ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 437/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2018, inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata contravalorii imobilului teren situat în str. x, București, în suprafață de 11.293 mp, la valoarea contabilă actuală a imobilului, de 19.101.783 RON, actualizată la data plății, în raport de data pronunțării hotărârii judecătorești, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 20 august 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale și, în baza art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a trimis dosarul spre competentă soluționare la una din secțiile civile ale Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la 11 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub număr de dosar x/2018

Prin încheierea din 25 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a înaintat dosarul secției a VI-a Civile a Tribunalului București spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată la 22 martie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2018

Prin sentința civilă nr. 3765 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 19.101.786 RON cu titlu de despăgubiri, sumă care se actualizează cu indicele de inflație de la data plății efective, precum și suma de 204.222 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 115A/2021 din 22 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția tardivității, invocată din oficiu, fiind respins ca tardiv apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr. 3765 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata A. S.A..

Împotriva acestei decizii, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 2602 din 25 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă sub numărul x/2018****.

Prin decizia civilă nr. 988A/2022 din 17 iunie 2022 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin aceeași decizie, a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva încheierii de ședință din 17 septembrie 2019 și a sentinței civile nr. 3765/17.12.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2018.

A obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, cu schimbarea în tot a hotărârii recurate în sensul, admiterii excepțiilor invocate de către AAAS, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii reclamantei, ca netemeinică și nelegală față de AAAS.

În argumentarea cererii de recurs, pârâta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S a susținut, în esență, că, în mod nelegal, instanța de fond și instanța de apel nu au admis excepția prescripției dreptului material la acțiune față de dispozițiile speciale, respectiv alin. (2) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 și Legea nr. 137/2002/R.

Astfel, raportat la dispozițiile legislației din domeniul privatizării, recurenta a arătat că invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere următoarele:

Dispozițiile art. 39 din Legea nr. 13 7/2002, modificată, instituie un termen special de prescripție care se aplică în cazul în care se valorifica un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării (în speță O.U.G. nr. 88/1997- art. 32). Or, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză, nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv, "repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", reparare care cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare.

Coroborând prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 88/1999, așa cum a fost modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, cu cele ale art. 32

4

alin. (2) din aceeași ordonanță, care condiționează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari de existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, rezultă că data la care a luat naștere dreptul pe care-l valorifică reclamanta în prezenta pricină este data la care a rămas definitivă și irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia au fost restituite în natură imobilele pentru care se solicită despăgubirile (respectiv data de 27.11.2015), așa încât, raportat la data rămânerii irevocabile a hotărârii (data de 27.11.2017) și data formulării cererii de chemare în judecată, octombrie 2018, este prescrisă acțiunea formulată de intimata-reclamantă.

Recurenta arată că invocă și solicită admiterea excepției prescripției pretențiilor din cererea de chemare în judecată pentru plata sumei de 19.101.783 RON, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 11.293 mp. situat în București, str. x restituit foștilor proprietari prin decizia civilă nr. 129A din 6 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2720 din 27 noiembrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, față de dispozițiile art. 2500 alin. (1) și urm. din noul C. civ. și Legea nr. 113/2013.

Astfel, din aceste prevederi legale incidente cauzei, reiese că pretinsul drept material la acțiune pentru plata sumei de 19.101.783 RON curge de la data de 06.03.2015, așa încât, față de art. 2500 C. civ., termenul de 3 ani s-a împlinit la data de 06.03.2018, înainte deci de data introducerii cererii de chemare în judecată - 19.06.2018.

În mod netemeinic și nelegal, instanța de fond și cea de apel au respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind încălcate dispozițiile art. 633 pct. 2 C. proc. civ. atunci când s-a motivat că dreptul s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, respectiv la data de 27.11.2015.

Aceasta, deoarece decizia civilă nr. 129 din 6 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a rămas definitivă la 6 martie 2015, fiind executorie de la aceeași dată, așa încât, în condițiile art. 633 pct. 1 C. proc. civ., care prevede că sunt hotărâri executorii hotărârile date în apel, termenul de prescripție curge de la data de 6 martie 2015 și s-a împlinit la data de 6 martie 2018, înainte de data la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată (19 iunie 2018).

În consecință, recurenta a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă pentru plata sumei de 19.101.783. RON, cu titlu de prejudiciu.

