ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 823/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 2 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și N., solicitând instanței constatarea nulității absolute a contractului de mandat nr. x din 25 august 2011 încheiat între A. S.A. și B.; constatarea nulității relative a contractului de mandat nr. x din 20 septembrie 2011 și a contractului de administrare nr. x din 12 iunie 2012 încheiat între A. S.A. și C.; constatarea nulității relative a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 și a contractului de mandat nr. x din 20 septembrie 2011 încheiat între A. S.A. și F.; constatarea nulității relative a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011, respectiv a contractul nr. x din 12 iunie 2012 încheiat între A. S.A. și D.; constatarea nulității relative a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 încheiat între A. S.A. și I.; constatarea nulității relative a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 încheiat între A. S.A. și G.; constatarea nulității relative a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 încheiat între A. S.A. și J.; constatarea nulității relative a contractului de administrare încheiat între A. S.A. și E.; obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 695.450,57 RON, reprezentând prejudiciu cauzat A. S.A.

Pârâtul J. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de prevederile art. 3 raportat la art. 9 din Decretul nr. 167/1958.

Pârâții B. și I. au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția necompetenței teritoriale, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Pârâții H. și L. au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prematurității față de nesoluționarea dosarului nr. x/2013 care avea ca obiect insolvența societății O. S.A. și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin încheierea de ședință din 25 noiembrie 2015, Tribunalul Constanța a respins excepția necompetenței teritoriale și excepția necompetenței funcționale a secției a II-a Civile a tribunalului.

Prin precizările din 18 decembrie 2015, reclamanta a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulității absolute a următoarelor contracte: contractul de mandat nr. x din 25 august 2011 încheiat între A. S.A. și B.; contractul de mandat nr. x din 20 septembrie 2011 și a contractului de administrare nr. x din 12 iunie 2012 încheiat între A. S.A. și C.; contractul de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 și contractul de mandat nr. x din 20 septembrie 2011 încheiat între A. S.A. și F.; contractul de administrare nr. x din 16 septembrie 2011, respectiv contractul nr. x din 12 iunie 2012 încheiat între A. S.A. și D.; contractul de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 încheiat între A. S.A. și I.; contractul de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 încheiat între A. S.A. și G.; contractul de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 încheiat între A. S.A. și J.; contractul de administrare încheiat între A. S.A. și E. și obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 695.450,57 RON, reprezentând prejudiciu cauzat A. S.A.

În ceea ce privește nulitatea absolută a contractului de mandat nr. x din 25 august 2011 încheiat între A. S.A. și B., au fost indicate dispozițiile art. 5 C. civ. din 1864, respectiv dispozițiile care interzic desemnarea în calitate de director a unei persoane care nu îndeplinește condițiile impuse de lege cu privire la onorabilitate raportat la art. 2 alin. (1) și (2) coroborate cu art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 75/2001 privind organizarea și funcționarea cazierului fiscal și art. 73

1

coroborate cu art. 6 alin. (2) din Legea societăților nr. 31/1990, având fapte înscrise în cazierul său fiscal care îl făceau incompatibil cu această funcție.

Pentru celelalte contracte, s-a arătat că nulitatea contractelor este determinată de aplicarea principiului nulității actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal. Nulitatea tuturor contractelor este determinată de constatarea nulității absolute a hotărârilor AGOA din 16 septembrie 2011, 27 decembrie 2011, 29 februarie 2012 și 12 iunie 2012.

În ceea ce privește temeiul juridic al capătului de cerere vizând obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând prejudiciul societății, acest prejudiciu este compus din prejudiciul constând în cheltuielile suportate de reclamantă cu remunerațiile pârâților, prejudiciu reprezentând sume decontate/ridicate din casierie de către pârâți, prejudiciu reprezentând avansuri spre decontare, prejudiciu reprezentând cheltuieli suportate de reclamantă cu salarizarea și decontarea cheltuielilor personalului, în baza contractelor individuale de muncă perfectate cu H., P., M. și Q. și prejudiciu constând în contravaloare combustibili alimentați cu card. Temeiul repunerii părților în situația anterioară se circumscrie efectului nulității actului juridic civil și al răspunderii civile delictuale.

