ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2727/2021

Ședința publică din data de 15 decembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 14 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Suceava la 14 iunie 2017 sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a solicitat admiterea cererii de recunoaștere a unor hotărâri străine și, în consecință, instanța să procedeze în temeiul art. 1095 C. civ. la recunoașterea următoarelor Hotărâri străine pronunțate în Republica Tunisia de către:

- Tribunalul de primă Instanță din Sousse, dosar nr. x, Sentința din data 06.04.2010, nr. copie: 56880;

- Curtea de Apel din Sousse, dosar nr. x, Decizia din data 26.02.2013, nr. copie: 7374;

- Curtea de Casație din Souse, dosar nr. x.2014, Decizia din data 02.04.2015, nr. copie: 2285.

De asemenea, a solicitat instanței să oblige pârâta B. S.A. la plata către aceasta a sumelor executorii prevăzute în hotărârile menționate, după cum urmează:

- suma de 480.209,476 dinari reprezentând daune materiale și a sumei de 200 000 dinari cu titlu de cheltuieli de judecată astfel cum a stabilit Tribunalul de primă instanță din Sousse;

- suma de 200 dinari reprezentând cheltuieli de judecată astfel cum a stabilit Curtea de Apel din Sousse.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea acțiunii reclamantei și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Cu privire la capătul de cerere vizând recunoașterea hotărârilor străine, a învederat faptul că acestea au fost pronunțate cu încălcarea competenței instanțelor române.

Cu privire la capătul de cerere relativ la obligarea la plată a sumelor acordate SME prin hotărârile străine, a înțeles să opună excepția prescripției dreptului reclamantei de a obține executarea silită, precum și greșita individualizare a sumei solicitate în raport de dispozitivul sentinței în fond.

Prin sentința nr. 83 din 8 martie 2019, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de intimată, prin întâmpinare; a admis cererea formulată de petenta A. S.A., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., având ca obiect "recunoaștere și încuviințare executare hotărâri străine"; a dispus recunoașterea pe teritoriul României a sentinței pronunțate la data de 06.04.2010 în dosarul nr. x al Tribunalului de Primă Instanță din Sousse, a deciziei pronunțate la data de 26.02.2013 în dosarul nr. x al Curții de Apel din Sousse și a deciziei pronunțate la data de 02.04.2015 în dosarul nr. x al Curții de Casație din Sousse; a încuviințat executarea hotărârilor arătate; a dispus conversia sumelor la care a fost obligată intimata prin hotărârile arătate, în monedă națională la cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunțată, iar până la data conversiei, dobânda produsă de suma stabilită în hotărârea străină este guvernată de legea instanței care a pronunțat-o.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta B. S.A., criticând sentința atacată pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta A. S.A..

A fost schimbată în parte sentința atacată și în rejudecare, a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca nefondată.

S-a menținut dispoziția privind respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare.

Împotriva deciziei nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, atât reclamanta A. S.A., cât și pârâta B. S.A. au formulat cereri de recurs.

În argumentarea cererii de recurs, după un scurt istoric al cauzei, redând prevederile art. 1097 alin. (1) C. proc. civ. civilă, reclamanta A. S.A. arată că prin decizia atacată, instanța și-a fudamentat soluția pe dispozițiile art. 1100 C. proc. civ., reținând că neîndeplinirea condițiilor din conținutul acestui articol, duce la respingerea cererii de recunoaștere a unei hotărâri străine.

În opinia recurentei, neîndeplinirea unei formalități nu reprezintă motiv de respingere a cererii de recunoaștere a hotărârii străine, întrucât acest motiv nu este expres enumerat de art. 1097 C. proc. civ., care stabilește în mod exhaustiv motivele de refuz a unei astfel de cereri.

Condițiile pe care instața de apel le cataloghează ca fundamentale în vederea admiterii cererii de recunoaștere a unei hotărâri străine, respectiv atașarea documentelor prevăzute de art. 1100 alin. (1) cererii, în forma cerută, nu sunt condiții care să poată conduce la refuzul de a dispune recunoașterea hotărârii, întrucât acesta nu este reglementat expres ca fiind motiv de refuz.

Consideră că instanța de apel trebuia să pună în vedere reclamantei depunerea documentelor în forma cerută de lege, respectiv supralegalizate, sub sancțiunea suspendării cauzei și nu să admită apelul, pe acest motiv, respectiv pentru neîndeplinirea unei formalități.

Susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit norma juridică, dându-i o altfel o altă valoare juridică decât cea prevăzută de lege.

Astfel cum a arătat și în fața instanțelor de fond, sunt aplicabile prevederile Convenției dintre Republica Socialistă România și Republica Tunisia privind asistența juridică în materia civilă și penală, ratificată prin Decretul 483/1971, publicat în B. Of. nr. 11 din 29 ianuarie 1972, care au întâietate față de prevederile C. proc. civ. român, acesta din urmă, doar completând prevederile Convenției bilaterale.

Apreciază că prima instanță, în mod corect a aplicat prevederile anterior enunțate, încuviințând recunoașterea hotărârile străine pe teritoriul României, însă cu ocazia rejudecării fondului, instanța de apel, fără a acorda atenție prevederilor Convenției invocate, a dat prioritate prevederilor normelor de drept intern și a admis apelul, dând normelor de drept aplicabile în cauză o altă interpretare decât cea legal acceptată.

