ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 445/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta A. a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. B. sub nr. x/18.02.2009, în ceea ce privește înstrăinarea suprafeței de teren de 1.858 mp și a construcțiilor metalice edificate pe aceasta, cu excepția halei-turnătorie, repunerea părților în situația anterioară, iar în cazul în care nu mai e posibilă repunerea în situația anterioară, să fie obligați pârâții la plata contravalorii bunurilor. A mai solicitat obligarea pârâților C., D., E., F. și G. la plata contravalorii lipsei de folosință a bunurilor în ultimii 3 ani anteriori introducerii acțiunii; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 338 din 23 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-au respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și s-a admis acțiunea precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și G.. S-a constatat nulitatea absolută parțială a actului de dezmembrare și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009 de B.N.P. B., în ceea ce privește suprafața de 1.585 mp. și construcțiile metalice edificate pe acesta, cu excepția construcției - identificată C 39/2 - turnătorie în suprafață construită de 484,79 mp.; au fost repuse părțile în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare; au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 447.358 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pe ultimii trei ani, anterior formulării acțiunii; au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 60.429 RON, reprezentând contravaloarea construcțiilor; a fost obligat pârâtul C. la plata sumei de 500 RON în contul Biroului Local de Expertize din cadrul Tribunalului Dolj, diferență onorariu expert; au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 34.997 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă timbru, onorariu avocat și onorariu expert).

Prin decizia nr. 168 din 10 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, au fost respinse apelurile pârâților C., D., E., F., G. împotriva sentinței nr. 338 din 23 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, ca nefondate; a fost admis apelul reclamantei A. împotriva aceleiași sentințe; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că: au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamantă și a sumei de 156.281 euro, în echivalent RON, la data plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului pentru perioada 18.12.2014-17.10.2019, precum și la plata, în solidar, către reclamantă a sumei de 4.000 RON, reprezentând diferență onorariu avocat; a fost menținut restul dispozițiilor sentinței; au fost obligați apelanții-pârâți, în solidar, către apelanta-reclamantă la plata sumei de 6.142 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din camera de consiliu din 19 martie 2021 a fost îndreptată, din oficiu, eroarea materială strecurată în minuta și dispozitivul deciziei nr. 168 din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, având ca obiect apelurile declarate de pârâții C., D., E., F., G. și reclamanta A. împotriva sentinței nr. 338/2019 din 23.12.2019, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în sensul că se va înscrie corect "obligă pârâții în solidar la plata către reclamantă și a sumei de 137.895 Euro..", în loc de "obligă pârâții în solidar la plata către reclamantă și a sumei de 156.281 Euro...", cum din eroare s-a menționat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul C. și pârâții D., E., F., G. au formulat cereri de recurs.

În motivarea recursului declarat, recurentul-pârât C. invocă lipsa calității procesuale active a reclamantei.

Potrivit dispozițiilor art. 36 teza I C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părțile din proces și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății. Așadar, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată, pârâtul, și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Ca atare, recurentul-pârât susține că reclamanta, fiind cea care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, instanța de judecată având obligația de a verifica aceste aspecte.

Recurentul-pârât apreciază că, pentru a introduce acțiunea civilă în constatarea nulității absolute parțiale a actului de dezmembrare și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009 de B.N.P. B., cu consecința restitutio in integrum (în subsidiar prin echivalent), precum și a obligării pârâților in solidum la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului imobil ce a făcut obiectul convenției notariale, A. era obligată să dovedească dreptul său de proprietate asupra terenului înstrăinat, exhibând un titlu valabil de proprietate asupra terenului în suprafață de 18.583 mp.

Or, potrivit recurentului-pârât, instanțele de judecată, deși obligate a verifica valabilitatea titlului de proprietare al reclamantei în vederea afirmării calității procesuale active, nu au examinat dreptul de proprietare al acesteia pentru a stabili identitatea între persoana reclamantului și titularul dreptului afirmat.

O altă critică vizează faptul că hotărârea arbitrală nr. 248/1998 nu constituie titlu de proprietate al reclamantei asupra imobilului în suprafață de 18.583 mp situat în Craiova, str. x.

În acest sens, recurentul-pârât arată că, prin decizia nr. 209 din 7 martie 1964 a Comitetului Executiv al Sfatului Regional Oltenia s-a trecut în folosință, fără termen și fără plată, Cooperativei Meșteșugărești "Deservirea" terenul în suprafață de 17.000 mp din orașul Craiova, la nord de stația de benzina de pe Drumul National Turnu-Severin, Km. 231, în vederea executării unor construcții.

