ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 691/2023

Ședința publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 4 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.), Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, C. S.A., Distrigaz Sud Rețele S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.), în temeiul răspunderii civile contractuale, în principal, la plata sumei de 675 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 15.12.2010 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv, 31.08.2017, în total sumă provizorie de 54.000 euro, echivalentul sumei de 247.892,40 RON, cu titlu de daune interese, iar, în subsidiar, să fie obligate pârâtele, în principal, în temeiul răspunderii civile contractuale și, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile delictuale, în solidar, la plata sumei de 675 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 15.12.2010 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv, 31.08.2017, în total sumă provizorie de 54.000 euro, echivalentul sumei de 247.892,40 RON, cu titlu de daune interese.

În ședința publică din 20 martie 2018, reclamanții, prin avocat, au arătat că au depus la dosar cerere de renunțare parțială la judecată, urmând a rămâne în cauză, în calitate de pârâți doar A.N.L. și Ministerul Dezvoltării. La același termen, Tribunalul a pus în discuție, cu prioritate, excepția necompetenței funcționale a secției a IV-a Civilă a Tribunalului București, invocată din oficiu, apreciind că soluționarea acesteia are prioritate față de renunțarea la judecală. A rămas în pronunțare doar asupra excepției necompetenței funcționale a secției a IV-a Civilă a Tribunalului București și a amânat pronunțarea la 3 aprilie 2018.

Prin încheierea din 3 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției a IV-a a Tribunalului București și a declinat competența funcțională de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă a Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă dosarul a fost înregistrat la 12 aprilie 2018, sub nr. x/2017*.

La termenul din 26 iunie 2018, instanța a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată împotriva A.N.L., invocate prin întâmpinările formulate de acești pârâți și a reținut cauza în pronunțare cu privire la aceste excepții.

Prin sentința civilă nr. 2110 din 26 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, în consecință, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat apel reclamanții A. și B., prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate sub aspectul respingerii ca prescrisă a cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecală astfel cum a fost formulată; cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, au menționat că nu înțeleg să apeleze soluția instanței de fond pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Prin decizia civilă nr. 257/A din 11 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2110/26.06.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

La termenul de judecată din 25 iunie 2019 instanța a încuviințat proba cu înscrisuri pentru toate părțile, iar pentru reclamanți proba cu raportul de expertiză tehnică evaluatorie specialitatea construcții.

Prin sentința civilă nr. 484 din 3 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională pentru Locuințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea sentinței civile nr. 484/03.06.2020 și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în rejudecarea fondului (prin care au solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâților A.N.L. și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în solidar, la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale produse prin lipsirea lor de folosirea locuinței tip C31 situate pe lotul nr. x din Cartierul Henri Coandă, calculate începând cu 15.12.2010, până la predarea efectivă a locuinței și a unor despăgubiri pentru daune morale).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la 28 septembrie 2020, sub nr. x/2020, fiind repartizat secției a VI-a Civilă.

La termenul din 18 februarie 2021, Curtea a pus în discuție apelanților dacă au formulat cererea de apel doar în contradictoriu cu A.N.L. Față de precizarea acestora, în sensul că au formulat cererea de apel doar în contradictoriu cu A.N.L., iar nu și în contradictoriu cu Ministerul Lucrărilor Publice și Administrației, instanța a reținut că Ministerul nu are calitate de parte în calea de atac a apelului, dat fiind faptul că apelanții reclamanți înțeleg să se judece doar în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe. La același termen, Curtea a constatat cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul în dezbaterea apelului și a amânat pronunțarea la 04 martie 2021.

Prin decizia civilă nr. 404A din 04 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 484 din 03 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata Agenția Națională pentru Locuințe.

A schimbat sentința atacată, în sensul ca a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta A.N.L. să plătească reclamanților A. și B. suma de 55.575 euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de daune interese calculate pentru perioada 15.12.2010 - 22.05.2018.

Totodată, a obligat intimata A.N.L. să plătească apelanților cheltuieli de judecată în sumă totală de 15.978,09 RON (taxă de timbru fond și apel, onorariu expert și onorariu avocat fond).

