 2015, confirmându-se astfel că, și dacă prezumția ar exista după momentul decembrie 2015, ea este răsturnată de înscrisurile care emană de la reclamantă și de la executorul judecătoresc.

Instanța de apel a încălcat atât normele de drept material cu privire la existența faptei ilicite, ca temei al răspunderii, cât și normele de drept procesual privitoare la prezumțiile judiciare.

Hotărârea nu este motivată cu privire la toate spațiile publicitare și cu privire la importante perioade de timp, din perioada solicitată, această nemotivare atrăgând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, atunci când a fost reținută existența prejudiciului - temei al răspunderii civile contractuale, calificând drept corect raționamentul instanței de fond cu privire la cuantificarea și determinarea prejudiciului, pe baza unor probe nerelevante, respectiv expertiza din fond bazată pe o simplă ofertă din 2009, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greșit instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale referitoare la certitudinea prejudiciului atunci când a dat efect raționamentului aplicat de prima instanță, ce se baza pe un raport de expertiză de evaluare care a avut la bază contracte și oferte din altă perioadă, respectiv anii 2009 - 2010, cu 4 - 7 ani în urmă față de perioada relevantă 2014 - 2018.

Instanța a procedat la repararea unui prejudiciu eventual, ipotetic și nu al unuia direct.

Acordarea de despăgubiri, la o valoare stabilită greșit de expertul de la fond, contrazisă de expertiza din apel, la o valoare din afara perioadei relevante, reprezintă o gravă încălcare a normelor de drept material din materia răspunderii contractuale sub aspectul determinării prejudiciului și a reparației care s-ar impune.

La momentul încuviințării expertizei din apel, argumentul determinant pentru refacerea expertizei evaluatorii din fond, a fost că valoarea de la fond nu ținea cont de piață, ignorând cu desăvârșire contractele efectiv încheiate de către recurenta B..

Hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prin considerarea că A. avea dreptul de a subînchiria către terți spațiile respective, de vreme ce nu se poate considera că există acest drept, prin raportare la regulile de interpretare ce trebuie aplicate contractului încheiat între părți fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale rezultă faptul că voința reală a părților a fost de a găsi un mijloc juridic prin care A. să își amplaseze propriile reclame pentru promovarea magazinului care se afla în incinta complexului comercial B..

Dreptul de a amplasa reclame privește strict reclamele A. prin care această societate ar fi promovat propriul magazin și propriile produse, fără posibilitatea de a închiria către terți cu titlu oneros.

Hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce privesc interzicerea transmiterii folosinței (atribut al dreptului de proprietate) pe o durată perpetuă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Calificarea dată de instanță contractului a fost aceea de contract nenumit. Părțile sunt împiedicate să încheie contracte nenumite care conțin clauze contrare legii, ordinii publice și bunelor moravuri, fiind în sarcina instanței să sancționeze astfel de înțelegeri și să lipsească de efecte clauzele respective.

Este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, cu privire la modalitățile în care se poate transmite folosința asupra bunurilor și nulitatea clauzelor care nu respectă aceste norme.

Hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în constatarea Contractului de asociere nr. 5471 drept valabil de vreme ce contractul este lovit de nulitate absolută, având la bază o cauză ilicită.

Prin clauzele criticate sunt instituite doar beneficii în favoarea A. fără nicio contraprestație reală sau proporțională asumată de această societate.

Instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile privitoare la cauza ilicită în reținerea acestor considerente având în vedere întinderea în timp a obligațiilor recurentei și valoarea eminamente disproporționată, conducând la o diferență vădită între prestațiile părților.

Scopul patrimonial pe care instanța îl consideră urmărit de către B. este anihilat în prezența clauzei de spații de reclamă, transformând orice beneficii într-o obligație continuă, perpetuă de a plăti 200.000 euro pe an.

Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale ce privesc excepția de neexecutare, având în vedere că A. nu a executat obligațiile decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cu drepturi și obligații interdependente, fiind incident motivul prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contribuția efectivă a A. la îmbunătățirea aspectului zonei este nefundamentată și nedovedită, mai ales în contextul în care A. are o simplă intrare într-un gang vizibil din stradă, în vreme ce pretinde drepturi de a amplasa reclame care îi generează "venituri" din despăgubiri, de milioane de RON, fără o contraprestație sau alte costuri.

