ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 641/2023

Ședința publică din data de 16 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș sub nr. x/24.03.2020, reclamanții A. S.R.L., societate aflată în procedura insolvenței în formă generală, reprezentată prin administrator special B., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, solicitând să se dispună: anularea contractului de ipotecă imobiliară convențională autentificat sub nr. x/23.12.2016 de Societatea Profesională Notarială H.; radierea dreptului de ipotecă înscris în temeiul contractului de ipotecă imobiliară convențională nr. 2117/23.12.2016 din: cartea funciară nr. x a localității Moșoaia, jud. Argeș, nr. cadastral x, a imobilului situat în jud. Argeș; cartea funciară nr. x a localității Pitești, jud. Argeș, nr. cadastral x(4199-4198/2) a imobilului situat în mun. Pitești, str. x, jud. Argeș; cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x a imobilului situat în orașul Ștefănești, sat Golești, tarlaua x, parcela x, jud. Argeș; Cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, nr. cadastral xa imobilului situat în orașul Ștefănești, punctul "Ștefănești Centru", jud. Argeș; Cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, nr. cadastral x a imobilului situat în orașul Ștefănești, punctul "Ștefănești Centru", jud. Argeș; Cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x a imobilului situat în orașul Ștefănești, DN7, nr. 51, jud. Argeș; Cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x a imobilului situat în orașul Ștefănești, jud. Argeș; Cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x a imobilului situat în orașul Ștefănești, sat Valea Mare, tarlaua x, parcela x; Cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x a imobilului situat în orașul Ștefănești, tarlaua x, jud. Argeș și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 279 din 2 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 19 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția de necompetență materială procesuală a secției I civile a Curții de Apel Pitești și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, respectiv a apelului, în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul aceleiași curți de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Pitești, sub nr. x/2020*, primind termen de judecată aleatoriu la data de 07.03.2022.

Prin decizia nr. 192/A-COM din 03 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de reclamanții A. S.R.L., societate aflată în procedura insolvenței în formă generală, reprezentată prin administrator special B., B., C., D., E., F. și G., împotriva sentinței civile nr. 279 din 2 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, exercitat de către apelanții-reclamanți A. S.R.L., B., C., D., E., F. și G., intimată-pârâtă fiind Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arges.

A fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și anulat contractul de ipotecă imobiliară convențională autentificat sub nr x/23.12.2016 de către Societatea Profesională Notarială H.. Totodată s-a dispus radierea dreptului de ipotecă (înscris în temeiul acestui contract de ipotecă) din cartea funciară nr. x a localității Moșoaia, județ Argeș, nr cadastral x, a imobilului situat în sat Smeura, com Moșoaia, jud. Argeș; cartea funciară nr. x a localității Pitești, jud. Argeș, nr. cadastral x(4199-4198/2), a imobilului situat în mun. Pitești, str. x, jud. Argeș; cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x, a imobilului situat în orașul Ștefănești, sat Golești, tarlaua x, parcela x, jud. Argeș; cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, nr. cadastral x, a imobilului situat în orașul Ștefănești, punctul "Ștefănești Centru", jud. Argeș; cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, nr. cadastral x, a imobilului situat în orașul Ștefănești, punctul "Ștefănești Centru", jud. Argeș; cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x, a imobilului situat în orașul Ștefănești, DN7, nr. 51, jud. Argeș; cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x, a imobilului situat în orașul Ștefănești, jud. Argeș; cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x a imobilului situat în orașul Ștefănești, sat Valea Mare, tarlaua x, parcela x; cartea funciară nr. x a localității Ștefănești, jud. Argeș, nr. cadastral x a imobilului situat în orașul Ștefănești, tarlaua x, jud. Argeș.

A fost obligată intimata-pârâtă să achite apelanților-reclamanți cheltuieli de judecată în cuantum de 64.065 RON (reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în primă instanță pentru cererea de chemare în judecată), dar și cheltuieli de judecată în cuantum de 32.033 RON (reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel).

Împotriva deciziei nr. 192/A-COM din 03 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiesti - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că instanța de apel nu a motivat hotărârea pe baza propriilor convingeri și nu a analizat actele a căror anulare s-a solicitat în raport cu toate susținerile părților și și-a însușit afirmațiile și motivele invocate de reclamanți, dovadă fiind considerentele hotărârii prin care se face trimitere expresă la acestea.

