ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 321/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 10 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții F., G. prin H. S.A., BIROUL NAȚIONAL DE CARTE VERDE DIN SPANIA prin BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA și I. S.A. prin J. S.R.L., au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei totale de 5.000.000 euro reprezentând daune morale pentru suferințele afective cauzate.

Pârâtele au invocat în cauză excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive a BIROUL NAȚIONAL DE CARTE VERDE DIN SPANIA prin BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA și a H. S.A..

Soluția primei instanțe:

Prin sentința civilă nr. 1032/NLP/PI din 31 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului BIROUL NAȚIONAL DE CARTE VERDE DIN SPANIA prin BIROUL ASIGURATORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA, invocată de pârâtul BIROUL NAȚIONAL DE CARTE VERDE DIN SPANIA prin BIROUL ASIGURATORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA și s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a H. S.A., invocată de această pârâtă prin întâmpinare și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții G. S.A. prin H. S.A. și I. S.A. prin J. S.R.L..

S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâții G. S.A. prin H. S.A, I. S.A. prin J. S.R.L. și F..

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanții C., D. și E. în contradictoriu cu pârâții G. S.A. prin H. S.A., I. S.A. prin J. S.R.L. și F., fiind obligate în solidar pârâtele G. S.A. prin H. S.A și I. S.A. prin J. S.R.L. la plata sumei de 60.000 EUR, cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului E. și de câte 50.000 EUR cu titlu de despăgubiri, în favoarea reclamantului C. respectiv D..

Soluția instanței de apel:

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E. și pârâții S.C. H. S.A. pentru K., I..

Prin decizia civilă nr. 496/A din 27 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A., B., C., D. și E., de pârâta S.C. H. S.A. pentru K. și de pârâta I. împotriva sentinței civile nr. 1032/NLP/PI din 31 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016.

RECURSUL

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. H. S.A. pentru K. și pârâta I. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă S.C. H. S.A. pentru K. a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate sub aspectul respingerii apelului său și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Timișoara.

A susținut că, dată fiind incidența în speță a normelor de drept material spaniol, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, nefiind contestat în apel, recurenta apreciază că raportat la starea de fapt, la prevederile art. 1968 alin. (1) pct. 2 din C. civ. spaniol, dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris, corespondența dintre reclamanți și societatea de asigurare, chiar dacă ar fi avut un efect întreruptiv asupra termenului de prescripție așa cum susține instanța de fond, nu a fost urmată de introducerea unei acțiuni în pretenții înlăuntrul noului termen de prescripție care a debutat ulterior întreruperii.

Prin urmare, problema litigioasă ce se impune a fi soluționată este reprezentată de data de la care începe să curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea, din perspectiva celui vătămat, a persoanei vinovate, nefiind necesară finalizarea procedurii penale.

Într-o altă critică, recurenta susține că reclamanții C., D. si E. nu sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri raportat la dispozițiile legislației speciale spaniole, că sunt nelegale soluțiile pronunțate în cauză, având în vedere că instanțele au apreciat că, în ciuda existenței unor prevederi legale exprese, cu caracter special, în dreptul material spaniol prin care se limitează, ca efect al voinței exprese a legiuitorului, atât sumele care pot fi acordate cât și sfera de cuprindere a persoanelor îndreptățite la acordarea despăgubirilor este aplicabil principiul general al așa-numitei reparări integrale a prejudiciului.

În acest context, se susține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II (Regulamentul (CE) Nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.07.2007), "cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt", aspecte corect reținute chiar de Tribunalul Timiș.

Pe de altă parte însă, se arată că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au adus o justificare solidă pentru necesitatea derogării de la prevederile art. 4 din Tratatul sus menționat, omițând, în realitate, să indice care sunt în prezenta speță "considerațiile de interes public", respectiv care este situația excepțională care ar atrage aplicarea dreptului material românesc, în dauna dreptului material spaniol, iar potrivit opiniei recurentei, astfel de derogări date de instanțe, pe cale de interpretare, trebuie să fie foarte rare, întrucât situațiile care le generează trebuie să fie unele ce au un caracter absolut excepțional, cum ar fi accidente feroviare sau industriale grave ori atentate teroriste cu victime numeroase.

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâta I. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Timișoara.