Împotriva deciziei civile nr. 404A din 04 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând, în principal, admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020, la 20 iulie 2021 și repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 5.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este nelegală și netemeinică deoarece a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind, astfel, incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Evocând anumite aspecte reținute de instanța de apel, susține autoarea recursului că, potrivit raționamentului instanței de apel, mandatarul (A.N.L.) este obligat la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, în temeiul răspunderii contractuale, toate acestea în condițiile în care există relație contractuală distinctă pentru obținerea rezultatului între reclamanta intimată și constructor (contractul de construire), contractul de construire este ulterior contractului de mandat (cu alte cuvinte reclamanta a înțeles să-și stabilească o relație contractuală proprie, exclusivă cu debitorul obligației de rezultat); mandatarul nu a încasat prețul rezultatului, dar este răspunzător de nerealizarea lui, motiv pentru care, în accepțiunea recurentei, cel puțin din acest punct de vedere, soluția recurată se impune a fi modificată.

Totodată, afirmă că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situației de fapt, a probelor administrate și a aplicării dreptului, încălcându-se, astfel, dreptul la un proces echitabil.

A mai arătat că instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În acest sens, susține că instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate (urmărirea execuției și a finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea și finalizarea lucrărilor de către mandatar), dar și prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 din C. civ.

Astfel, a arătat că, în baza contractului de mandat încheiat între A.N.L. și intimați, A.N.L. și-a asumat obligația de a depune toate diligentele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acestora, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției. În acest sens, recurenta face trimitere la Procesul-verbal de predare-primire a locuinței din 27.11.2017, aflat la dosarul cauzei, prin care reclamanta-beneficiară A.:

"primește locuința fiind de acord că lucrările de construcții și instalații sunt executate conform proiectului și opțiunilor sale" - art. 4 și asumându-și faptul că:

"Beneficiarul este direct răspunzător pentru finalizarea lucrărilor de construire." - art. 5, lit. g).

Subliniază autoarea recursului faptul că, de vreme ce obligațiile stabilite în sarcina A.N.L., de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite și, mai mult, reclamanta a exonerat mandatarul de orice răspundere, asumându-și realizarea locuinței prin mijloace proprii, soluția instanței de obligare a A.N.L. la plata de despăgubiri este total neîntemeiată.

De asemenea, arată că, în mod greșit, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa contractuală a Agenției. În acest sens, afirmă că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor.

Cu referire la penalitățile de întârziere, susține că, deși instanța de apel recunoaște faptul că antreprenorii sunt cei care "datorează penalități pentru întârzierea în efectuarea lucrărilor de construire", instanța recunoscând, astfel, că debitorul obligației de construire și predare la termen a construcției este antreprenorul, și nu mandatarul lor, cu toate acestea, a apreciat că responsabilitatea pentru neîndeplinirea acestei obligații este mandatarul, reprezentantul reclamantei în relația cu constructorul. Mai mult, instanța a apreciat că antrenarea răspunderii contractuale a Agenției nu trebuie analizată numai în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care guvernează activitatea A.N.L. și în baza tuturor relațiilor stabilite de această entitate.

Or, având în vedere că neîncasare presupune un refuz de a accepta o sumă de bani cu titlu de plată datorată, instanța trebuia să constate faptul că atitudinea A.N.L. a fost de a refuza încasarea unei sume oferite sau plătite de antreprenor. Însă, în lipsa unor dovezi în acest sens, nu se poate atribui o valoare juridică acestei argumentații, decât aceea de simplă afirmație, care-i determină caracterul neîntemeiat.

În altă ordine de idei, susține că promovarea unei acțiuni în justiție pentru obligarea antreprenorilor la plata penalităților de întârziere datorate intimatei presupunea existența unui mandat special acordat A.N.L. în acest sens. Cu toate acestea, însă, obiectul contractului de mandat nu conține și această ipoteză/clauză, tocmai în ideea că reclamanta are o relație contractuală proprie, directă cu constructorul, prin intermediul contractului de construire, în care părțile au evaluat convențional prejudiciul produs ca urmare a nerespectării termenului de predare a locuinței și persoana responsabilă de acoperirea acestui prejudiciu. Prin urmare, susține că, în lipsa unui astfel de mandat, nu există temei pentru antrenarea răspunderii Agenției.