Recurenta susține că omisiunea instanței de a răspunde la criticile esențiale formulate de părți nu corespunde exigențelor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Referitor la aspectul contradictorialității hotărârii se arată că, deși instanța de apel a reținut că recurenta în mod corect a făcut trimitere și a aplicat dispozițiile art. 2344 C. civ., totuși consideră că aceste prevederi nu pot fi aplicate în cauză, reținând nevalabilitatea contractului de ipotecă.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la întocmirea contractului de ipotecă, valabilitatea acestuia și respectiv radierea ipotecii din cărțile funciare în care este înscrisă.

În acest sens se arată că, opinia instanței de apel că anularea actului administrativ reprezentat de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii are efect retroactiv, în sensul că se impune a fi anulat și contractul de ipotecă dacă instanța a anulat decizia privind măsura asigurătorie, este greșită deoarece din analiza coroborată a dispozițiilor art. 210, 211, 212, 214 din Codul de procedură fiscală, rezultă că legiuitorul a stabilit posibilitatea ridicării măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor unui debitor fiscal prin oferirea, chiar și de către terți a unei garanții, în vederea garantării îndestulării organului fiscal.

Recurenta motivează această aserțiune arătând că debitorul a ales să uzeze de dispozițiile legale menționate anterior solicitând în mod expres prin adresa înregistrată la DGRFP Ploiești sub nr. x/14.12.2016 înlocuirea măsurii asigurătorii prin constituirea de garanții în conformitate cu prevederile art. 211 lit. c) din Codul de procedură fiscală. Prin urmare, rezultă că un act a fost înlocuit cu altul.

Astfel, încheierea contractului de ipotecă a înlocuit măsura asigurătorie, putând fi pusă în executare silită pentru acoperirea prejudiciului cauzat statutului dacă nu se execută în mod voluntar creanța. Faptul că ulterior reclamanta a contestat decizia privind instituirea măsurilor asigurătorii, iar instanța a admis contestația, nu mai are relevanță având în vedere că constituirea garanției s-a efectuat înainte de anularea acesteia.

Recurenta contestă faptul că instanța de apel a reținut că anularea deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii retroactivează în sensul anulării contractului de ipotecă susținând că acesta a fost constituit tocmai pentru a înlocui și a garanta executarea obligației.

În mod eronat s-a reținut că ipoteca constituită în cauză este un act subsecvent actului administrativ fiscal, deși în realitate aceasta a fost un act juridic care a înlocuit actul administrativ reprezentat de decizia privind instituirea măsurilor asigurătorii nr. x/2016 care la momentul încheierii contractului de ipotecă a încetat să mai producă efecte juridice.

În opinia recurentei, în cauză nu este aplicabil principiul accesorium sequitur principale întrucât contractul de ipotecă nu este un accesoriu al deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii ci este garanție a obligației fiscale, respectiv a creanței fiscale.

În legătură cu acest aspect recurenta susține că există contradictorialitate în considerentele deciziei atacate deoarece s-a reținut că încheierea contractului de ipotecă s-a încheiat ca urmare a emiterii deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii, care a fost substituită de altă măsură, adică de contractul de ipotecă.

Recurenta învederează dispozițiile art. 2344 C. civ. conform cărora termenul de valabilitate al contractului de ipotecă este cât timp durează obligația pe care o garantează.

În cauză, nu ne aflăm în situația în care, urmare emiterii actului administrativ fiscal, au fost emise acte de executare ce au avut la bază acest act ci, în situația în care, ulterior emiterii actului administrativ fiscal, a fost încheiat un act juridic ce a anulat efectele juridice ale actului administrativ.

Referitor la modalitatea de anulare a contractului de ipotecă imobiliară, se arată că anularea acestuia se poate face numai cu respectarea prevederilor punctului VII din contract potrivit cărora dacă oricare din prevederile contractului sunt sau devin nule sau executorii ca urmare a oricărui act normativ, administrativ sau unei hotărâri judecătorești, celelalte prevederi ale contractului vor rămâne în vigoare.

Cu privire la considerentele instanței de apel că ipoteca subzistă cât timp obligația principală există, însă doar atunci când contractul de ipotecă ar fi unul valabil, iar nu când se impune anularea acestuia, recurenta susține valabilitatea contractului de ipotecă întrucât garantează creanța prezentă a debitoarei.

În ceea ce privește lipsa cauzei contractului de ipoteză reținută prin decizia atacată, se susține faptul că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1238 și art. 2428 din C. civ., iar instanța de apel a reținut că nu s-a probat lipsa cauzei.