In argumentarea memoriului de recurs, se susține că în mod nelegal instanțele au apreciat că dreptul material la acțiune al reclamanților nu era prescris la data introducerii cererii, deși în mod corect, prima instanță a constatat că în litigiu sunt incidente dispozițiile de drept material spaniol de vreme ce evenimentul rutier și implicit prejudiciul cauzat reclamanților prin acesta constând din suferințele, cauzate de decesul rudelor lor s-au produs în Spania. În acest context s-a arătat că în mod greșit instanța de apel s-a raportat la data de 26 decembrie 2016, adică din momentul în care s-a finalizat procesul penal derulat în Spania, dată în raport cu care dreptul la acțiune al reclamanților nu putea fi prescris la momentul introducerii prezentei cereri - 10 octombrie 2016; a mai arătat că în subsidiar s-a reținut că reclamanții ar fi efectuat de-a lungul timpului mai multe demersuri întreruptive de prescripție, conform legii spaniole aplicabile litigiului și ca atare dreptul la acțiune al acestora nu era prescris la data introducerii prezentei cereri. Din această perspectivă a invocat și caracterul contradictoriu al deciziei de apel.

În opinia recurentei-pârâte, data de la care a început să curgă termenul de prescripție de 1 an este data la care reclamanții au cunoscut paguba, deoarece conform informării oficiale a Ministerului Justiției din Spania se arată că în situația particulară a accidentelor de circulație soldate cu victime, sau cu prejudicii aduse persoanelor, exercitarea dreptului la despăgubire nu este condiționată de stabilirea în prealabil a vinovăției șoferului care a cauzat prejudiciul, deoarece operează principiul atribuirii/atragerii răspunderii pentru riscul asumat prin simplul fapt de a conduce un vehicul cu motor.

În acest sens, soluția instanțelor este nelegală, câtă vreme momentul stabilirii unei eventuale vinovații în cadrul procesului penal nu prezenta nicio relevanță din perspectiva cursului prescripției, conform legii spaniole, incidentă în speță și pe care instanțele de fond și de apel au nesocotit-o flagrant, deși în prealabil aceleași instanțe au stabilit că se aplică.

Într-o altă critică, se susține că deși instanțele au decis că, în principiu, litigiul ar trebui soluționat, potrivit dispozițiilor de drept substanțial spaniol (conform cărora reclamanții C., D. și E. nu ar fi îndreptățiți la despăgubiri cu titlu de daune morale), aceleași instanțe au considerat că în materia răspunderii civile delictuale - exclusiv în ceea ce privește categoriile de persoane îndreptățite la dezdăunări și respectiv cuantumul acestora - ar prevala dispozițiile așa-zis imperative ale dreptului material roman (conform cărora reclamanții C., D. și E. sunt îndreptățiți la despăgubiri cu titlu de daune morale), iar din această perspectivă se apreciază a fi incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această critică vizează faptul că normele de drept român în materia răspunderii delictuale - cu accent pe principiul reparării integrale a pagubei (reglementat în cuprinsul art. 1385 C. civ.) - nu fac parte din categoria normelor imperative, deci acestea nu ar putea face obiectul derogării de la legea aplicabilă instituită prin art. 16 din Regulamentul CE nr. 864/2007 («Roma II»).

Se susține acest aspect, întrucât de esența unei norme imperative este ca părțile să nu poată deroga de la ea prin convenții și respectiv interdicția de a se renunța la aplicarea sa - chestiuni ce reies cu evidență din chiar definiția dată normelor imperative.

Or, prevederile art. 1385 C. civ. nu fac parte din categoria normelor imperative, câtă vreme părțile pot deroga de la regula/principiul reparării integrale a prejudiciului, ori pot decide să nu le aplice.

În consecință, câtă vreme dreptul la despăgubire al reclamanților C., D. și E. nu este grefat pe o normă imperativă nu devin incidente în speță dispozițiile de excepție ale art. 16 din Regulamentul CE nr. 864/2007 («Roma II») și ca atare litigiul ar fi trebuit în întregime tranșat, conform normelor de drept material spaniol, norme potrivit cărora, acești trei reclamanți nu au dreptul la despăgubiri câtă vreme există alte persoane în grad de rudenie mai apropiat cu victimele și care au primit despăgubiri de la societățile pârâte.

O a doua critică adusă, se referă la faptul că s-a extins, absolut inexplicabil, aplicabilitatea legii române inclusiv în privința cuantumului despăgubirilor pretins a fi datorate reclamanților C., D. si E., în lipsa oricărui argument în susținerea acestei decizii și în lipsa oricăror prevederi legale în dreptul român care să reglementeze cuantumul dezdăunărilor cuvenite cu titlu de daune morale.

Astfel, legea română, spre deosebire de cea spaniolă nu conține niciun fel de criterii/norme de drept care să determine sumele ce trebuie acordate rudelor persoanelor decedate cu titlu de daune morale și, ca atare, este indubitabil că s-a procedat nelegal atunci când s-a decis să se acorde întâietate normelor de drept substanțial române în fața celor spaniole, în condițiile în care legislația română nu conține prevederii legale anume atunci când vine vorba de cuantificarea daunelor morale.