Prin decizia nr. 701/1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional, s-a trecut în folosință, fără termen și fără plată, Cooperativei Meșteșugărești "Deservirea" și terenul din str. x, în suprafață de 1.602 mp, pentru amplasarea unui complex de ateliere.

Prin decizia nr. 407/1971 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional, s-a trecut în folosința gratuită a Cooperativei "Deservirea" și terenul în suprafață de 4.000 mp, cooperativa deținând în folosință și fără plată, suprafața totală de 18.529 mp.

Succesoarea Cooperativei "Deservirea" este din anul 2005 actuala A., A..

La nivelul anilor 1997-1999, în cadrul conducerii I., s-a hotărât promovarea unor litigii în fața Curții de arbitraj a I. între cooperative și entitatea județeană J., având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate al acestor cooperative asupra clădirilor edificate din fonduri proprii.

Prin hotărârea Curții de Arbitraj I. nr. 248/1998, a fost admisă cererea A., în contradictoriu cu K., prin care se constata ca imobilul în suprafață de 18.853 mp a fost construit din surse proprii ale reclamantei.

Potrivit recurentului-pârât, din interpretarea sintagmei "imobilul mijloc fix" și a sintagmei "a fost construit terenul (18.583 mp)", este cu neputință ca hotărârea arbitrală să se refere la dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, dat fiind faptul că terenul nu poate fi construit, ci se referă la dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe acesta.

Recurentul-pârât susține că, prin mijloace frauduloase, în baza acestei hotărâri, O.C.P.I. DOLJ a dispus înființarea cărții funciare cu nr. x a Localității Craiova prin încheierea nr. 71362 din 08.09.2008.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că, din analiza acestui istoric, rezultă că, prin deciziile nr. 209/1964, nr. 701/1967 și nr. 407/1971, în favoarea reclamantei a fost constituit un drept de folosință asupra terenului în suprafață de 18.583 mp, dreptul de proprietate fiind exercitat de Statul Român, drept de proprietate inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Mai arată recurentul-pârât că, prin art. 135 din Constituția din 1991, au fost reglementate noile forme de proprietate, astfel, conform alin. (2), proprietatea este publică sau privată, iar potrivit alin. (3), proprietatea publică aparține statului sau unităților administrațiv-teritoriale. Totodată, s-a stabilit că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Prin Legea nr. 18 din 1991, art. 35, raportat la art. 25 și art. 26, s-a instituit posibilitatea de eliberare de către unitățile administrativ-teritoriale a titlurilor de proprietate unor categorii de solicitanți din care făcea parte și reclamanta.

Mai susține recurentul-reclamant că terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosința celor care solicită să își construiască locuințe și nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute de art. 23.

Recurentul-pârât arată că prin aceste dispoziții a fost instituită proprietatea privată a comunei, orașului, municipiului, care se află în circuitul civil.

După schimbarea formei de proprietate, deciziile prin care A. deținea folosința terenului au pierdut capacitatea de a produce efecte juridice.

În temeiul art. 25 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, A. a avut posibilitatea de a dobândi terenul în cauză prin acte juridice încheiate cu Municipiul Craiova, în opinia recurentului-pârât acesta fiind singurul mod legal de a dobândi proprietatea asupra imobilului.

Prin art. 107 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea si funcționarea cooperației s-a stipulat că "terenurile transmise în folosință pe durată nedeterminată și fără plată în vederea realizării de construcții pentru activitatea organizațiilor cooperației de consum și meșteșugărești, precum și a asociațiilor cooperatiste, existente până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu sunt revendicate și pe care au fost realizate construcții conform legii, își mențin acest regim juridic pe toată durata existenței construcțiilor respective sau până la trecerea lor, cu plată, în proprietatea societății cooperative".

Prin alin. (2) din Legea nr. 1/2005 s-a creat posibilitatea pentru reclamantă de a dobândi din proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale Municipiul Craiova terenul aflat în folosința sa, însă reclamanta nu a solicitat încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.

Mai arată recurentul-pârât că, prin Legea nr. 158/2010, terenurile situate în intravilanul localităților, rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale, de la persoanele care au decedat și/sau nu au moștenitori, au trecut în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale respective.

De altfel, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dispune ca actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilității dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.

În raport de aceste argumente, recurentul-pârât concluzionează în sensul că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 18.583 mp, folosind acest imobil fără titlu.

Mai arată recurentul-pârât că hotărârea arbitrală, fiind o hotărâre în constatare, nu este translativă de proprietate, constatând exclusiv dreptul reclamantei asupra construcțiilor edificate cu acordul proprietarului terenului.

În raport de aceste argumente, recurentul-pârât susține că reclamanta nu are calitate procesuală activă, cererea de chemare în judecată, în absența titlului de proprietate valabil, urmând a fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate.