Fără a depune niciun fel de efort, fără a obține autorizațiile necesare și fără vreo cheltuială sau cost cu amplasarea efectivă a reclamelor, și mai ales fără a efectua vreo solicitare sau demers punctual pentru fiecare spațiu, fără a se cunoaște precis care sunt aceste spații, A. solicită acoperirea unui prejudiciu pe care îl echivalează cu valoarea beneficiilor B. din exploatarea propriilor reclame.

Hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material atunci când a constatat faptul că nu a intervenit încetarea Contractului de asociere nr. 5471, astfel cum reiese din actele încheiate ulterior, fiind incident motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 10 ani de la semnarea contractului de asociere, s-a stins obligația din contractul de asociere și nu mai existau alte obligații corelative celei privitoare la spațiile publicitare. Inclusiv situația juridică a reclamelor a făcut obiectul unor înțelegeri ulterioare care în mod implicit au înțeles să lipsească de efecte contractul de asociere încheiat, în privința chestiunilor privitoare la dreptul de proprietate și la prestațiile periodice.

Instanța a constatat valabilitatea Contractului de asociere nr. 5471, cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la interpretarea contractelor, motiv pentru care se impune admiterea recursului, fiind incident motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

G. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Acest motiv de casare vizează asigurarea respectării principiului continuității, reglementat expres de art. 19 C. proc. civ., care prevede că judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condițiile legii. În cazurile în care un judecător este împiedicat să participe la soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condițiile legii.

În prezenta cauză, schimbarea completului de judecată a avut loc în temeiul Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel București, hotărâre adoptată potrivit dispozițiilor Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, conform cărora "Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii".

Cazurile și condițiile în care completul de judecată stabilit aleatoriu poate fi schimbat sunt reglementate expres de lege, respectiv de C. proc. civ. și Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Având în vedere faptul că modificarea compunerii completului de judecată s-a făcut în temeiul dispozițiilor art. 19 C. proc. civ., respectiv art. 101 alin. (5) și art. 110 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, în vederea asigurării bunei desfășurări a activității secției a VI-a Civile, prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel București, nu este incident în cauză motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Aceste dispoziții constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1 - 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurenta susține că instanța de apel nu a dat efect dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., considerând legitim un înscris în legătură cu care există suspiciuni că ar fi fost alterat.

În realitate, prin decizia recurată s-a reținut că susținerile pârâtei privind valabilitatea clauzelor referitoare la folosință au fost invocate prin intermediul concluziilor scrise, deci, cu nerespectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, astfel că nu se impune analiza lor.

Recurenta susține că aceste rețineri sunt greșite pentru că respectivele critici au fost invocate cu mult înainte de închiderea dezbaterilor și s-a solicitat prezentarea originalului contractului de asociere și anexele acestuia aflate doar în posesia reclamantei.

Înalta Curte reține că prin decizia recurată, Curtea de Apel a analizat aceste critici ale pârâtei și a motivat că atât contractul de asociere în întregul său, cât și anexa la acest contract se bucură de prezumția de validitate.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu a urmat procedura stabilită prin art. 304 C. proc. civ. privind denunțarea înscrisului ca fals. Totodată, în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a refuzat nicio obligație a instanței de a prezenta vreun înscris, întrucât instanța de judecată nu a solicitat confruntarea copiilor conformate cu originalul contractului de asociere.

În ceea ce privesc înscrisurile atașate cererii de recurs, acestea nu susțin un motiv de nelegalitate, ci tind la modificarea situației de fapt reținută de instanța de apel, astfel că acestea nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Hotărârea recurată cuprinde mențiuni referitoare la obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Așa fiind, hotărârea răspunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea hotărârii se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii, iar motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative, ci oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Exigența obligațiilor de motivare a hotărârilor judecătorești care decurge din art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților. Instanța poate să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Recurenta susține că există contradictorialitate între considerentele care au stat la baza înlăturării de către instanța de apel a raportului de expertiză administrat în prima instanță.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., sarcina aprecierii probelor revine instanței, care analizează probele administrate, atât în mod individual, cât și în ansamblul lor. Urmare a analizei efectuate, motivat, instanța poate înlătura anumite probe în funcție de utilitatea lor, de convingerea pe care acestea i-o creează, de conduita părților, manifestată cu privire la proba în cauză.