Prin încheierea de ședință din 24 februarie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția decăderii reclamantei din dreptul de a modifica acțiunea prin precizările depuse la 18 decembrie 2015, prin care aceasta a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de mandat și de administrare pentru care solicitase constatarea nulității relative prin cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea din 17 iunie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că, raportat la faptul că actualii reprezentanți legali ai societății au fost împiedicați de pârâți să își exercite atribuțiile de conducere și administrare a societății în perioada septembrie 2011- iulie 2012 și față de soluționarea dosarului civil nr. x/2011, având ca obiect constatarea nulității absolute a hotărârii AGOA din 16 septembrie 2011, abia la 1 noiembrie 2012, termenul de prescripție nu s-a împlinit, cererea fiind introdusă la 2 iulie 2015, iar termenul de prescripție urma să se împlinească la 1 noiembrie 2015.

Prin încheierea din 17 iunie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a unit cu fondul excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive.

La 12 decembrie 2016 reclamanta a formulat precizări la acțiune, arătând din ce se compune suma totală de 695.450,57 RON.

Prin încheierile de ședință din 14 decembrie 2016 și din 21 decembrie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a încuviințat parțial obiectivele expertizei contabile astfel cum au fost propuse de reclamantă și a încuviințat pentru pârâții H. și I. obiectivele solicitate la termenul de la 14 decembrie 2016.

După administrarea probei cu expertiză contabilă, la 26 septembrie 2018, reclamanta a formulat precizări cu privire la câtimea obiectului capătului doi de cerere, astfel: (i) suma de 151.573,67 RON, reprezentând sume cheltuite de A. S.A. pentru B., suma compusa din 5.661,59 RON, sume decontate din casierie de B., conform anexei raportul de expertiza, 5.626 RON, reprezentând avansuri spre decontare, conform anexei 1 c la raportul de expertiză, 101.262 RON, cheltuieli suportate de A. S.A. cu remunerația pârâtului B., conform anexei 1a din raportul de expertiza, 39.024,08 RON, cheltuieli cu combustibil decontate cu card de combustibil, conform anexei 1d la raportul de expertiza; (ii) suma de 183.823 26 RON, reprezentând cheltuieli suportate de A. S.A. pentru salariații H., P., M. și Q.; (iii) suma de 144.62309 RON, reprezentând prejudiciu cauzat atât de C., cât și de ceilalți pârâți, sumă care la rândul ei este compusă din: 10.725,16 RON reprezentând avansuri spre decontare și care a fost justificată mod nelegal prin achiziția de produse și combustibil, conform anexei 2 c la raportul de expertiza, 42.880,93 RON reprezentând sume decontate direct din casierie, conform anexei 1 c din raportul de expertiza, 91.017 RON, cheltuieli suportate de A. S.A. cu remunerația pârâtului C., conform anexei 1a la din raportul de expertiza; (iv) suma de 104.704,41 RON reprezentând prejudiciu cauzat atât de F. cât și de ceilalți pârâți; (v) suma de 25.296 RON, reprezentând prejudiciu cauzat atât de D., cât și de ceilalți pârâți, sumă care reprezintă cheltuieli suportate de A. S.A. cu remunerația sa, conform anexei 1a din raportul de expertiză; (vi) suma de 18.881,86 RON, reprezentând prejudiciu cauzat atât de I. cât și de ceilalți pârâți; (vii) suma de 26.716 38 RON, reprezentând prejudiciu cauzat atât de G., cat și de ceilalți pârâți; (viii) suma de 9.235 RON reprezentând prejudiciu cauzat atât de J., cât și de ceilalți pârâți; (ix) suma 15.990,85 RON reprezentând prejudiciu cauzat atât de E., cat și de ceilalți pârâți.

La 30 mai 2017 reclamanta a precizat, cu privire la suma de 84.256,5 RON reprezentând prejudiciu constând în contravaloare combustibili alimentați cu card, faptul că perioada pentru care se solicită restituirea sumelor este 30 septembrie 2011-31 iulie 2012, detaliind sumele pentru fiecare pârât.