Menționează recurentul-pârât că excepția lipsei calității procesuale active este o excepție de fond, absolută și peremtorie, fiind în strânsă legătură cu exercițiul dreptului la acțiune. Această excepție dirimantă împiedică judecata pe fond a cauzei și, potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ., poate fi ridicată de parte sau de instanță în orice stare a procesului.

De asemenea, arată că înscrierea în cartea funciară a hotărârii arbitrale nu era în anul 1998 constitutivă de drepturi de proprietate, ci avea caracter de opozabilitate față de terți. Astfel, recurentul-pârât consideră că reclamanta nu poate invoca constituirea dreptului de proprietate asupra terenului prin înscrierea în cartea funciară și, cu atât mai puțin, să își susțină calitatea procesuală activă în acest mod.

În ceea ce privește soluționarea excepție prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât arată că, în raport de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începutul prescripției are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv:

"Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune", termenul general de prescripție fiind de 3 ani.

Recurentul-pârât invocă și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei".

În raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurentul-pârât arată că s-au stabilit, alternativ, două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data - judecătorește stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Mai arată recurentul-pârât că prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la introducerea acțiunii civile, motivând că L. a depus plângerea penală împotriva pârâtului M. cu nr. x din 23.11.2011, astfel termenul de prescripție fiind întrerupt.

Instanța de apel a înlăturat această motivare, considerând plângerea penală lipsită de relevanță în întreruperea termenului de prescripție, însă fără să argumenteze juridic această opinie.

Recurentul-pârât apreciază că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 16 lit. b) alin. ultim din Decret nr. 167/1958, care prevede că prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Recurentul-pârât arată că a fost scos de sub urmărire penală prin ordonanța din 31.01.2014, pronunțată în dosar nr. x/2012 al Parchetului de pe langă Judecătoria Craiova, iar prin încheierea nr. 89/3.06.2014, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr. x/2014 a fost menținută soluția dată de Parchet.

În raport de aceste argumente, recurentul-pârât susține că, prin respingerea plângerii penale în mod definitiv, aceasta nu a produs efectul întreruptiv al prescripției.

Mai arată recurentul-pârât că instanța de apel a respins excepția prescripției extinctive în raport de dispozițiile art. 8 teza I din Decretul nr. 167/1958, în raport de data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, apreciind că aceasta este data de 31.03.2014 când, prin hotărârea nr. 1 A., s-a hotărât angajarea răspunderii sale materiale.

În opinia recurentului-pârât, această apreciere a instanței de apel este nelegală, întrucât, în cazul în care se aplică exclusiv principiul subiectiv prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, data la care începe să curgă termenul de prescripție este cea la care reclamanta a expediat către parchet plângerea penală, așadar data de 23.09.2011.

Totodată, având în vedere că prejudiciul s-a produs prin transferul unui drept real înscris în cartea funciară, recurentul-pârât consideră că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 8 teza a II-a, prescripția începând să curgă de la data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data când transferul dreptului asupra terenului în suprafață de 1.585 mp a fost înscris în cartea funciară.

O ultimă critică invocată vizează răspunderea mandatarului în executarea contractului și raporturile dintre mandant și terți, recurentul-pârât arătând că instanțele de judecată, fără a analiza dacă reclamanta deținea dreptul de proprietate asupra terenului înstrăinat prin contractul notarial nr. x/18.02.2009, au hotărât că răspunde material pentru depășirea limitelor mandatului special, în temeiul art. 1540 C. civ. de la 1864.

Mai susține recurentul-pârât că, pentru actele de dispoziție contractate de mandatar peste limitele puterilor date, mandantul nu poate fi obligat a le executa, fiind un terț, res inter alios acta, față de partea cu care mandatarul său a contractat.

Însă, în cazul în care mandantul a ratificat expres sau tacit aceste acte de dispoziție săvârșite peste limitele mandatului, ratificarea valorează mandat și produce efecte retroactive între părți și succesorii lor, față de terțul cu care a contractat mandatarul, de la data încheierii actului, și față de alți terți, de la data ratificării, conform art. 1546 C. civ.

Recurentul-pârât consideră că, prin comportamentul său, reclamanta a ratificat actele de dispoziție contractate de mandatarul său C.. Astfel, până la data încheierii contractului notarial, aceasta a încasat prețul în valoare de 330.000 RON pe care pe care l-a folosit în scopuri diverse. Primirea prețului a fost atestată de notar în actul autentic, reclamanta recunoscând primirea prețului.