Într-o altă critică, recurenta a susținut că, în mod nelegal, instanța de fond și cea de apel nu au admis excepția lipsei calității procesuale pasive a AAAS.

În argumentarea lipsei calității procesuale pasive, recurenta a arătat, în esență, că: prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. B066/16.07.1999 nu au fost înstrăinate imobilele/terenurile din patrimoniul societății privatizate, ci acțiunile deținute în numele statului la această societate; potrivit O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, Titlul I și art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, A.A.A.S. administrează acțiunile deținute de stat la societățile comerciale, iar nu activele care aparțin societății; acțiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societății reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societății comerciale și asupra cărora poate dispune numai societatea comercială în cauză; A.A.A.S., în cadrul activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acționar în numele statului la aceste societăți; neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăților comerciale, A.A.A.S. nu este răspunzătoare nici de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora; față de art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 15/1990, A.A.A.S. (succesor legal al F.P.S.), în cadrul procesului de privatizare, vinde acțiunile deținute de stat la societățile comerciale, iar nu activele care fac parte din patrimoniul acestora.

Acțiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială și este necesar a se face distincția între acestea și activele societății care reprezintă bunuri sau ansambluri de bunuri care fac parte din patrimoniul societății și de care poate dispune numai societatea comercială în cauză.

Printr-o a treia critică, recurenta a susținut că, în mod nelegal, instanța de fond și cea de apel nu au admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.A. în prezenta cauză, având în vedere că, în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. B066/16.07.1999, în calitate de cumpărător a fost societatea comercială B. S.R.L., cu personalitate juridică distinctă, iar nu reclamanta A. S.A., așa încât aceasta din urmă nu își justifică calitatea procesuală activă în cauză, deoarece nu este parte în contractul de vânzare cumpărare de acțiuni menționat.

Cea de-a patra critică a recurentei, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că, nelegal, instanța de fond și de apel nu au admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în vedere, în esență, că: despăgubirile acordate în temeiul dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăsesc valoric și în capitalul social; valoarea capitalului social este reflectată în numărul acțiunilor ce fac obiectul contractelor de privatizare; acesta este și motivul pentru care multe din contractele de privatizare, în funcție de situația de fapt și de drept a bunurilor societății, aveau prevăzute clauzele privitoare la "Terenuri" și "Clădiri principale", prin care cumpărătorii erau obligați să facă demersurile necesare în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ulterior obținerii acestui certificat, cumpărătorii fiind obligați să majoreze capitalul social cu valoarea terenului, acțiunile suplimentare rezultate urmând a fi repartizate A.A.A.S. ca aport în natură a statului.

Pe cale de consecință, pachetul de acțiuni vândut de A.A.A.S. reprezenta o reflecție fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării.

Totodată, nu poate fi reținut în sarcina instituției publice vreo obligație pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit in vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situația patrimonială a societății, atât cu privire la terenuri și clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât și referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.

În același sens a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

În cadrul cele de a cincea critici, recurenta a susținut că, în mod nelegal, instanța de fond și de apel au admis acțiunea intimatei-reclamante conform dispozitivului sentinței apelate, fiindcă, din actele cauzei și dispozițiile legale incidente, pe fond acțiunea este netemeinică și nelegală.

Astfel, în context, a susținut recurenta-pârâtă, în sinteză, că imobilul teren la care face referire reclamanta nu a făcut obiectul contractului de privatizare, deoarece, prin acest contract, au fost vândute acțiuni și nu active, fiind reiterate argumentele evocate supra (în cuprinsul celei de-a doua critici).

Cea de-a șasea critică a recurentei vizează următoarele aspecte:

Prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, iar nu la valoarea "de piață".

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauza, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existența în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

Prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr. B066/16.07.1999, A.A.A.S. (prin antecesorul sau) a vândut 52,1884% din valoarea capitalului social subscris al societății de stat și nu este posibil că pentru tot prejudiciul suferit de A. S.A., să fie obligată AAAS să plătească în integralitate, valoarea prejudiciului, fiind evidentă disproporția față de valoarea prețului încasat.

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 52,1884% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, A.A.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 52,1884% din capitalul social deținut de stat la A. S.A., diferența rezultată urmând a fi suportată de ceilalți acționari ai societății.