Prin întâmpinarea, depusă la 23 martie 2021, împreună cu recursul provocat, pârâta I. a solicitat admiterea recursului său și admiterea recursului declarat de pârâta S.C. H. S.A. pentru K. astfel cum a fost formulat și depus la dosarul cauzei.

Prin concluziile scrise, depuse de intimații-reclamanți, la 22 aprilie 2021, aceștia au solicitat constatarea nulității recursului pârâtei S.C. H. S.A. pentru K. în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Motivarea recursului:

Prealabil expunerii considerentelor care susțin soluția pronunțată în cauză se impune clarificarea cadrului procesual, având în vedere cererile părților în cauză, soluția primei instanței, criticile din calea devolutivă de atac, precum și cele din calea extraordinară de atac.

Înalta Curte reține din această perspectivă că prima instanța a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., având în vedere declarația autentică dată de aceste părți în sensul că au fost despăgubite de asigurător și că nu mai au alte pretenții din partea acestuia. Deși cele două părți menționate au declarat apel împotriva sentinței de fond, criticile au vizat numai cuantumul despăgubirilor acordate, deși acestea nu îi vizau, față de ei fiind pronunțată o soluție de respingere a acțiunii ca neîntemeiată. În lipsa unor critici efective care să conducă instanța devolutivă de atac la analizarea acelor considerente ale hotărârii de fond care consacrau caracterul nefondat al pretențiilor celor doi reclamanți, în mod legal instanța de apel a examinat temeinicia sentinței atacate doar prin prisma nivelului de despăgubire acordat.

Concluzia care se impune este aceea că lipsa criticilor asupra statuărilor instanței de fond cu privire la netemeinicia cererii reclamanților A. și B. a imprimat un caracter definitiv acestor statuări, în momentul pronunțării deciziei de apel. Se observă că instanța de apel a sesizat acest aspect, analiza efectuată rezumându-se la verificarea nivelului de despăgubire acordat de instanța de fond, apelul celor două părți fiind respins tocmai în considerarea lipsei criticilor efective cu privire la caracterul nefondat al cererii acestora, astfel cum a fost configurat de instanța de fond. Se observă, totodată, că Înalta Curte nu a fost sesizată cu un recurs care să antameze nelegalitatea deciziei de apel, sub aspectul statuării asupra cererii reclamanților A. și B..

În consecință, Înalta Curte reține puterea de lucru judecat în ceea ce privește caracterul nefondat al cererii reclamanților A. și B., considerentele care justifică soluția pronunțată de instanța de fond nefiind criticate în fața instanței devolutive de atac.

Examinând legalitatea deciziei de apel raportat la criticile formulate și apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte apreciază caracterul fondat al criticii referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se observă, mai întâi că această critică a fost invocată atât prin recursul principal, cât și prin recursul provocat.

Instanța supremă reține că în mod legal instanța de apel a achiesat la considerentele sentinței de fond care au statuat asupra prevalenței dreptului spaniol față de cel național, legislația spaniolă fiind cea aplicabilă cauzei de față.

Nelegalitatea deciziei de apel rezultă din modalitatea în care a fost interpretată legislația incidentă în cauză cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripției pentru acțiunea formulată de intimații-reclamanți. Instanța de apel, deși a redat conținut normelor generale de drept spaniol aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale, nu a observat că în răspunsul comunicat de Ministerul de resort spaniol se precizează în mod expres că prejudiciile aduse persoanelor în urma unui accident de circulație și care vizează despăgubiri pentru urmări, deces, incapacitate fizică, etc, au un regim de despăgubire special, fiind prevăzute în Decretul regal nr. 8/20.10.2004, care prevede principiul atribuirii răspunderii pentru risc celui care a condus autovehiculul, prin simplul fapt că a condus autovehiculul, despăgubirea fiind stabilită de lege în funcție de anumiți factori. Aceste norme speciale în materia răspunderii civile delictuale trebuie coroborate cu normele de drept general care statuează că acțiunea poate fi exercitată de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoștință de faptul prejudiciabil.

La aceste norme legale trebuia să se raporteze instanța de apel pentru stabilirea momentului de început la curgerii termenului de prescripției pentru introducerea acțiunii în despăgubire.

De asemenea, instanța de apel trebuia să analizeze dacă era incidentă dispoziția art. 1973 C. civ. spaniol, prin raportare la corespondența purtată între părți, în sensul de a verifica dacă acea corespondență îmbracă forma procedurală prevăzută de legislația spaniolă pentru a constitui ceea ce norma spaniolă definește ca fiind reclamare extrajudiciară. Se subliniază, din această perspectivă că trebuie analizată existența unei corespondențe personale a reclamanților în prezenta cauză cu pârâții care să îmbrace forma reclamării extrajudiciare reglementată de legislația spaniolă.