Mai mult decât atât, reclamanta nu a reacționat timp de 5 ani, astfel că ratificarea tacită a actelor de dispoziție în cauză a avut loc.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenții-pârâți D., E., F., G. sunt următoarele:

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți arată că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, raportat la art. 22 pct. 6, la art. 480 alin. (3) și la art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenții-pârâți arată că, menținând soluția de admitere a acțiunii în ce privește petitul privind constatarea nulității absolute parțiale a actului de dezmembrare și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009, în condițiile în care prima instanță a pronunțat soluția pentru motive neindicate în acțiune, instanța de apel a înlăturat și a înlocuit considerentele primei instanțe cu propriile considerente, fără ca în cauză să fi existat motive de apel ale reclamantei împotriva considerentelor sentinței.

În susținerea acestei critici, recurenții-pârâți arată că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale, întemeiată pe lipsa cauzei și pe lipsa totală a consimțământului.

Cu toate acestea, tribunalul a motivat admiterea nulității pe ideea că scopul mediat al convenției a fost acela de a scoate din proprietatea publică și folosința reclamantei terenul aferent halei, scopul fiind acela al eludării dispozițiilor legale referitoare la proprietatea publică și dobândirea unui drept de proprietate asupra unui teren care să poată fi ulterior folosit pentru contractarea unor credite ipotecare în vederea desfășurării unor activități comerciale, ceea ce ar atrage o cauză ilicită.

Recurenții-pârâți precizează că litigiul trebuie soluționat fără ca instanța să poată depăși limitele lui, pentru motivele arătate de reclamant, constituind garanția aplicării principiului disponibilității recunoscut părții reclamante - art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Arată recurenții-pârâți că apărarea lor a vizat motivele de fapt expuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, or, prima instanță a soluționat cauza pe temeiuri de fapt diferite de cele invocate, încălcând norme procedurale exprese.

Recurenții-pârâți susțin că au invocat prin apel acest motiv de nelegalitate a sentinței, ceea ce presupunea, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ., admiterea apelului și anularea sentinței primei instanțe, cu trimiterea spre rejudecare. Instanța de apel a considerat soluția corectă, chiar dacă scopul imediat nu fusese invocat prin cererea de chemare în judecată, argumentând că nu a constituit un considerent decisiv pentru admiterea acțiunii.

În raport de aceste argumente, recurenții-pârâți apreciază că fără să existe critici din partea reclamantei împotriva considerentelor sentinței, astfel cum impune art. 461 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a înlăturat și a înlocuit considerentele tribunalului cu propriile considerente.

În raport de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenții-pârâți arată că lipsa motivării ori o motivare defectuoasă nu poate fi suplinită în calea de atac, deoarece ar presupune analiza pentru prima oară a susținerilor și probelor unei părți, ceea ce ar conduce la imposibilitatea pentru toate părțile de a contesta, în fața unei instanțe de control judiciar, modul de stabilire a stării de fapt și de aplicare a legii.

Nemotivarea ori greșita motivare a unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra pe fondul acțiunii, de natură să justifice anularea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 480 C. proc. civ.

Potrivit susținerilor recurenților-pârâți, instanța de apel a argumentat de o manieră defectuoasă înlăturarea principalei critici din apelul declarat, cea de ordin procedural, deși aspectul era unul determinant pentru verificarea soluției.

În susținerea acestei critici, recurenții-pârâți fac trimitere și la art. 6 CEDO, precum și la hotărârile pronunțate în cauzele Boldea împotriva României, O. împotriva României, P. și Q. împotriva României și Albina împotriva României.

O altă critică în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă vizează faptul că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, în raport de dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 36 din același cod, în ceea ce privește respingerea cererii de suspendare legală a cauzei.

În acest sens, recurenții-pârâți arată că, deși norma prevăzută la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este una potestativă în aprecierea suspendării facultative, în cauză, esența dezbaterii a privit însuși titularul dreptului de proprietate asupra terenului obiect al convenției, dezlegat în primă instanță în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Craiova, având ca obiect rectificare carte funciară.

În opinia recurenților-reclamanți, înrâurirea directă a soluției din această cauză în prezentul dosar este mai mult decât evidentă, întrucât tranșează implicit și calitatea procesuală activă a reclamantei în prezentul litigiu. Or, dezlegarea în tot a cauzei depinde de existența ori inexistența dreptului de proprietate ce face obiectul celeilalte judecăți.

Recurenții-pârâți arată că cele două încheieri, din 23.09.2020 și din 24.02.2021, prin care a fost respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Dolj sunt discordante în raport de sentința nr. 10163 din 25 noiembrie 2020 a Judecătoriei Craiova și cu extrasul de carte funciară, rezultând astfel o soluție defectuoasă, nelegală în raport de normele de drept procedural.