Mai mult, consideră că trimiterea instanței la existența unui mandat sui generis, în care obligațiile A.N.L. trebuie înțelese în lumina Legii nr. 152/1998 și a celorlaltor acte la care se face trimitere nu poate fi primită în sensul în care este afirmată.

Din această perspectivă, consideră că răspunderea contractuală a A.N.L. nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale invocate de judecătorul apelului sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamantă cu terți (la care A.N.L. nu este parte) sau prin contractele încheiate de Agenție cu terți (la care reclamanta nu este parte) - contracte menționate în considerentele hotărârii recurate - nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor arătate prin decizia civilă nr. 404 A/04.03.2021.

Astfel, în opinia recurentei nu se poate reține că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile legale și cu obligațiile cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Totodată, susține că simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și la cele ale contractului de antrepriză generală nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 din C. civ. din 1864.

Prin urmare, consideră că răspunderea contractuală a A.N.L. poate și trebuie să fie analizată doar din perspectiva contractului de mandat nr. x/04.05.2004 și din perspectiva art. 1532 și următoarele din C. civ. din 1864.

Referitor la fapta ilicită, recurenta evocă art. 1 și art. 14 din contractul de mandat nr. x/04.05.2004, arătând că A.N.L. nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare (nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza locuința în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligație fiind asumată de constructor/antreprenorul general, prin art. 8 din contractul de construire).

Prin urmare, consideră că obligațiile enumerate de instanță în sarcina A.N.L. nu au fost asumate prin contractul de mandat ce trebuia analizat în cauză, iar încheierea contractelor dintre aceasta și terți (autorități publice, furnizori de utilități, antreprenori/constructori, etc.) nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre A.N.L. și reclamanți, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective. Prin urmare, apreciază că A.N.L. nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu reclamanții-intimați.

În altă ordine de idei, consideră că, pentru a aprecia asupra daunelor-interese care ar putea deriva din cauza neîndeplinirii mandatului, se impune a fi stabilit dacă obligația asumată de mandatar este una de rezultat sau una de diligentă.

Recurenta susține că, în cauză, obligația care i-a revenit în temeiul contractului de mandat dedus judecații este una de diligentă, nu una de rezultat. În acest sens evocă art. 1 din contract, prin care s-a angajat să utilizeze și să pună în valoare întreaga sa diligentă și prudență pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinței contractate de reclamanți, fără însă a garanta acestora că rezultatul urmărit va fi obținut în termenul menționat.

În ceea ce privește culpa, recurenta susține că, în cazul unei obligații de diligentă, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei în privința acestui aspect revenindu-i creditorului, debitorul neputând fi prezumat în culpă.

În acest sens, recurenta susține că, prin hotărârea recurată, nu s-a dovedit faptul că A.N.L. nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile (nu ar fi uzat de pârghiile administrative și legale) pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de reclamanți și nici nu au fost indicate, în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței cu utilități, măsuri pe care A.N.L. ar fi omis să le întreprindă. Consideră, așadar, că simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată reclamanților, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina Agenției.

Totodată, în accepțiunea recurentei, motivarea instanței de apel este nu numai superficială, ci, mai mult, contravine prevederilor legale existente în materie, nefiind examinate faptele cauzei. Astfel, recurenta susține că, fără o motivare concretă, instanța de apel a reținut hotărâri din alte dosare, în care intimații nu sunt părți și care nu au avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă. Așadar, recurenta apreciază că instanța s-a rezumat doar la a enumera o serie de obligații neîndeplinite de A.N.L., fără a expune un raționament logico-juridic pertinent, care să conducă la această concluzie.

Mai arată că, reținând calitatea de parte a A.N.L. în litigiul soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5197/25.04.2013, precum și caracterul opozabil al acestei hotărâri, instanța nu arată care ar fi argumentul legal potrivit căruia, analizând situații similare (și nu identice, nici ca situație de fapt și nici ca părți), unele hotărâri pot avea putere de lucru judecat, iar alte hotărâri, în care au fost cuprinse dezlegări cu privire la conduita pârâtei A.N.L. față de programul guvernamental Henri Coandă, nu.

În accepțiunea recurentei, existența puterii lucrului judecat nu stă în adevărul dezvăluit de procesul anterior sau de un proces asemănător, ci în interdicția reluării aceluiași litigiu între părți.