În acest sens, instanța de apel a motivat înlăturarea raportului de expertiză administrat în apel, raport care a determinat contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața de spații de reclame ce face obiectul contractului de asociere prin raportare la contravaloarea chiriei încasate de recurentă de la chiriașii proprii.

De asemenea, instanța de apel a menținut raționamentul primei instanțe referitor la determinarea prejudiciului prin raportare la un criteriu obiectiv. Se reține în decizia recurată:

"Evaluarea prejudiciului se determină prin raportare la chiria pieței, independent de posibilitatea închirierii acestor spații. Nu se poate raporta prejudiciul cauzat reclamantei la chiria pe care pârâta o percepe propriilor săi chiriași întrucât pretențiile deduse judecății nu au decurs din încălcarea obligațiilor pârâtei în temeiul unui astfel de contract de închiriere".

Așa fiind, nu există vreo contradicție între considerentele hotărârii recurate, iar stabilirea situației de fapt și dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății sunt coerent susținute de motivarea hotărârii.

Recurenta susține că hotărârea este nemotivată sub aspectul respingerii apărării vizând ocuparea spațiilor de către reclamantă.

În realitate, decizia cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția instanței de apel. În acest sens, s-a reținut prin considerentele deciziei:

"Chiar dacă apelanta-pârâtă nu a închiriat întreaga suprafață de 243 m.p., aceasta nu înseamnă că intimata-reclamantă nu a suferit un prejudiciu raportat la întreaga suprafață, având în vedere că i-a fost împiedicat accesul la respectivele spații de către apelantă".

Așa fiind, instanța de apel a motivat soluția de respingere a motivului de apel formulat de pârâtă sub aspectul criticilor privind ocuparea spațiilor publicitare.

Recurenta susține că decizia recurată nu este motivată cu privire la toate spațiile publicitare și cu privire la perioadele de timp.

Decizia atacată cuprinde în considerentele sale motive referitoare la aceste critici. Astfel, se reține că din probele administrate "rezultă că, inclusiv în perioada iunie 2015 - iunie 2018, pe magazinul B. au existat doar reclame aparținând chiriașilor B.".

Cu privire la spații se reține:

"Faptul că apelanta-pârâtă nu a închiriat întreaga suprafață poate să fie consecința unei aprecieri personale, care nu este de natură să prezume că aceeași ar fi fost și decizia intimatei-reclamante, în cazul în care ar fi avut acces la spații sau că spațiul nu ar fi utilizabil".

Așadar, hotărârea instanței de apel este motivată sub aspectele reclamate de recurentă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

Se susține că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor referitoare la autorizațiile de construire. Acest motiv a fost invocat și prin motivele de apel, iar instanța s-a raportat la contractul de asociere și anexa la acesta, având în vedere că acestea reprezintă temeiul pretențiilor reclamantei.

Executarea unor lucrări de construire, respectiv amplasare reclame fără autorizație de construcție este sancționată contravențional de autoritățile competente. Aceasta nu justifică însă încălcarea de către recurentă a obligațiilor ce-i reveneau din contractul de asociere și anexa acestuia.

S-a reținut în mod corect de către instanța de apel că, în situația în care pârâta ar fi sancționată contravențional, în calitate de proprietar al imobilului, aceasta are posibilitatea de a acționa în regres împotriva celui vinovat de respectiva faptă ilicită, fără a fi în măsură să-l sancționeze prin interzicerea folosinței.

Se susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material în reținerea existenței faptei ilicite.

Înalta Curte reține că prin acest motiv de recurs sunt invocate aspecte de temeinicie și de apreciere a probelor, care nu reprezintă critici de nelegalitate, astfel că nu pot face obiectul analizei instanței de control judiciar.

Se mai susține inexistența faptei ilicite prin raportare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., așadar o normă de procedură, ceea ce nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a soluționat apelul formulat de pârâta B. S.A. analizând întregul material probator administrat în cauză și astfel a ajuns la concluzia că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau din contractul încheiat cu reclamanta A., respectiv a încălcat obligația de a permite reclamantei să amplaseze cu titlu gratuit reclame, panouri publicitare.