Recurenții-pârâți apreciază că se impune casarea deciziei recurate în temeiul art. 497 Cod procedură civilă și suspendarea cauzei până la soluționarea apelului de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2013, întrucât, numai după ce se va stabili definitiv și cu putere de lucru judecat cine este proprietarul de drept al terenului în suprafață de 1.585 mp situat în Craiova, Calea x, jud. Dolj, se poate pronunța o hotărâre legală în prezenta cauză.

Recurenții-pârâți invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1536 alin. (2) din vechiul C. civ., din materia mandatului, respectiv a art. 970 alin. (2) C. civ., privind interpretarea convențiilor.

În acest sens, recurenții-pârâți susțin că, din moment ce a existat un mandat la vânzare, o calificare corectă a stării de fapt era aceea în care se poate vorbi, cel mult despre o depășire a limitelor mandatului, care atrage o nulitate relativă.

Din această perspectivă, recurenții-pârâți arată că o astfel de calificare are efect și în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune. Fiind o nulitate relativă, termenul de prescripție este de 3 ani, conform dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, iar, pe de altă parte, în raport de art. 1546 alin. (2) teza finală C. civ., pentru tot ceea ce mandatarul a făcut cu depășirea limitelor puterilor sale, mandantul este îndatorat, când a ratificat expres sau tacit actul încheiat în temeiul mandatului.

Numai o inexistență totală a mandatului poate conduce la nulitatea absolută, ceea ce, în opinia recurenților-pârâți, nu se poate reține în cauză.

Potrivit recurenților-pârâți, faptul că prin hotărârea nr. 1 din 27.11.2008 adoptată de adunarea generală extraordinară a A. nu s-a făcut nicio mențiune cu privire la teren, atrage incidența art. 970 C. civ.. Scopul imediat al convenției pentru reclamantă a fost asigurarea lichidităților, iar el a fost atins, iar pentru pârâți a fost dobândirea unui bun ce putea fi pus în valoare din punct de vedere al producției comerciale.

Mai arată recurenții-pârâți că au fost de bună-credință, astfel cum impune art. 970 alin. (1) C. civ. și că, în raport de alin. (2) al aceluiași articol, convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres în ele, ci și la tot ceea ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.

Recurenții-pârâți arată că, din moment ce la vânzare le-a fost prezentat și titlul de proprietate al reclamantei pentru teren, reprezentat de hotărârea nr. 248 din 15.07.2008 a Curții de Arbitraj I., iar prin hotărârea nr. 1 din 27.11.2008 nu se prevedea, cu privire la terenul aferent, nimic, este de la sine înțeles că turnătoria urma să fie înstrăinată cel puțin cu dreptul de folosință asupra terenului aferent și cu construcțiile sale anexe, fiind aplicabil, în ceea ce îi privește, principiul in dubio pro reo.

Hala-turnătorie nu putea sta în aer, ci doar pe pământ, fiind, în opinia recurenților-pârâți un fapt juridic elementar că vânzarea ei implica în mod automat și vânzarea terenului aferent acesteia, necesar funcționării sale normale, sau cel puțin înstrăinarea folosinței, care la acel moment era asigurată gratuit pentru reclamantă.

Mai arată recurenții-pârâți că magazia metalică-depozit de materiale C.45 și clădirea de birouri C.41 erau clădiri ce deserveau hala-turnătorie, accesorii ale acesteia. Tocmai din acest motiv, atunci când reclamanta a realizat dezmembrarea, a format lotul nr. x, compus din teren în suprafață de 1.585 mp., precum și din construcțiile C.39/2, C.41 și C.45.

În acest context factual, recurenții-pârâți apreciază că se poate vorbi, cel mult, despre o constatare a nulității parțiale a actului notarial în ce privește înstrăinarea nudei proprietăți asupra terenului, fără afectarea dezmembrămintelor usus și fructus, care le-au fost transmise legal.

Mai arată recurenții-pârâți că au putut susține această teză a apărării lor abia în apel, din cauza deficiențelor motivării acțiunii și a hotărârii primei instanțe.

Totodată, recurenții-pârâți susțin că nu le poate fi transferată neglijența notarului public sau a funcționarilor OCPI care au eliberat extrasul de carte funciară necesar autentificării actului. Mai mult decât atât, nimeni nu își poate invoca propria culpă, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În cauză, nu Parchetul este cel care a solicitat să se constate nulitatea contractului, iar efectele actului sunt întotdeauna condiționate de poziția adevăratului proprietar. Or, astfel cum arată recurenții-pârâți, terenul face parte din domeniul privat și nu din cel public al Municipiului Craiova, conform Legii cooperației nr. 1/2005 și Legii nr. 213/1998. Pe de altă parte, folosința terenului aparținea reclamantei și, deci posesia, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate putea și le-a fost transferată prin contractul încheiat.