Așadar, recurenta susține că, în loc să analizeze probele administrate, instanța s-a rezumat la a reitera hotărâri judecătorești anterioare, între alte părți, cărora le-a conferit putere de lucru judecat, cu toate că obiectele și cauzele acelor dosare sunt diferite.

În acest sens, recurenta subliniază că toate acțiunile în care A.N.L. a fost sau este parte, având ca obiect atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a instituției, în baza contractului de mandat încheiat cu beneficiarii, sau în baza Convenției MM 1909/2004, au fost supuse analizei și soluționate de instanțele de drept comun, în fața cărora nu poate fi invocată o hotărâre din contencios administrativ (în care se analizează raporturi diferite, obiecte diferite și sunt aplicabile norme de drept diferite).

Astfel, în opinia recurentei, nu poate fi primită argumentația instanței cu privire la dezlegările din hotărârile reținute, în ceea ce privește îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina A.N.L. în condițiile în care, în cauza soluționată de instanța de contencios administrativ, nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de Agenție prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin, iar în celelalte două cauze invocate, au fost analizate obligațiile izvorând dintr-o altă convenție de mandat decât cea dedusă judecății în prezenta cauză; de asemenea, afirmă că reclamanții din cauzele respective nu sunt și reclamanți în prezenta cauză.

În continuare, evocând prevederile contractului de mandat, recurenta susține că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, prin contractul de mandat, A.N.L. s-a obligat față de reclamanți să realizeze utilitățile și să finalizeze imobilul acestora.

Totodată, susține că, din motivarea hotărârii, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanța și-a format convingerea și ce acte civile și/sau normative a avut în vedere în calificarea obligațiilor asumate de A.N.L. și, pe cale de consecință, stabilirea culpei Agenției.

Mai arată că, aplicând raționamentul instanței de apel, mandatarul (A.N.L.) este obligat la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, în temeiul răspunderii contractuale, în condițiile în care există relație contractuală distinctă pentru obținerea rezultatului, între reclamantă și constructor (contractul de construire); A.N.L. nu și-a asumat prin niciun înscris obligația realizării utilităților; mandatarul nu a încasat prețul rezultatului, dar este răspunzător de nerealizarea lui.

Recurenta recunoaște faptul că are atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, că are abilitarea legală de a dezvolta anumite programe proprii de construcții de locuințe, fie prin alocări bugetare speciale (sume venite de la bugetul de stat în cazul construcțiilor pentru tineri sau al locuințelor sociale, nu în cazul creditului ipotecar dezbătut în prezenta cauză), fie prin investiții private (cazul de față), însă toate acestea nu înseamnă că A.N.L. este dezvoltator și coordonator al programului de construcții la nivel național, oricare ar fi acestea (atât timp cât există dezvoltatori privați sau construcții în regie proprie).

Mai arată că, deși are atribuții într-un domeniu, ca instituție de interes public, nu înseamnă că a devenit și garant exclusiv al statului în acel domeniu, cu atât mai mult cu cât, în cazul de față, există mai multe instituții, autorități, entități participante la realizarea acestui proiect - cartierul Henri Coandă.

Așadar, împrejurarea că prin intermediul A.N.L. se derulează realizarea ansamblului de locuințe nu are semnificația răspunderii exclusive a A.N.L. pentru finalizarea acestuia. Mai mult, afirmă că A.N.L. nu poate fi asimilat unui dezvoltator imobiliar, întrucât nu construiește pe terenul proprietatea sa, nu finanțează construcțiile sau utilitățile, nu are obligațiile specifice unui astfel de dezvoltator, după cum nici obligația de garanție a lucrărilor executate nu este și nu poate fi în sarcina A.N.L., ci, în sarcina celui care le execută efectiv (adică a constructorului).

În altă ordine de idei, susține că, în funcție de contextul contractual sau extracontractual în care se află, A.N.L. are calități diferite. În relația cu reclamanții, este mandatar, în relația cu membrele semnatare ale Convenției MM 1909/2004, este parte contractantă, într-un context de achiziție publică este autoritate contractantă, motiv pentru care, arată că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, fiecare obligație a A.N.L. trebuie apreciată în funcție de partenerul contractual și de calitatea pe care o are fiecare din subiecte în acel raport juridic.