Prin sentința civilă nr. 1845 din 12 decembrie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., H., C., L. și I., invocate prin întâmpinări, ca neîntemeiate, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a contractului de mandat nr. x din 25 august 2011 încheiat între reclamantă și pârâtul B., a contractului de mandat nr. x din 20 septembrie 2011 și a contractului de administrare nr. x din 12 iunie 2012 încheiat între reclamantă și pârâtul C., a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 și a contractului de mandat nr. x din 20 septembrie 2011 încheiat între reclamantă și pârâtul F., a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 și a contractului nr. x din 12 iunie 2012 încheiat între reclamantă și pârâta D., a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 încheiat între reclamantă și pârâtul I., a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 încheiat între reclamantă și pârâtul G., a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011 încheiat între reclamantă și pârâtul J., a contractului de administrare încheiat între reclamantă și pârâtul E.; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata în solidar către reclamantă a sumei de 695.457,34 RON, ca neîntemeiat, și a obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 6.068,03 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pârâții B. și I. au formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1845 din 12 decembrie 2018, iar reclamanta A. S.A. a declarat apel împotriva încheierii de ședință din 24 februarie 2016, a încheierilor de încuviințare a probatoriilor din 14 decembrie 2016 și din 21 decembrie 2016 și a sentinței civile nr. 1845 din 12 decembrie 2018. Pârâții G., M., N., R., K. și D. au formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1845 din 12 decembrie 2018 pe care au considerat-o parțial netemeinică, sub aspectul constatării nulității absolute a contractelor de mandat prin aplicarea principiului nulității actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal.

Prin decizia civilă nr. 289 din 9 iunie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelurile declarate ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâții B. și I..

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește soluția de respingere a cererii sale de apel și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ. (principiul rolului activ al judecătorului) întrucât a menținut soluția instanței de fond referitor la calificarea cererii formulate de reclamantă la 18 decembrie 2015. Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel nu a analizat aspectele cu care a fost învestită în sensul că a reținut incidența art. 1915 C. civ., deși niciuna din părți nu a invocat acest temei juridic, încălcând astfel prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Recurenta-reclamanta mai arată că decizia atacată nu este motivată în ceea ce privește pretinsa neîndeplinire a condițiilor răspunderii civile delictuale și nici referitor la concluzia privind pretinsa incidență a excepției de la principiul retroactivității efectelor nulității. Consideră că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel.

Prin memoriul de recurs se susține și că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ. din 1864, precum și principiul restitutio in integrum raportat la contractele desființate și faptele ilicite cauzatoare de prejudicii din perioada septembrie - octombrie 2011, dispozițiile art. 1254 alin. (3), art. 1640 alin. (1), art. 1638 C. civ. și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 raportat la contractele desființate și faptele ilicite cauzatoare de prejudicii din perioada 1 octombrie 2011 - 1 iulie 2012, atunci când a reținut că prejudiciul în cuantum de 695.450,57 RON nu este supus restituirii deoarece pârâții beneficiau de dreptul la plata salariilor și de celelalte drepturi aferente funcției deținute. Recurenta-reclamantă susține că pârâții au dobândit și menținut abuziv funcțiile de conducere, cu intenția directă de a frauda patrimoniul societății recurente, fără a desfășura activitatea corelativă sumelor încasate, astfel că se impunea obligarea lor la restituirea prejudiciului cauzat, fără a fi incidentă o excepție de la principiul restitutio in integrum, astfel cum greșit a reținut curtea de apel. Mai arată că, referitor la contractele desființate și faptele ilicite din perioada 1 octombrie 2011 - 1 iulie 2012, sunt aplicabile prevederile art. 1254 alin. (3), art. 1638, art. 1640 alin. (1) C. civ. și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, care nu recunosc nicio excepție de la principiul restituirii integrale a prestațiilor în privința actelor cu executare succesivă. Menționează că pârâții, cu excepția dlui H., nu au figurat niciodată ca administratori ai A. S.A. și că aveau obligația de a înceta orice acte de administrare începând cu 24 octombrie 2011, data la care a fost pronunțată sentința nr. 5803/2011 de suspendare a Hotărârii AGOA nr. 5 din 16 septembrie 2011. De la aceeași dată a dispărut temeiul contractual pentru încasarea sumelor a căror restituire se solicită. Apreciază că între reclamantă și pârâți nu au existat contracte semnate valabil deoarece persoanele care le-au semnat nu aveau calitatea de reprezentanți ai societății, constatarea nulității hotărârilor AGOA din datele de 16 septembrie 2011, 28 decembrie 2011, 29 februarie 2012 și 12 iunie 2012 având ca efect lipsirea cu caracter retroactiv a calității oficiale a persoanelor desemnate în calitate de administratori prin aceste acte juridice. Menționează că pârâtul B. nu a îndeplinit niciodată condițiile legale pentru a putea ocupa funcția de director general al A. S.A. având cazier, aspect constatat de ONRC.