Legat de radierea dreptului de ipotecă înscris în temeiul contractului de ipotecă, recurenta susține că în cauză nu sunt întrunite dispozițiile art. 907 C. civ. întrucât textul de lege se referă la rectificarea/radierea, îndreptarea sau corectarea oricăror înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară sau când înscrierea făcută nu corespunde cu situația juridică reală, însă în cauză nu există discuție cu privire la imobile ci la valabilitatea contractului de ipotecă.

Recurenta mai arată că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de dispozițiile art. 908 C. civ. întrucât situația dedusă judecății nu vizează aspectele menționate în acest text de lege, ca de altfel nici în ipotezele legale prevăzute de art. 2248 alin. (2) lit. f). C. civ.

O ultimă critică vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta susținând că nu sunt întrunite condițiile art. 453 C. proc. civ. întrucât acest text de lege nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuzivă a părții care pierde procesul ci ca o modalitate justă de reparație.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au invocat excepțiile tardivității și nu nulității recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ce nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicit respingerea apărărilor formulate de intimați.

Prin încheierea din data de 16.02.2023, Înalta Curte a luat act că intimații au înțeles să nu mai susțină excepția tardivității recursului, iar în ceea ce privește excepția nulității recursului aceasta a fost respinsă cu motivarea cuprinsă în încheierea menționată.

La termenul din data de 16 martie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul și a reținut următoarele:

Litigiul dedus judecății are ca obiect anularea unui act juridic accesoriu, respectiv un contract de ipotecă imobiliară încheiat de părți.

Motivul încheierii acestui contract a fost determinat de emiterea deciziei de instituirea a măsurii asigurătorii nr. AFGJ 18136/2016 de către recurentă și a vizat înlocuirea acesteia cu un contract de ipotecă, contract întocmit între recurentă în calitate de creditor fiscal, pe de o parte, și societatea intimată A. S.R.L., în calitate de debitor fiscal, împreună cu ceilalți intimați, în calitate de constituitori ipotecari.

Astfel cum rezultă din situația de fapt reținută de instanța de apel, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr x/29.11.2016, a fost anulată prin sentința nr. 55/21.03.2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 3079/06.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând efectele juridice ale litigiului menționat, instanța de apel a reținut că hotărârea de anulare a deciziei de instituire a măsurii asiguratorii a confirmat implicit nevalabilitatea raportului juridic în cadrul căruia s-a întocmit contractul de ipotecă, fapt ce atrage nulitatea acestuia.

Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta susține că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu corespunde exigențelor art. 425 lit. b) C. proc. civ. întrucât nu a fost motivată pe baza analizei actelor a căror anulare s-a solicitat în raport cu toate susținerile părților, instanța însușindu-și afirmațiile și motivele invocate de reclamanți.

Înalta Curte reține faptul că motivul de casare invocat este nefondat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Acest motiv de casare prezintă ipoteze strict și limitativ prevăzute de legiuitor, dat fiind dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. din care rezultă că recursul determină exclusiv o examinare a conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, iar nu o judecată pe fond a pricinii.

Astfel, în sensul motivului de casare menționat, ipoteza nemotivării hotărârii privește lipsa totală a motivării pe un aspect esențial al pricinii. De asemenea, pentru a fi constatată contradictorialitatea considerentelor acestea trebuie să se constituie într-o ipoteză contrară dispozițiilor reținute în dispozitiv, iar în ceea ce privește ipoteza existenței motivelor străine de natura pricinii, legiuitorul a impus condiția nulității hotărârii doar în situația existenței doar a motivelor străine.

Nemotivarea hotărârii invocată de recurentă nu se regăsește în niciuna dintre ipotezele menționate întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel, analizând criticile formulate de apelanți, a realizat o motivare completă, coerentă și pe fondul cauzei, soluția pronunțată de prima instanță fiind schimbată, aspect ce contrazice critica recurentei prin care se arată că instanța de apel nu ar fi exercitat un control propriu asupra motivelor reținute în susținerea soluției, ci le-ar fi preluat de la prima instanță.

De asemenea, răspunsul punctual la criticile apelanților este însoțit de raționamentul propriu al instanței, iar faptul că au fost găsite întemeiate criticile formulate de apelanți nu reprezintă abateri de la exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, litigiul având la bază părți cu interese divergente ceea ce înseamnă că, verificând temeinicia susținerilor, instanța nu se poate pronunța decât în favoarea argumentelor uneia dintre părți, excluzând ca netemeinice argumentele celeilalte părți.

