ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 644/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 17 decembrie 2020 pe roulu Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., anularea sentinței arbitrale nr. 64 din 6 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2019 și, în principal, trimiterea cauzei Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă spre competentă soluționare, iar în subsidiar, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea acțiunii în anulare și a celei arbitrale.

Prin sentința civilă nr. 58 din 29 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admisă acțiunea în anulare, a fost anulată sentința arbitrală nr. 64 din 6 oiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2019 și s-a trimis cauza spre judecată Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., B. S.A. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 58 din 29 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea, ca nefondată, a acțiunii în anulare.

În motivare, după expunerea litigiului anterior purtat între părți, în cuprinsul cererii de recurs, se arată că instanța de fond a interpretat și valorificat în mod nelegal, vădit contrar conținutului său explicit, un paragraf din sentința arbitrală nr. 95 din 23 noiembrie 2017, din această perspectivă fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

De asemenea, se mai susține că aprecierea și evaluarea în modalitatea dată, de către instanța de fond, a sentinței arbitrale, echivalează cu o încălcare a autorității de lucru judecat a respectivei sentințe, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Totodată, în opinia recurentei, instanța a interpretat, contrar legii, cuprinsul neîndoios și lămurit al art. 550 alin. (3) din C. proc. civ., considerentele sentinței sub acest aspect fiind contradictorii, practic opuse concluziei reținute în cele din urmă, iar interpretarea unui text de procedură civilă prin prisma unui text de drept civil, respectiv art. 1268 alin. (5) din C. civ., este nelegală.

Recurenta mai susține că neînțelegerile părților derivă și au legătură cu contractul cuprinzând clauza compromisorie, întrucât derivă și au legătură cu același bunuri care făcuseră obiectului contractului, mai exact cu situația și starea acestora subsecvent încetării contractului.

Este evident că acest al doilea litigiu derivă din contractul principal, așa cum în mod explicit pretinde chiar reclamanta și acceptă instanța de fond, din chiar primul litigiu arbitral și prima sentință arbitrală. Prin urmare, este nelegal răstălmăcit și înțelesul art. 552 teza finală din Codul de procedurăn civilă.

Intimata A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 octombrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 2 martie 2022, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța constată că invocarea acestuia de către recurentă este pur formală, în condițiile în care nu este indicată în concret nicio normă de drept material pretins a fi fost încălcată sau aplicată greșit, și nici din dezvoltarea motivelor de recurs nu se poate reține vreo astfel de nelegalitate.

De asemenea, nici motivarea contradictorie a deciziei recurate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu poate fi reținută. Astfel, această ipoteză cuprinsă în motivul de casare enunțat se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate, argumentele instanței de fond în privința sensului dispozițiilor art. 550 alin. (3) din C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 1268 alin. (5) din C. civ., în contextul conținutului concret al art. 12.1 din convenția părților, și cu susținerile reclamantei în sensul că pretențiile ce fac obiectul prezentei cauze nu își mai au izvorul în contract, acțiunea fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței arbitrale nr. 95 din 23 noiembrie 2017, în care s-a reținut, în mod expres, că obligația sau pretenția afirmată "nu se circumscrie niciunei obligații contractuale sau legale specifice raporturilor de închiriere, motiv pentru care această obligație nu există". Astfel, apreciază recurenta că instanța arbitrală, prin referirea pe care a făcut-o inclusiv la obligațiile "legale specifice", ar fi analizat și o potențială răspundere delictuală.

Așa cum în mod corect a reținut însă și prima instanță, în ce măsură acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, întemeiată în mod expres pe dispozițiile referitoare la răspunderea delictuală, reia, în fapt, considerentele primei acțiuni, întemeiată pe răspunderea contractuală și soluționată definitiv de instanța arbitrală, este o chestiune de fond, care urmează a fi analizată în cadrul acțiunii în răspundere delictuală, și nu un criteriu de determinare a competenței.

Motivul pentru care a fost anulată sentința arbitrală nr. 64 din 6 noiembrie 2020 a fost necompetența instanței arbitrale, în condițiile în care reclamanta și-a fundamentat acțiunea, exclusiv pe răspunderea delictuală, susținând că pretențiile deduse judecății nu își au izvorul în contractul încheiat între părți.

În consecință, existența unei pretinse autorități de lucru judecat cu privire la soluția asupra fondului cauzei, este lipsită de relevanță din perspectiva instanței competente să soluționeze prezenta acțiune, așa cum a înțeles reclamanta să și-o întemeieze în drept, în conformitate cu principiul disponibilității, astfel încât nici motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. nu este fondat.

Nefondată este și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 552 teza finală din C. proc. civ., critică ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Și în susținerea acestei critici, recurenta pornește de la premisa că acțiunea ce face obiectul prezentei cauze este, în fapt, identică cu cea soluționată deja prin sentința arbitrală nr. 95 din 23 noiembrie 2017, însă, pe de-o parte, o asemenea analiză nu o poate face decât instanța competentă, iar pe de altă parte, competența instanței se stabilește prin raportare la obiectul acțiunii și temeiul în drept indicat de reclamantă, în cauză acest temei fiind răspunderea civilă delictuală, adică un temei juridic diferit de cel al acțiunii soluționate prin sentința arbitrală evocată.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 58 din 29 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 58 din 29 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2022.