Recurenții-pârâți consideră că vânzarea halei-turnătorie în februarie 2009 trebuie privită ca facta praeterita, astfel că decizia nr. 213/2009 a Curții Constituționale nu este în măsură să producă efecte asupra transferului folosinței terenului în mod gratuit. Ca atare, nu se mai punea problema inexistenței unei contraprestații pentru transferul ei.

Cât privește inexistența unei convenții de superficie asupra terenului, recurenții-pârâți arată că aceasta nu avea o reglementare expresă în vechiul C. civ., fiind o creație a doctrinei, iar existența acesteia ca stare de fapt derivă din interpretarea contextului factual și juridic.

Recurenții-pârâți invocă și încălcarea dispozițiilor art. 1.349 din noul C. civ., în materia răspunderii civile delictuale, susținând că, în ceea ce îi privește, al doilea petit din cererea de chemare în judecată nu a fost motivat în drept, în sensul că nu s-a indicat dacă este vorba despre o răspundere civilă contractuală sau delictuală, temeiul juridic fiind explicitat numai față de pârâtul C..

O ultimă critică invocată de recurenții-pârâți vizează încălcarea art. 480 din vechiul C. civ. în ceea ce privește obligarea la plata contravalorii construcțiilor auto-demolate.

În acest sens, recurenții-pârâți susțin că instanța de apel a reținut că în luna mai 2013, în realitate 2012, când se atestă autodesființarea clădirilor 42, 55, 61, 56 și 44, posesia și paza juridică asupra acestora le aparțineau.

Recurenții-pârâți apreciază că instanța de apel a ignorat răspunsul la obiecțiuni al expertului, în sensul că se împlinise durata de viață a clădirilor. Mai susțin că această problemă a fost tranșată prin expertiza administrată în apel, din care reiese că durata normală de exploatare și folosință a respectivelor construcții era deja depășită la data încheierii actului de dezmembrare și de vânzare, în 2009.

Prin urmare, construcțiile respective erau niște ruine, care s-au prăbușit singure la scurt timp după cumpărarea terenului, astfel că acestea ar fi trebuit să fie evaluate ca fier vechi.

Or, astfel cum susțin recurenții-pârâți, instanța de apel a ignorat realitatea, fără a arăta considerentele pentru care a înlăturat proba respectivă, pentru argumentele expuse impunându-se admiterea recursului și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenții-pârâți D., E., F., G. au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât C., cu caracter de achiesare la recurs.

Recurentul-pârât C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenții-pârâți D., E., F., G., prin care a solicitat admiterea recursului.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât C. a formulat răspuns la întâmpinarea recurenților-pârâți D., E., F., G..

Recurentul-pârât C. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat a încheierii nr. 89 din 3 iunie 2014, pronunțate de Judecătoria Craiova în dosarul penal nr. x/2014, prin care s-a reținut că terenul în suprafață de 1.585 mp vândut de învinuitul C. cu depășirea împuternicirii date de Cooperativa meșteșugărească nu este proprietatea acesteia, ci face obiectul proprietății publice.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurentul-pârât C. și recurenții-pârâți D., E., F., G. au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată la 1 martie 2023, în ședință publică.

Analizând recursul declarat de recurentul-pârât C., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că recurentul-pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, argumentând, pe de o parte că reclamanta nu deține dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 18.583 mp, iar pe de altă parte, că hotărârea nr. 248/1998 a Curții de Arbitraj I. București nu constituie un act de proprietate.

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a a învestit instanța cu două capete de cerere, respectiv constatarea nulității absolute parțiale a actului de dezmembrare și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009 de B.N.P. B., în ceea ce privește suprafața de 1.585 mp și construcțiile metalice edificate pe acesta, cu excepția construcției - identificată C 39/2 - turnătorie în suprafață construită de 484,79 mp și repunerea părților în situația anterioară, iar în subsidiar obligarea pârâților la plata contravalorii acestora; obligarea pârâților în solidar la plata contravalorii lipsei de folosință a bunurilor pentru ultimii 3 ani, ulterior majorată pentru încă aproximativ 5 ani.

Prin sentința nr. 338 din 23 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-au respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și s-a admis acțiunea precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și G.. S-a constatat nulitatea absolută parțială a actului de dezmembrare și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.02.2009 de B.N.P. R., în ceea ce privește suprafața de 1.585 mp. și construcțiile metalice edificate pe acesta, cu excepția construcției - identificată C 39/2 - turnătorie în suprafață construită de 484,79 mp.; au fost repuse părțile în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare; au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 447.358 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pe ultimii trei ani, anterior formulării acțiunii; au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 60.429 RON, reprezentând contravaloarea construcțiilor; a fost obligat pârâtul C. la plata sumei de 500 RON în contul Biroului Local de Expertize din cadrul Tribunalului Dolj, diferență onorariu expert; au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 34.997 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă timbru, onorariu avocat și onorariu expert).