Autoarea căii de atac susține că instanța de apel a ignorat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentințelor vizând suspendarea și anularea hotărârilor AGOA din 27 decembrie 2011 și, respectiv 12 iunie 2012, prin care s-a stabilit că pârâții nu au deținut legal calitatea de administratori ai A. S.A. în perioada septembrie 2011 - iulie 2012. Arată că acțiunea în constatarea nulității este diferită de acțiunea care vizează repunerea părților în situația anterioară, aceasta din urmă fiind un efect al constatării nulității și implicând și răspunderea pentru faptele ilicite comise de pârâți.

În opinia recurentei-reclamante, pârâții au fost administratori de fapt, aspect pe care curtea de apel l-a ignorat, astfel că ulterior datei de 16 septembrie 2011, încasarea remunerațiilor a constituit o faptă ilicită, prejudiciul fiind dovedit.

Recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurentul-pârât B. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește menținerea de către instanța de apel a soluției prin care tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de mandat nr. x din 25 august 2011, cu cheltuieli de judecată, invocând, în esență, următoarele:

Recurentul-pârât arată că a exercitat legal mandatul său de director general al A. S.A. în perioada 25 august 2011 - 12 iulie 2012, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, care nu au fost contestate de părți, și se precizează că nu a avut calitatea de administrator sau membru al consiliului de administrație.

Recurentul-pârât susține că motivarea este străină de natura cauzei întrucât reclamanta a invocat existența unor date înscrise în cazierul fiscal, nu în cazierul judiciar, și că a aplicat greșit prevederile art. 73

1

coroborat cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 întrucât sancțiunea în cazul faptelor înscrise în cazierul fiscal nu este nulitatea, ci inopozabilitatea actului juridic ca urmare a neînscrierii acestuia în Registrul comerțului.

Autorul căii de atac afirmă că instanța de apel a apreciat greșit asupra felului nulității aplicabile contractului de mandat nr. x din 25 august 2011, fiind vorba de o nulitate relativă, întrucât acest contract nu poate fi considerat nul ca urmare a anulării vreunei hotărâri AGA, mandatele celor care au semnat contractul în numele societății nefiind anulate.

Recurentul-pârât consideră că nu există nicio cauză de nulitate absolută sau relativă care să afecteze contractul său de mandat și că înregistrarea mandatului său în Registrul comerțului a fost respinsă din cauza faptelor existente în cazierul fiscal al dlui S., și nu în cazierul fiscal al recurentului.

Recurentul-pârât a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât I. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește menținerea de către instanța de apel a soluției prin care tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de administrare nr. x din 16 septembrie 2011, cu cheltuieli de judecată, invocând, în esență, următoarele:

Autorul căii de atac arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 (principiul disponibilității), art. 13 (dreptul la apărare), art. 14 (principiul contradictorialității) și art. 22 alin. (4) C. proc. civ. deoarece tribunalul a analizat nulitatea absolută a contractului de administrare deși reclamanta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, constatarea nulității relative a contractului de administrare, și a fost decăzută din dreptul de a modifica acțiunea.

Recurentul-pârât susține că decizia atacată nu este motivată deoarece curtea de apel nu a răspuns criticilor referitoare la obiectul cererii de chemare în judecată.

Aceeași parte apreciază că este greșită statuarea instanței de apel referitoare la aplicarea corectă de către judecătorul de la fond a principiului efectelor nulității actului juridic civil asupra actelor subsecvente hotărârilor AGA anulate întrucât au fost ignorate aspectele specifice funcționării unei societăți și buna-credință a recurentului. Consideră că actele de administrare și de conservare pe care le-a efectuat pot fi menținute, constituind o excepție de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Recurentul-pârât a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât J. a depus întâmpinare față de recursul formulat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinări față de recursurile formulate de recurenții-pârâți B. și I., prin care a invocat nulitatea recursurilor raportat la dispozițiile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și a solicitat respingerea acestora.