Referitor la aspectul contradictorialității hotărârii recurenta a susținut că deși instanța de apel a reținut că recurenta în mod corect a făcut trimitere și a aplicat dispozițiile art. 2344 C. civ., totuși a considerat că aceste prevederi nu pot fi aplicate în cauză.

Înalta Curte constată că recurenta nu a avut în vedere în mod exact raționamentul instanței de apel cu privire la aspectul criticat. Astfel, instanța de apel, analizând incidența art. 2344 C. civ. a reținut că, potrivit acestor prevederi legale, ipoteca subzistă cât timp există obligația principală, însă doar atunci când contractul de ipotecă ar fi unul valabil, deci când ar fi constatată legalitatea acestuia și nicidecum atunci când se impune anularea acestuia, neputând fi confundată valabilitatea contractului cu momentul până la care subzistă o ipotecă.

Rezultă astfel că instanța de apel a avut în vedere dispozițiile legale menționate raportat la situația dedusă judecății raționamentul neavând caracter contradictoriu, cum greșit susține recurenta.

În concluzie, criticile întemeiate pe acest motiv de nelegalitate reprezintă simple nemulțumiri ale recurentei față de soluția pronunțată, situație care nu poate fi asimilată încălcării exigențelor motivării unei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la întocmirea contractului de ipotecă, valabilitatea acestuia și respectiv radierea ipotecii din cărțile funciare în care este înscrisă.

Susținerile recurentei întemeiate pe acest motiv de nelegalitate sunt nefondate, în cauză fiind aplicate corect dispozițiile de drept material care vizează contractul de ipotecă.

Potrivit art. 2343 C. civ. ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligații, iar conform art. 2344 din același act normativ, ipoteca este, prin natura ei, accesorie și indivizibilă, aceasta subzistând cât timp există obligația pe care o garantează și poartă în întregime asupra bunurilor grevate.

Din textele legale menționate rezultă că ipoteca este un contract accesoriu cu valabilitate temporală, limitată de existența dreptului principal în susținerea căruia a fost încheiată.

Legat de acest aspect instanța de apel a reținut că anularea actului administrativ fiscal, reprezentat de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, are efect retroactiv, întocmai ca și în situația anulării oricărui alt act juridic, în acest sens reținându-se că prevederile art. 1254 C. civ. nu sunt incompatibile cu prevederile Codului de procedură fiscală, putând astfel a fi aplicate în completarea acestuia din urmă, potrivit art. 3 alin (2) din acest act normativ.

Considerentele instanței de apel sunt corecte raportat la caracterul accesoriu al contractului de ipotecă, astfel cum acesta rezultă expres din dispozițiile legale menționate.

Anularea actului administrativ reprezentat de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, în cauză prin hotărâre judecătorească, produce efecte retroactive, iar anularea contractului de ipotecă este consecința aplicării efectelor hotărârii judecătorești care a constatat nulitatea actului administrativ.

Ipoteza care rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 210, 211, 212, 214 din Codul de procedură fiscală nu poate avea efect contrar realității juridice născute odată cu rămânerea definitivă a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2016, care au constatat nulitatea actului administrativ în baza căruia a fost încheiat contractul de ipotecă.

Așadar, interpretarea recurentei conform căreia, din textele legale menționate rezultă că legiuitorul a prevăzut inclusiv situația juridică dedusă judecății, este greșită.

Faptul că debitorul a ales să uzeze de dispozițiile legale menționate anterior solicitând în mod expres prin adresa înregistrată la DGRFP Ploiești sub nr. x/14.12.2016 înlocuirea măsurii asigurătorii prin constituirea de garanții în conformitate cu prevederile art. 211 lit. c) din Codul de procedură fiscală, nu are relevanță față de efectele hotărârii judecătorești reprezentată de decizia nr. 3079/06.06.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ale cărei efecte nu pot fi anulate prin voința părților.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, contractul de ipotecă a fost încheiat în considerarea dispozițiilor art. 214 și art. 211 din Codul de procedură fiscală, debitorul fiscal solicitând înlocuirea măsurii asigurătorii dispusă prin decizia nr. AFGJ 18136/29.11.2016.

Acest lucru nu înseamnă însă că încheierea contractului de ipotecă a generat un raport juridic de drept administrativ și fiscal nou, independent de raportul juridic născut prin emiterea deciziei nr. x/29.11.2016, întrucât o astfel de situație juridică nu este prevăzută de lege.