Recurenta subliniază că A.N.L. poate și trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce și-a asumat față de intimată în baza contractului de mandat - contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală, și care nu poate fi asimilat poziției reținute de instanță - poziție care presupune analizarea unei răspunderi delictuale. La fel cum, în analiza modului de îndeplinire a obligațiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi invocate toate contractele în care A.N.L. este parte, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu este parte în acestea, oricare ar fi ele.

Mai arată că reclamanții nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, nu se poate imputa neexecularea vreunei obligații a A.N.L. sub acest aspect.

Totodată, susține că, în contextul în care i se impută și neexercitarea rolului de Conducător al Consiliului de Coordonare al semnatarelor Convenției MM 1909/2004, A.N.L. nu se bucură de forța coercitivă a statului, nu deține mijloace de constrângere, nu are pârghiile necesare pentru a determina vreo entitate semnatară a Convenției să ia vreo măsură în sensul îndeplinirii obligațiilor asumate.

În acest sens, evocând dispozițiile art. 4 din Convenția MM 1909/2004, recurenta arată că obligația de a constitui Consiliul de Coordonare nu este o obligație ce îi revine exclusiv, ci tuturor membrilor semnatari ai Convenției. Cu toate acestea, însă, afirmă că implicarea A.N.L. în realizarea în concret a scopului urmărit prin înființarea acestui consiliu de coordonare este evidentă, rezultând din toate înscrisurile pe care le-a enumerat.

Astfel, în condițiile în care, pe de o parte, Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă (lot x -zona sector 1 si lot x - zona Voluntari), iar A.N.L. a întreprins demersuri și măsuri concrete în vederea îndeplinirii și realizării obligațiilor asumate, astfel încât locuințele să fie finalizate și să poată fi recepționate și predate beneficiarilor conform contractelor încheiate, finalizarea imobilului de pe lotul x și a utilităților din cartierul Henri Coandă nu depinde de voința și puterea de decizie a A.N.L., astfel că, în opinia sa, nu se poate reține că ar avea vreo vină sau că nu a depus suficiente demersuri.

Mai arată că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea A.N.L. în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, A.N.L. neputând fi răspunzătoare pentru acțiunile sau inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

În acest sens, afirmă că obligațiile părților semnatare ale Convenției sunt distincte de obligațiile asumate de A.N.L., astfel încât aceste părți au fost sau trebuiau să fie în măsură să-și îndeplinească obligațiile, independent de activitatea A.N.L., iar obligațiile ce i-au revenit nu au nicio relevanță și nicio influență asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenției.

În continuare, recurenta susține că, deși există contracte încheiate cu entități specializate pe fiecare domeniu și legi care prevăd obligația de finanțare din bugetul local al unităților administrativ-teritoriale, instanța a considerat că A.N.L. este culpabilă pentru nefinalizarea locuinței și a utilităților. Însă, împrejurarea că A.N.L. are ca obiectiv realizarea locuințelor pe credit ipotecar, nu schimbă natura juridică a contractului încheiat între părți (mandat) și nici nu modifică dispozițiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Totodată, recurenta ridică problema temeiniciei și legalității hotărârii recurate, în condițiile în care problema utilităților a fost tranșată definitiv și irevocabil de instanțele de judecată, stabilindu-se astfel, conform hotărârilor depuse la dosarul cauzei, părțile responsabile pentru realizarea utilităților în întregul cartier Henri Coandă (și nu doar la anumite imobile).

Așadar, susține că, prin ignorarea acestor soluții deja pronunțate și chiar puse în executare, se înlătură un adevăr juridic deja tranșat, care a produs efecte juridice, se ajunge la soluții contradictorii, care nu oferă o garanție a respectării principiilor de drept aplicabile și care vatămă grav drepturile subiecților de drept implicați, indiferent de calitatea lor procesuală.

Se mai arată că, în vederea executării acestor hotărâri, Primăria Municipiului București a încheiat la 30.12.2013 "Contractul de proiectare și execuție lucrări" nr. 729, respectiv nr. 731 cu Asocierea D. - E.. S.R.L. - G. S.A. - H. S.R.L. - I. S.R.L. - J. S.A., D. lider de asociere, având ca obiect:

"K.. VIABILIZARE DRUMURI INTERIOARE, SISTEMATIZARE VERTICALĂ ȘI UTILITĂȚI APĂ-CANAL, ILUMINAT PUBLIC LOT x (SECTOR 1), respectiv LOT x (VOLUNTARI).".