Prin apelul declarat, pârâtul C. a criticat hotărârea primei instanțe, susținând că reclamanta nu deține dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 18.583 mp, iar pe de altă parte, că hotărârea nr. 248/1998 a Curții de Arbitraj I. București nu constituie un act de proprietate, aceleași critici fiind reluate în recurs, în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Reiese, așadar, că instanța de recurs nu a fost învestită cu o veritabilă excepție, recurentul-pârât reluând, sub o altă formă, criticile ce au făcut obiectul căii de atac a apelului.

Ca atare, argumentele recurentului-pârât, prezentate de aceasta în susținerea excepției lipsei calității procesuale active, nu sunt altceva decât criticile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, motiv pentru care nu pot constitui nici critici de nelegalitate. Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Mai mult decât atât, Înalta Curte arată că, dincolo de amplele expuneri ale recurentului-pârât cu privire la istoricul dreptului de folosință al intimatei-reclamante cu privire la terenul în suprafață de 18.583 mp., ce nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, argumentele sale ce vizează dispozițiile art. 25, art. 26, art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 107 din Legea nr. 1/2005, Legea nr. 158/2010, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu pot constitui critici de nelegalitate în raport cu hotărârea recurată.

Astfel cum a reținut mai sus Înalta Curte, în cauza pendinte, instanța de judecată nu a fost învestită cu soluționarea unui diferend privind dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la suprafața de 18.583 mp sau de 1.585 mp, astfel că aceste critici ale recurentului-pârât excedează cadrului procesual.

Înalta Curte nu poate reține nici criticile ce vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În susținerea acestei critici, pe de o parte, recurentul-pârât arată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 16 lit. b) alin. ultim din Decretul nr. 167/1958. Recurentul-pârât invocă faptul că prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că termenul prescripției a fost întrerupt prin formularea de către reclamantă a plângerii penale nr. 1863/23.11.2011, or, prin respingerea plângerii penale în mod definitiv, aceasta nu a produs efectul întreruptiv al cursului prescripției.

Înalta Curte arată că pot face obiectul recursului, astfel cum impun dispozițiile art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., hotărârile curților de apel, precum și a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege. Ca atare, instanța de recurs nu poate analiza critici ce vizează hotărârea pronunțată de prima instanță.

Criticile ce vizează nelegalitatea hotărârii instanței de apel cu privire la momentul reținut de instanța de apel ca fiind cel de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv 31.03.2014, când Adunarea Generală Ordinară a A. a decis revocarea din funcția de președinte și a calității de membru în consiliul de administrație a pârâtului C. și angajarea răspunderii juridice a acestuia pentru prejudiciile cauzate societății, reprezintă critici de netemeinicie.

Invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din perspectiva momentului subiectiv, recurentul-pârât nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci invocă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Chestiunea determinării începutului termenului de prescripție extinctivă este una de fapt, această apreciere făcându-se în concret, de la caz la caz, și pe baza probatoriului administrat, această modalitate fiind urmată de instanța de apel, ca instanță devolutivă.

Ultima critică invocată de recurentul-pârât vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. art. 1540 și art. 1546 C. civ., susținând, pe de o parte, depășirea limitelor mandatului special, iar pe de altă parte ratificarea contractului de vânzare-cumpărare de către reclamantă.

În raport de critica invocată, Înalta Curte arată că instanța de apel a reținut că reclamanta nu și-a dat acordul și nu l-a împuternicit pe pârâtul C. să înstrăineze vreo suprafață de teren și construcțiile metalice, lipsind consimțământul său privind respectiva vânzare. Ca atare, instanța de apel a apreciat că nu poate s-a produs o depășire a limitelor mandatului, astfel cum a invocat apelantul-pârât, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale menționate mai sus

În raport de considerentele arătate, recursul declarat de recurentul-pârât C. va fi respins.

Analizând recursul declarat recurenții-pârâți D., E., F., G., Înalta Curte urmează să îl respingă, motivat de următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În susținea acestui motiv de casare, recurenții-pârâți invocă, sub un prim aspect, faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (6), art. 480 alin. (3) și de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât recurenții-pârâți au invocat încălcarea de către instanța de apel a unor norme de procedură, Înalta Curte arată că aceste critici se circumscriu motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi realizată analiza instanței de recurs.