Este lipsită de fundament legal obligarea apelantei A.A.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deținut de stat la A. S.A., fiind legal ca instanța să oblige A.A.A.S. numai la cuantumul de 52% din valoarea despăgubirilor în funcție de procentul de acțiuni vândute.

Or, valoarea de 19.101.783 RON reprezintă valoarea întregului imobil revendicat și, în mod nelegal și abuziv, instanța de fond a obligat numai acționarul A.A.A.S. la plata întregii sume încălcând argumentele arătate mai sus de recurentă și dispozițiile legale, respectiv Legea nr. 31/1990.

După redarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990, recurenta a conchis că repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.

Este nedrept ca, pentru tot prejudiciul pe care l-ar putea suferi societatea privatizată, apelanta să suporte în integralitate valoarea acestui prejudiciu.

Obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamanta, obligația de plata nefiind nici fiscală și nici civilă.

Este adevărat că obligația de despăgubire este una legală, dar legiuitorul a înțeles să confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportului statului la capitalul social al acestei societăți.

Astfel, raționamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înțeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca substanță aportul în natură al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentându-1 contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

În cauză, putem avea, pe de o parte, valoarea aportului statului la capitalul social al societății privatizate cu valoarea imobilului, iar, pe de altă parte, prețul contractual, față de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunurilor restituite și valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat.

De asemenea, se relevă că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu conțin nici o mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului, astfel cum susține reclamanta.

Este adevărat că dispozițiile legale susmenționate nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, dar, față de caracterul comercial al acesteia, devine operant art. 1 Codul comercial, conform căruia unde ea nu dispune se aplică C. civ., respectiv regulile de drept comun - 1084-1086 C. civ.

Astfel, această reparare privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat.

În consecință, în cazul în care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.

De asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, care sunt de imediată aplicare și au aplicabilitate în cauză și prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

în consecință, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogățire fără justă cauza.

Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către această din vânzarea pachetului de acțiuni.

În cazul în care "instanța de apel", mai susține recurenta, va considera aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, trebuie avute în vedere cele decise de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 18/17.10.2011, în sensul că "despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii", așa încât instanța este obligată să soluționeze cauza administrând probatorii cu respectarea dispozițiilor legale sus-menționate, respectiv la valoarea contabilă (nu de piață) a imobilului în litigiu.

Într-o ultimă critică, pe care o apreciază ca fiind subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că în mod nelegal și nejustificat a fost obligată la plata sumei totale de 204.222 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond și a sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

În acest sens, recurenta a apreciat că, așa cum se poate constata din actele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 453 C. proc. civ. privind acordarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece nu se poate reține în cauză culpa sa procesuală.

Astfel, AAAS prin apărările depuse în cauză și-a susținut interesele legale, a aplicat dispozițiile legale, nu a tergiversat nejustificat soluționarea cauzelor, iar prezenta acțiune în pretenții este neîntemeiată.

Întrucât cheltuielile de judecată invocate au constat și în onorariu expert, rezulta că acestea, în conformitate cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pot fi puse în sarcina părții adverse doar în măsură rezultată după evaluarea lor în raport de valoarea pricinii și munca expertului și numai în măsură în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

În lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudențiale care să stabilească cert care este valoarea cheltuielilor de judecată pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită de avocat, instanța trebuie să aprecieze în baza principiului echității și rezonabilității.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în sinteză, respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 7 decembrie 2022, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Părțile au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept invocate (art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.), reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În susținerea recursului au fost invocate formal dispozițiile art. 488 alin. (1) alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia.

În concret, ne aflăm în fața unei duplicări a susținerilor din cuprinsul cererii de apel, mărturie fiind similitudinea dintre cererea de recurs și cererea de apel, formulate de aceeași parte în cauză. Aceleași motive au fost deduse Curții de Apel București spre judecată și sunt acum readuse în discuție în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ignorarea instituției recursului.

Or, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința ce se cere a fi îndeplinită.

În ceea ce privește criticile referitoare la cheltuielile de judecată acordate în etapa fondului și etapa apelului, nici acestea nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece presupune o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Sunt relevante, în speță, considerentele Deciziei nr. 3/20.01.2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, reținute în paragraful 33, cu privire la cheltuielile de judecată, potrivit cărora:

"... pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia".

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S împotriva deciziei civile nr. 988A/2022 din 17 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI - A.A.A.S împotriva deciziei civile nr. 988A/2022 din 17 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2023.