Recurenta afirmă că, din toate aceste aspecte, rezultă că Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă (lot x - zona Sector 1 și lot x - zona Voluntari), astfel că, obligarea A.N.L. la plata prejudiciului pentru nefinalizarea acestora, este total neîntemeiată, iar faptul că Municipiul București nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, respectiv în termenele contractuale, rezultă și din corespondența purtată cu A.N.L., pe care o detaliază.

În continuare, recurenta precizează că, pentru a veni în sprijinul beneficiarilor, a formulat cerere de chemare în judecată împotriva Municipiului București prin Primarul General (dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București).

Față de cele prezentate și contrar celor reținute în mod greșit de instanța de apel, recurenta apreciază că, atât timp cât alte entități (autorități publice locale și operator economic autorizat pentru alimentarea cu energie electrică a Cartierului Henri Coandă, membre semnatare ale Convenției MM 1909/2004) sunt obligate de instanțele judecătorești la executarea utilităților în Cartierul Henri Coandă, răspunderea pentru inexistența acestora nu poate incumba A.N.L. și, pe cale de consecință, nici repararea prejudiciul cauzat de această situație nu trebuie suportat de Agenție.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta arată că instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamanților, constând în lipsa de folosință a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina A.N.L. existența unui prejudiciu pentru nepredarea la termen.

Susține că, o astfel de interpretare greșită a actului dedus judecații nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenției, în măsura în care obligația de finalizare și predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, iar, realizarea utilităților, în sarcina autorităților locale (Convenția MM 1909/2004), în care A.N.L. nu este parte.

În materia răspunderii contractuale, arată că prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți. Or, în baza contractului de mandat, obligația A.N.L. era aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligentele pe lângă constructor, în vederea realizării locuinței, obligație pe care susține că și-a respectat-o, fiind dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Mai arată că, pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie cert, direct, să nu fi fost acoperit încă prin despăgubiri, or, nici în Contractul de mandat, și nici în Convenția MM 1909, nu s-a stipulat vreo clauză penală, tocmai în considerarea faptului că aceasta exista în contractul de construire, încheiat exclusiv între intimați și constructor.

Prin urmare, consideră că, de vreme ce prejudiciul nu are un caracter cert, stabilirea în sarcina A.N.L. a existenței unui prejudiciu pentru lipsa de folosință a locuinței reprezintă o măsură nelegală.

În altă ordine de idei, recurenta arată că, prin cererea de chemare în judecată, intimații-reclamanți au înțeles să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosință, atribut al dreptului de proprietate, care, în speță, nu a fost constituit. În acest sens, recurenta a evocat un considerent al instanței de fond, dar și considerente aparținând unei alte decizii (683/A/10.04.2017), pronunțată într-o speță similară de Curtea de Apel București.

În încheiere, față de împrejurarea că imobilul a fost predat la 27.11.2017 reclamanții exonerând mandatarul de orice răspundere, că obligațiile asumate de A.N.L., în baza mandatului, sunt obligații de diligentă în vederea urmăririi executării lucrărilor de construire, că A.N.L. a depus toate diligentele pentru urmărirea executării lucrărilor de construcții, atât pe lângă constructor, cât și pe lângă toți membrii semnatari ai Convenției MM 1909/2004 pentru realizarea utilităților în amplasamentul Henri Coandă, că A.N.L. nu și-a asumat prin niciun înscris obligația realizării utilităților în amplasamentul Henri Coandă și nu este factor de decizie în proiectul realizării cartierului Henri Coandă, că nu poate emite planuri în realizarea obligațiilor asumate de ceilalți participanți la realizarea proiectului, precum și față de împrejurarea că există părți membre semnatare ale Convenției MM 1909/2004 obligate de instanțele judecătorești, în mod definitiv, la realizarea utilităților privind Cartierul Henri Coandă, că nu a fost dovedit efectiv un prejudiciu produs, că reclamanții nu au făcut dovada că au stat cu chirie pentru a dovedi prejudiciul, solicită, în principal, admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 28 iulie 2021 cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți.