Nu este legală raportarea efectuată de instanța de apel la normele generale din materia penală a statului spaniol, în condițiile existenței unei legislații speciale în materia despăgubirilor rezultate din accidente de circulație (acordate inclusiv pentru deces, așa cum rezultă din comunicarea ministerului de resort spaniol), care exclude necesitatea stabilirii penale a făptuitorului pentru acordarea despăgubirilor.

Referirea instanței de apel la solicitările unor terți adresate instanței civile ulterior finalizării procesului penal este eronată. Înalta Curte observă, ceea ce instanța de apel nu a remarcat, că acei terți menționați aveau calitatea de părți civile în procesul penal. În consecință, în mod legal, urmare a finalizării procesului penal cu clasarea dosarului, părțile civile aveau dreptul de a se adresa instanței civile în vederea acoperirii daunelor provocate prin accident și care nu au mai fost analizate. În speță, reclamanții nu s-au constituit părți civile în cauza penală și, în consecință, nu au formulat pretenții în acest cadru care le-ar fi permis, ulterior neanalizării lor de instanța penală, să se adreseze instanței civile. Per a contrario, în cazul reclamanților sunt aplicabile normele menționate anterior, care impun formularea cererii în despăgubire în termen de un an de la data la care au cunoscut faptul prejudiciabil.

Instanța supremă reține și caracterul inconsecvent la considerentelor deciziei de apel. Astfel, fiind investită cu examinarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel trebuia să stabilească ferm care este momentul pe care îl consideră ca fiind cel care determină începutul cursului prescripției, dezvoltând ulterior considerentele și raționamentul care a condus la o asemenea statuare. În speță, instanța de apel pare a nu fi sigură care este acest moment, inserând în considerente și o motivare subsidiară. Or, acest mod de expunere a considerentelor nu respectă rigorile raționamentului juridic, creând aparența unei nesiguranței în interpretarea normelor juridice aplicabile în speță.

Înalta Curte reține caracterul fondat și al criticii invocate de ambele recurente-pârâte subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva reținerii de către instanța de apel a incidenței în cauză a prevederilor art. 16 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II), înlăturând aplicabilitatea dreptului spaniol pentru existența dispozițiilor imperative ale dreptului național.

Se observă că același regulament invocat de instanța de apel statuează în art. 15 alin. (1) lit. f) că legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale reglementează în special (..) persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile personale. De asemenea, art. 18 al actului normativ european prevede că persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acțiune directă împotriva asigurătorului persoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această posibilitate este prevăzută în legea aplicabilă obligației necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare.

În acești termeni trebuie evaluată prevederea aplicată de instanța de apel, respectiv art. 16 din Regulamentul european Roma II. Se observă că instanța de apel nu a identificat o normă imperativă care să statueze asupra persoanelor îndreptățite la despăgubire în urma unui accident de autovehicul. Instanța de apel invocă, în susținerea argumentației sale principiul reparării integrale a prejudiciului, asupra căreia instituie regimul imperativ, prin argumente de ordin general, fără să justifice acest caracter prin ceea ce definește acest statut (se are în vedere una din trăsăturile esențiale ale normei imperative, aceea ca părțile să nu poată deroga de la prevederea legală).

Chiar și în acest context, Înalta Curte reține că normele legale invocate ca având caracter imperativ nu tranșează aspectul persoanei îndreptățită la despăgubire. Cu alte cuvinte, instanța de apel confundă existența dreptului la despăgubire cu existența unui titular la acea despăgubire. Or, sub acest aspect, așa cum s-a menționat deja, nu a fost identificată norma imperativă care să conducă la înlăturarea legislației statului spaniol care restrânge sfera titularilor dreptului la despăgubire. În consecință, Înalta Curte reține caracterul nelegal al deciziei de apel prin care s-a făcut aplicarea prevederilor art. 16 din Regulamentul Roma II, norma imperativă invocată de instanța devolutivă nefiind incidentă în situația juridică impusă de norma de drept spaniol, norma națională nestatuând imperativ în contra normei spaniole.

Pentru considerentele reținute, văzând și dispozițiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză, decizia de apel fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare.

În rejudecare, în conformitate cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de apel va avea în vedere atât statuările instanței supreme asupra cadrului procesual, cât și asupra fondului cauzei, din perspectiva criticilor reținute ca fiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-pârâtă G. prin H. S.A. și recursul provocat declarat de recurenta-pârâtă I. prin J. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 496/A din 27 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C., D. și E. și intimatul-pârât F..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2022.