Recurenții-pârâți nu au depus răspuns la întâmpinare.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 a fost admisă excepția netimbrării recursului declarat de recurentul-pârât I., constatându-se că autorul căii de atac nu și-a îndeplinit obligația de a achita taxa judiciară de timbru. Prin aceeași încheiere a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât B., invocată de recurenta-reclamantă A. S.A. prin întâmpinare, față de faptul că din cererea de recurs se desprind critici de nelegalitate care pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 289 din 9 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și s-a stabilit termen de judecată la 5 aprilie 2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât I., Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, autorului căii de atac i s-a pus în vedere să achite o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON. Față de faptul că recurentul a depus, la dosar, copia dovezii de plată, prin raportul întocmit de magistratul-asistent, s-a reținut că recursul este admisibil în principiu, sub rezerva depunerii, în original, a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 de RON. Instanța supremă reține raportul a fost comunicat recurentului-pârât la 13 octombrie 2022 la sediul procesual ales, astfel cum rezultă din procesul-verbal de înmânate aflat la dosarul de recurs, și că partea nu a formulat punct de vedere, conform dispozițiilor art. 493 C. proc. civ.. Întrucât recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru cu originalul dovezii de plată, până la termenul de la 8 februarie 2023, Înalta Curte a admis excepția netimbrării și va anula ca netimbrat recursul declarat de această parte.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., instanța supremă va înlătura criticile subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prin care autoarea căii de atac susține că au fost încălcate dispozițiile art. 22 din același cod întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de mandat nr. x din 25 august 2011 încheiat între A. S.A. și B. și constatarea nulității relative a celorlalte contracte de mandat și administrare, iar la 18 decembrie 2015, partea a depus un înscris prin care a solicitat tribunalului să constate nulitatea absolută a tuturor acestor contracte. Instanța de fond a pus în vedere părții să formuleze în scris această cerere, cu indicarea inclusiv a temeiului de drept. În mod corect, curtea de apel a respins apelul formulat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din 24 februarie 2016 prin care tribunalul a admis excepția decăderii reclamantei din dreptul de a modifica acțiunea prin precizările depuse la 18 decembrie 2015. Instanța de prim control judiciar a considerat că tribunalul a aplicat corect prevederile art. 204 C. proc. civ.. Nu se poate reține că menținerea soluției instanței de fond echivalează cu lipsa rolului activ al judecătorului atât timp cât susținerile din apel au fost analizate, în limitele învestirii, iar curtea de apel a avut în vedere succesiunea actelor procedurale, precum și momentul la care a fost depusă cererea precizatoare.

Înalta Curte nu va reține nici criticile prin care se arată că motivarea deciziei recurate este deficitară în sensul că nu a fost analizat motivul de apel referitor la invocarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 1915 C. civ., potrivit cărora administratorul răspunde personal față de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societății. Se constată că tribunalul a făcut trimitere la art. 1915 C. civ. în contextul în care a statuat că "răspunderea administratorilor se angajează în condițiile contractuale, ce se completează cu dispozițiile Legii 31/1990 și ale dreptului civil." Instanța de prim control judiciar a răspuns apelurilor formulate de reclamantă și de pârâți prin considerente comune, statuând că temeiurile de drept pe care le va avea în vedere sunt normele din C. civ. din 1864 și cele din Noul C. civ., în funcție de data încheierii contractelor și de data săvârșirii presupuselor fapte ilicite, precum și de dispozițiile Legii societăților nr. 31/1990.

Instanța supremă va reține criticile prin care recurenta-reclamantă arată că instanța de apel nu a motivat decizia sa cu privire la incidența excepției de la principiul retroactivității efectelor nulității. Din considerentele deciziei atacate rezultă că statuările curții de apel nu constituie un raționament suficient, care să îndeplinească exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de recurentul-pârât B., instanța supremă va reține criticile prin care acesta susține că motivarea este străină de natura cauzei, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, considerentele hotărârii trebuie să conțină inclusiv expunerea situației de fapt reținută de instanță, pe baza probelor administrate, iar această situație de fapt trebuie să fie corect stabilită, prin raportare la cererile și apărările părților.