La 30 august 2021, intimații-reclamanți, prin avocat‚ au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 7 septembrie 2021 întâmpinarea intimaților-reclamanți a fost comunicată recurentei-pârâte, care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 27 septembrie 2022 s-a dispus comunicarea acestuia părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

La raport nu s-au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea completului de filtru pronunțată la 31 ianuarie 2023 s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă, stabilindu-se termen la 21 martie 2023 în vederea soluționării acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, se cuvine notat că deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat demersul judiciar exclusiv pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate de aceasta în cuprinsul cererii de recurs sunt suscectibile de a fi analizate și din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., astfel încât, în continuare, Înalta Curte va proceda la analizarea acestora.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - recurenta-pârâtă susține, în esență, că motivarea deciziei atacate este superficială deoarece instanța de apel nu a examinat circumstanțele cauzei, soluția pronunțată fiind fundamentată pe hotărâri pronunțate în alte dosare și în care intimații-reclamanți nu au figurat ca părți, precum și faptul că instanța de apel nu a explicat argumentul potrivit căruia unele hotărâri trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei, iar altele trebuie înlăturate, în condițiile în care toate hotărârile cuprind dezlegări cu privire la conduita Agenției Naționale pentru Locuințe.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretențiile și apărările lor de către instanța sesizată.

Prin raportare la aceste dispoziții, Înalta Curte reține că, în analiza sa, instanta de apel a facut un examen amănunțit al tuturor aspectelor cauzei deduse judecății, elementelor probatorii, dar și al susținerilor părților pentru a stabili situația de fapt din cauză, situație ce nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară a recursului.

Astfel, pornind de la contractul de mandat nr. x/04.05.2004 perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, reținând că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuții în atragerea și coordonarea resurselor de finanțare în domeniul investițiilor imobiliare cu destinația urmărită de contractanți, în angajarea relațiilor economice cu constructorii și furnizorii de utilități, Curtea de Apel a arătat că intimații-reclamanți au intrat în relația juridică de mandat cu Agenția Națională pentru Locuințe, bazându-se pe îndeplinirea de către aceasta a misiunii declarate.

Apoi, analizând clauzele contractului de antrepriză generală nr. x/06.04.2004, Curtea de Apel a constatat că Agenția Națională pentru Locuințe a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă și la termen a proiectului, precum și faptul că aceasta este răspunzătoare întrucât nu a acționat după tiparul abstract al unei persoane prudente și diligente, nu a întreprins, în concret, niciun demers împotriva vreunei autorități sau entități care se obligase la asigurarea infrastructurii rutiere adecvate și a utilităților.

A mai arătat Curtea de Apel că recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii invocând culpa celorlalți semnatari ai Convenției MM 1909/06.05.2004, în contextul în care acesteia îi reveneau obligații legale și contractuale multiple în ce privește realizarea ansamblului de locuințe din cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării și corelării activității tuturor entităților implicate în realizarea proiectului.

Referitor la culpa reținută în sarcina Agenției, Curtea de Apel a analizat condițiile răspunderii contractuale a acesteia prin raportare la obligația asumată de recurentă în contractul de mandat de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței și a reținut că potrivit art. 1082 C. civ. din 1864, nefiind îndeplinită această obligație, este prezumată culpa sa și răspunde pentru prejudiciul cauzat.

Astfel, instanța de apel a indicat în mod expres motivele de drept pe care își întemeiază soluția privind calificarea obligației asumate de Agenție și stabilirea culpei contractuale, contrar celor susținute de recurentă.

De asemenea, Curtea de Apel a expus motivele pentru care a apreciat ca întemeiată critica intimaților-reclamanți referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei nr. 5197/25.04.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanța de apel a reținut următoarele:

"În considerarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă și reținând faptul că ANL a fost parte în aceste procese, apare ca fiind justificată invocarea puterii probatorii a efectului pozitiv al lucrului judecat a celor două decizii.

(...)

Întrucât pârâta ANL a fost parte în litigiul soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 5197/25.04.2013, această hotărâre îi este pe deplin opozabilă și nu poate fi ignorată.

Însă, față de reclamații Ioniță hotărârile invocate de intimata ANL se vor opune cu valoarea unui fapt juridic și a unui mijloc de probă (de prezumție), ei fiind terți față de procesele finalizate cu aceste hotărâri, astfel că nu li se poate opune efectul pozitiv al lucrului judecat cât privește chestiunea calificării naturii obligațiilor ANL ca fiind de diligență, decât cu încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.