Prin urmare, prin încheierea contractului de ipotecă au fost menținute efectele juridice ale deciziei nr. x/29.11.2016, măsurile asigurătorii subzistând, fiind anulate doar din hotărârea judecătorească amintită anterior, ipoteca având doar rolul de instituire a unor garanții asupra unor bunuri determinate.

În consecință, susținerile recurentei că efectele contractului de ipotecă au subzistat ulterior anulării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii sunt nefondate raportat la caracterul accesoriu al ipotecii, expres prevăzut de lege.

În mod eronat recurenta susține că nu este aplicabil în cauză principiul accesorium sequitur principale întrucât contractul de ipotecă nu ar fi un accesoriu al deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii ci o garanție a obligației fiscale, respectiv a creanței fiscale.

În situația dedusă judecății aplicarea principiului menționat este dincolo de orice îndoială, accesorialitatea dreptului născut în temeiul contractului de ipotecă rezultând din lege. Ca atare, instanța de apel a reținut corect aplicabilitatea acestui principiu consacrat de dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. proc. civ., dispoziția de instituire a măsurii asigurătorii fiind izvorul raportului juridic în cadrul căruia a fost întocmit contractul de ipotecă, în cadrul acestui raport juridic regăsindu-se dreptul debitorului de a constitui o garanție prin ipotecă și totodată, obligația corelativă a organului fiscal de a ridica măsurile asigurătorii ca urmare a constituirii garanției.

Reținându-se caracterul accesoriu al ipotecii rezultă că înlocuirea măsurii asigurătorii prevăzute din decizia nr x/29.11.2016, cu contractul de ipotecă nu a reprezentat o substituire integrală a unui act juridic cu altul, ca atare susținerile recurentei că ar exista contradictorialitate în considerentele deciziei atacate pe acest aspect sunt nefondate, instanța de apel nereținând o ipoteză contradictorie ci o situație juridică exactă, rezultată din conținutul actelor întocmite de părți.

Recurenta a învederat dispozițiile art. 2344 C. civ. conform cărora termenul de valabilitate al contractului de ipotecă este cât timp durează obligația pe care o garantează, însă ipoteza avută în vedere de aceasta excedează acestor dispoziții.

Ipoteza în cauză este aceea a consecințelor anulării unui act administrativ fiscal în ceea ce privește actele subsecvente acestuia, iar nu aceea în care un contract accesoriu ar putea înlocui un raport juridic principal, situație imposibilă juridic.

Trimiterile recurentei la prevederile punctului VII din contract referitoare la posibilitatea anulării parțiale a contractului nu pot fi avute în vedere întrucât motivul care generează afectul anulării contractului de ipotecă este unul absolut atâta vreme cât efectele hotărârii judecătorești prin care a fost anulată decizia nr. AFGJ 18136/29.11.2016 sunt totale, vizând toate actele încheiate în temeiul acestei decizii.

Contrar susținerilor recurentei, creanțele prezente ale debitoarei nu pot susține valabilitatea contractului de ipotecă, chiar dacă a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât acesta a fost încheiat doar pentru creanțe care existau la data încheierii.

În ceea ce privește lipsa cauzei, instanța de apel a reținut că atât timp cât decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost anulată, și deci considerată ca și cum nici nu ar fi existat, rezultă că lipsește motivul determinant pentru întocmirea contractului de ipotecă, ceea ce, în raport de art. 1238 alin. (1) C. civ., conduce la anularea contractului de ipotecă.

Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 907 și 908 C. civ. vizează și situația dedusă judecății respectiv radierea dreptului de ipotecă înscris în temeiul contractului de ipotecă ca o consecință a anulării acestuia, consecință care decurge din alin. (1) al acestui text de lege, conform căruia, când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.

Or, în măsura în care s-a solicitat anularea contractului de ipotecă, radierea dreptului de ipotecă reprezintă o măsură necesară pentru restabilirea situației juridice anterioară menționării acestuia în cartea funciară.

O ultimă critică vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta susținând că nu sunt întrunite condițiile art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura și această critică având în vedere că vizează cuantumul cheltuielilor de judecată așadar temeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.

În plus, cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta reprezintă cuantumul taxelor judiciare de timbru al căror cuantum este stabilit prin lege, așadar nu poate fi cenzurat de instanță.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva deciziei nr. 192/A-COM din 03 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI - prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ARGEȘ împotriva deciziei nr. 192/A-COM din 03 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B., C., D., E., A. S.R.L. prin administrator special B., F. și G..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2023.