Instanța supremă reține că reclamanta a invocat drept cauză de nulitate absolută a contractului de mandat încheiat cu recurentul-pârât existența unor date înscrise în cazierul fiscal, situație reglementată de dispozițiile art. 2 și art. 8 din O.G. nr. 75/2001 privind organizarea și funcționarea cazierului fiscal, iar curtea de apel a motivat soluția de respingere a apelului formulat de pârât prin raportare la prevederile art. 73

1

coroborat cu art. 6 alin. (2) din Legea societăților nr. 31/1990.

Textele de lege pe care le-a avut în vedere curtea de apel, forma în vigoare la 25 august 2011 (data numirii recurentului în funcție de director general) prevedeau interdicția persoanelor care potrivit legii, "erau incapabile ori care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracțiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, cu modificările și completările ulterioare, pentru infracțiunile prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței" sau pentru cele prevăzute de Legea nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, de a deține calitatea de administratori.

Dispzițiile art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 75/2001 statuează că "judecătorul delegat, instanțele și organele competente nu dispun, respectiv nu autorizează" numirea de noi reprezentanți legali "în cazul în care în cazierul fiscal există înscrise fapte de natură penală și/sau "fapte de atragere a răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil sau insolvent, stabilită prin decizie a organului fiscal competent rămasă definitivă în sistemul căilor administrative de atac sau prin hotărâre judecătorească, după caz," sau de inactivitate fiscală.

Din lecturarea prevederilor legale mai sus menționate rezultă că instanța de apel nu și-a construit raționamentul plecând de la temeiul de drept și de la aspectele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și nici nu a analizat susținerile pârâtului B. din cererea de apel, dezvoltând considerente străine de natura cauzei.

Mai mult decât atât, curtea de apel nu a analizat argumentele recurentului-pârât prin care acesta a arătat că circumstanțele în care a fost încheiat contractul său de mandat sunt diferite de cele în care au fost încheiate celelalte contracte, nici nu a indicat, în concret, care sunt faptele înscrise în cazierul fiscal al recurentului (înscris care este depus la dosar) și care este efectul existenței acestor fapte asupra raportului de mandat dintre recurentul-pârât și recurenta-reclamantă. Instanța supremă constată astfel că decizia recurată este lipsită de motivare pe aceste aspecte.

Față de efectele produse de casarea deciziei recurate determinată de nerespectarea exigențelor stabilite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța supremă apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor subsumate pct. 8 al art. 488 alin. (1) din același cod, dezvoltate de recurentul-reclamantă și de recurentul pârât B..

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a raportat la art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va anula ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât I., iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și al art. 497 din același cod, va admite recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 289 din 9 iunie 2021, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cu ocazia unei noi judecăți, instanța de apel va construi raționamentul logico-juridic pe baza înscrisurilor de la dosar, plecând de la analiza temeiului de drept invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în limitele învestirii și cu respectarea principiului devoluțiunii în apel, luând în considerare că aceasta a invocat existența unor fapte înscrise în cazierul fiscal drept cauză de nulitate a contractului de mandat încheiat cu B.. De asemenea, curtea de apel va analiza toate motivele expuse de pârâtul B. cărora le va răspunde în mod punctual și argumentat, va stabili care este sancțiunea care intervine asupra contractului de mandat și va soluționa apelul pârâtului B., ținând cont și de petitul acțiunii în ceea ce îl privește pe acest pârât.

Față de soluția de admitere a apelului recurentului-pârât B. și de casare a hotărârii recurate pentru lipsa motivării și pentru existența unei motivări străine de natura cauzei și întrucât soluționarea apelului promovat de pârâtul B. tinde la redefinirea situației de fapt și la reașezarea considerentelor deciziei, instanța supremă apreciază că se impune și reanalizarea apelului reclamantei A. S.A. pentru a se răspunde tuturor criticilor formulate de aceasta în calea devolutivă de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât I. împotriva deciziei civile nr. 289 din 9 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 289 din 9 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 aprilie 2023.