Așadar nici o susținere și nici o dovadă nu mai pot fi primite peste cele statuate cu putere de lucru judecat prin această decizie (decizia nr. 5197/25.04.2013) care este opozabilă intimatei ANL.".

Prin urmare, decizia recurată respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile privind greșita aplicare a puterii de lucru judecat decurgând din decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, acestea pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În esență, recurenta-pârâtă a susținut că decizia nr. 5197/25.04.2013 nu putea fi valorificată în prezentul proces pentru atragerea răspunderii contractuale și stabilirea caracterului obligației de rezultat a Agenției, întrucât, pe de o parte, a fost pronunțată de o instanță de contencios administrativ care nu a analizat modul de îndeplinire a obligațiilor rezultate din contractul de mandat, ci numai îndeplinirea prerogativelor ce reveneau Agenției Naționale pentru Locuințe, iar, pe de altă parte, intimații-reclamanți nu au figurat ca părți în dosarul în care a fost pronunțată decizia valorificată de instanța de apel.

Notează Înalta Curte faptul că potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., "Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.".

Textul de lege consacră principiul opozabilității efectelor hotărârii judecătorești față de terți, care vor fi ținuți să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească; aceștia vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărârea ce li se opune, dat fiind că nu au figurat ca părți în procesul respectiv.

Simetric, hotărârea judecătorescă nefavorabilă unei părți va putea fi invocată de terți într-un proces ulterior, statuarea din această hotărâre neputând fi ignorată de către instanță.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă".

Deși acțiunea din dosarul nr. x/2011 a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte față de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", deci inclusiv cu privire la imobilul de pe lotul x al intimaților-reclamanți.

Pe cale de consecință, dezlegările date prin decizia evocată anterior au avut în vedere același context cu cel din prezentul proces, chiar dacă a fost pronunțată de o instanță de contencios administrativ.

Faptul că intimații-reclamanții nu au fost părți în procesul în care această decizie a fost pronunțată nu are relevanță din punct de vedere al recurentei-pârâte, care a avut calitate de parte, astfel încât soluția îi este opozabilă, aceasta neputând alege să o ignore.

În ceea ce privește existența unei jurisprudențe favorabile sub aspecte similare, reține instanța supremă că aceasta nu poate fi opusă de recurenta-pârâtă intimaților-reclamanți care nu au fost părți în procesele menționate, situația fiind diferită de cea menționată anterior, prin aceea că partea nu poate alege să ignore o hotărâre într-un proces în care a fost parte, dacă îi este opusă de terți, însă ea nu ar putea opune terților hotărâri pronunțate în procese în care aceștia nu au fost părți.

Se cuvine a fi menționat faptul că aceste dezlegări nu au fost valorificate de instanța de apel în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ci în baza principiului opozabilității efectelor hotărârii judecătorești, care nu presupune identitatea de părți între cele două procese.

Așa fiind, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a subliniat că, în baza contractului de mandat, avea o obligație de diligență, respectiv cea de obținere a rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construire a locuinței intimaților-reclamanți, nu și a rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv de executare a construcției ori realizare a utilităților.

În susținerea acestui motiv, a mai arătat că Agenția Națională pentru Locuințe poartă doar responsabilitatea neîndeplinirii obligațiilor rezultate din contractul de mandat, însă extrapolarea acestor limite a determinat instanța de apel să angajeze, de fapt, o răspundere delictuală, iar nu contractuală, în măsura în care i-au fost imputate fapte care rezultă din alte contracte ori din norme legale exterioare convenției de mandat.

Notează Înalta Curte că, potrivit art. 1 din contractul de mandat x/04.05.2004, mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a imobilului tip C31, lot x, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite.

Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care Antreprenorul General este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din același contract.

În consecință, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. din 1864.

Reține Înalta Curte că, instanța de apel în mod judicios a constatat, cu privire la contractul de mandat, faptul că acesta nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, în realitate, un act juridic complex prin care intimații-reclamanți au împuternicit recurenta-pârâtă să îi reprezinte în relațiile cu Proiectantul și cu Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale acestora în vederea recuperării cheltuielilor avansate de Agenție pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. din 1864, "Convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.", conținutul obligațiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. n