Înalta Curte constată că, prin apelul declarat de pârâții D., E., F., G., aceștia au criticat hotărârea primei instanțe, întrucât tribunalul s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut, respectiv pentru motive neindicate în acțiune, în raport de causa petenti a cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel, analizând această critică, a reținut, în ceea ce privește primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a actului juridic, că reclamanta a invocat ca temei juridic lipsa cauzei - art. 966 din vechiul C. civ. și absența totală a consimțământului - art. 948 din același Cod. Curtea a constatat că prima instanța a reținut ca fiind întemeiate motivele de nulitate invocate de reclamantă, respectiv cauza ilicită și lipsa consimțământului reclamantei în ceea ce privește instrăinarea terenului în suprafață de 1.585 mp și construcțiile metalice, și că soluția este corectă, chiar dacă motivarea privind scopul imediat constând în scoaterea din proprietatea publică a terenului nu fusese invocat prin cererea introductivă, acesta neconstituind un considerent decisiv pentru admiterea cererii, iar susținerea potrivit căreia în cauză se poate vorbi cel mult despre o depășire a mandatului este o opinie a pârâților, nicidecum un temei al cererii introductive.

Așadar, faptul că instanța de apel a răspuns criticilor invocate de pârâți în calea de atac, arătând care sunt considerentele pentru care acestea au fost respinse, nu poate conduce la concluzia că instanța a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care impun ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

Înalta Curte nu poate reține nici încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., care prevăd că, în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

În raport de aceste dispoziții procedurale, Înalta Curte arată că soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului, aspect susținut de către recurenții-pârâți, presupune ca hotărârea primei instanțe să fi fost pronunțată în temeiul admiterii unei excepții procesuale, fără a avea loc o judecată a fondului pricinii. Or, în speța dedusă judecății, această situație nu poate fi reținută și, pe cale de consecință, nici încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura și criticile ce vizează încălcarea de către instanța de apel a art. 461 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Instanța de apel a fost învestită cu soluționarea celor trei apeluri principale declarate de reclamanta A., de pârâtul C. și de pârâții D., E., F., G..

Or, în raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația de a expune motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, neputând fi reținută în cauză o încălcare a art. 6 CEDO.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat și încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 413 alin. (1) Cod procedură civilă, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2013

Și această critică, pentru considerentele expuse mai sus, urmează a fi analizată tot din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți invocând încălcarea de către instanța de apel a unor dispoziții de procedură.

Suspendarea cursului judecății unui proces în temeiul dispozițiilor art. art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. poate fi dispusă de instanță, când dezlegarea pricinii atârnă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți.

Din interpretarea normei legale evocate rezultă că acest caz de suspendare impune întrunirea mai multor cerințe legale, respectiv dezlegarea pricinii cu care este învestită instanța în fața căreia se invocă acest incident să depindă în tot sau în parte, de existența sau neexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți.

Prin urmare, instanța sesizată cu soluționarea unei astfel de cereri, chiar dacă constată îndeplinirea cerințelor legale, are puterea de apreciere asupra utilității și oportunității măsurii în ansamblul raporturilor juridice dintre părți, astfel încât măsura să nu permită exercitarea unui abuz de drept procesual al părții care o invocă.

Înalta Curte nu poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., argumentele expuse de recurenții-reclamanți nefiind critici de nelegalitate cu privire la soluția instanței de apel, ci argumente în susținerea temeiniciei cererii de suspendare, ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Analizând criticile recurenților-pârâți în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenții-pârâți invocă, pe de o parte, încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1536 alin. (2) și a art. 970 alin. (2) din vechiul C. civ., precum și a art. 480 din același Cod.

În dezvoltarea criticilor, însă, recurenții-pârâți fac ample trimiteri la situația de fapt, dar și la concluziile raportatelor de expertiză, reprezentând nemulțumirea acestora față de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, în raport de probele administrate. Aceste critici nu deduc instanței de casare examinarea normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, critici specifice unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care criticile formulate nu se circumscriu motivului de casare invocat și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de pârâți.

O ultimă critică invocată de recurenții-pârâți vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.349 din noul C. civ., în materia răspunderii civile delictuale, susținând că soluția în ceea ce privește cel de al doilea petit al cererii de chemare în judecată nu a fost motivată în drept, în sensul că nu s-a indicat de către instanța de apel dacă răspunderea este contractuală sau delictuală.

Înalta Curte arată că, în raport de momentul încheierii actelor juridice deduse judecății - 2009, precum și de principiul neretroactivității legii civile, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864, așadar nu poate fi reținută incidența art. 1.349 din noul C. civ., astfel cum afirmă recurenții-pârâți.

Totodată, contrar afirmațiilor recurenților-pârâți, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat răspunderea acestora în raport de dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ. de la 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, astfel cum reiese expres d