Pe de altă parte, prezumțiile judiciare reprezintă produsul raționamentului judecătorului, izvorând din experiența și capacitățile acestuia, iar în doctrină s-a arătat că prezumțiile judiciare sunt acele consecințe logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut și care nu sunt determinate prin lege.

Între părți au existat mai multe litigii anterioare și prin numeroase hotărâri pronunțate în aceste litigii s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că recurenta B. a îngrădit accesul A. în incinta centrului comercial.

În ceea ce privește critica referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în privința reținerii existenței prejudiciului pe baza probelor administrate, acestea sunt nefondate.

Este adevărat că instanța de apel a determinat prejudiciul prin raportare la expertiza efectuată la prima instanță, însă a motivat pe larg de ce a recurs la aceasta, respectiv faptul că stabilirea obiectivelor expertizei s-a făcut pentru a răspunde solicitărilor părților, sens în care s-au efectuat mai multe variante de calcul, instanța optând pentru cea care a corespuns soluției la care s-a oprit.

S-a reținut în mod corect faptul că expertul nu trebuia să se raporteze la chiriile practicate de B. prin contractele de închiriere încheiate cu proprii chiriași, care ocupă spațiile comerciale din interiorul magazinului B., având în vedere că aceste chirii sunt determinate prin raportare la durata contractelor de închiriere, acei chiriași achită deja o chirie pentru spațiile comerciale și au efectuat anumite investiții asupra acestor spații.

Instanța de apel nu a dat o soluție contrară regulilor de interpretare a clauzelor contractuale atunci când a reținut că prin contractul de asociere și anexa la acesta nu s-a instituit un drept de folosință cu caracter exclusiv în beneficiul A.. Așa fiind, nu există nicio interdicție prevăzută în contract care să împiedice intimata să subînchirieze spațiile publicitare, această critică fiind neîntemeiată.

Prin hotărârea recurată, contractul încheiat între părți care constituie temeiul pretențiilor intimatei-reclamante a fost calificat ca fiind un contract nenumit, nu o locațiune și nici un comodat.

Critica privind existența unei cauze ilicite a contractului de asociere decurgând din disproporția contraprestației pe care A. trebuia să o îndeplinească este nefondată. Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că deși nu s-a menționat în mod expres că o anumită obligație este corespunzătoare dreptului de folosință gratuită al societății A., acestui drept îi corespund obligațiile asumate de intimată prin contractul de asociere și anexa la acesta, cu atât mai mult cu cât nu există o regulă de redactare a contractelor sinalagmatice privind menționarea fiecărui drept și a obligației corelative acestuia.

Nu se poate reține lipsa cauzei și nici că aceasta ar fi ilicită, câtă vreme există un scop mediat, cât și unul imediat pentru care s-a încheiat contractul dintre părți.

Clauza privind instituirea dreptului de folosință gratuită al A. nu poate fi interpretată izolat de celelalte clauze care conțin drepturile și obligațiile contractuale dintre părți.

În ceea ce privește excepția de neexecutare, în mod corect instanța de apel a reținut faptul că nu se impune analiza acestei critici, care nu a fost formulată în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea sentinței atacate fiind încălcate principiul contradictorialității și cel al dreptului la apărare.

Această critică este invocată astfel omisso medio și nu poate fi primită de Înalta Curte, fiind inadmisibilă.

Referitor la încetarea contractului de asociere, această critică este nefondată.

În cuprinsul anexei la contractul de asociere nu s-au făcut mențiuni legate de încetarea contractului de asociere sau al celorlalte obligații asumate prin respectivul contract de către părți.

Încetarea contractului de asociere poate interveni doar prin acordul părților sau într-un mod prevăzut de lege. Încheierea contractului de vânzare nu poate fi calificată ca o condiție rezolutorie, care să determine stingerea obligației ce revine recurentei de a asigura folosința spațiilor publicitare.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea "B." S.A. împotriva încheierii de ședință publică din data de 30.03.2021 și împotriva deciziei civile nr. 1950 A din 03 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Societatea "B." S.A. să plătească intimatei-reclamante Societatea "A." S.R.L. suma de 25.870,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 6 aprilie 2023.