Conchide că se impune o apreciere strictă a normelor de drept care reglementează procedura recunoașterii hotărârilor străine pe teritoriul României.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în principal menținerea în totalitate a dispozițiilor sentinței apelate, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Suceava.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând, în esență, că argumentele recurentei-reclamante nu pot fi încadrate în motivul de casare invocat.

Invocând în drept motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în argumentarea recursului, după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenta-pârâtă B. S.A. susține, în esență, instanța de apel nu motivează de ce s-ar impune în cazul din speță menținerea dispoziției referitoare la respingerea excepțiilor și, din contră, indică în mod expres că este de prisos cercetarea judecătoreasca a celorlalte condiții invocate de către apelantă. În aceeași măsură, se remarcă și o contradicție în raționamentul instanței în sensul că aceasta stabilește că nu mai este necesar cercetarea motivelor calificate de prima instanță ca excepții, dar, cu toate acestea, le menține în apel.

Arată că în apărările din fond și apel, pârâta a invocat în mod constant că există un impediment la recunoașterea hotărârilor străine ce fac obiectul dosarului, respectiv faptul că acestea au fost pronunțate în Tunisia cu încălcarea competenței instanțelor române.

A indicat că acest impediment este prevăzut în art. 22 Convenția încheiată cu Tunisia, iar faptul că a existat o încălcare a competenței instanțelor române rezultă cu putere de lucru judecat dintr-o încheiere ce a fost pronunțată de Tribunalul Suceava în anul 2008 într-un dosar purtat între aceleași părți și având același obiect și cauză.

Precizează că la data de 23.06.2006, pârâta a formulat la rândul său o acțiune împotriva reclamantei din cauză, ce a privit tocmai problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul litigiului la care se face referire în hotărârile străine a căror recunoaștere este solicitată, cu deosebirea că B. S.A. a fost cea care a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a intimatei.

Este de remarcat că în speță sunt îndeplinite condițiile puterii de lucru judecat în privința competenței instanțelor române, cele două litigii indicate fiind purtate între (i) aceleași părți, (ii) având același obiect, pretenții referitoare la despăgubiri și (iii) aceeași cauză, de antrenarea răspunderii contractuale în temeiul aceluiași contract și prin raportare la același eveniment produs în ianuarie 2005.

Faptul că rolurile celor două părți în prezentul dosar au fost inversate (intimata având calitatea de pârâtă în acțiunea de pe rolul Tribunalului Suceava) este indiferent incidenței puterii de lucru judecat.

Ca atare, Tribunalul Suceava s-a pronunțat în 2008 în mod neechivoc cu privire la competența de soluționare a raportului juridic dedus judecății în Hotărârile Străine, în sensul că instanțele române sunt cele competente, și nu instanțele tunisiene. Potrivit prevederilor art. 22 (a) din Convenție, o hotărâre judiciară emanând de la instanțele din Tunisia nu va fi recunoscută în România, dacă instanțele din Tunisia nu erau competente, și având în vedere că acest aspect a fost soluționat cu putere de lucru judecat prin încheierea din 29.02.2008, a susținut în fond că se impunea respingerea cererii intimatei.

Totodată, mai arată că pe calea întâmpinării din fond, precum și în cererea de apel, pârâta a invocat și prescripția dreptului de a obține executarea silită.

Dreptul de a obține executarea silită a obligațiilor aferente hotărârilor a căror recunoaștere se solicită s-a născut la data de 26.02.2013, data pronunțării instanței de apel prin care a respins calea de atac promovată împotriva sentinței date în primă instanță (hotărârea în Fond). Termenul de prescripție s-a împlinit în consecință la data de 26.02.2016, iar acțiunea în recunoaștere din prezentul dosar a fost depusă cu mai mult de un an mai târziu, respectiv la data de 14.06.2017.

Apreciază că stabilirea datei la care hotărârea în fond a devenit executorie are un impact mai larg în speță. Astfel, pe lângă problema stabilirii momentului de la care curge termenul de prescripție, această dată afectează în același timp și cursul de schimb la care are loc conversia sumelor pretins datorate.

Ca atare, analiza deficitară realizată de prima instanță produce o dublă vătămare procesuală, constând în înlăturarea nelegală a beneficiului prescripției, în condițiile pasivității intimatei, precum și introducerea unei confuzii cu privire la suma efectivă la care ar fi obligată.

În contextul în care curtea de apel nu a efectuat analiza acestor două critici enunțate, ce vizau hotărârea de fond, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate deduce raționamentul pentru care a menținut sentința sub acest aspect.

Pe cale de consecință, apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost respinse sau parțial admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluționare pe fond a acestora.

Solicită admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluția instanței de apel în sensul că "menține dispoziția privind respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare" și, rejudecând apelul sub acest aspect, să se procedeze la soluționarea în fond a apărărilor calificate de prima instanță ca excepții, respectiv excepția prescripției dreptului intimatei de a obține executarea silită și apărarea referitoare la încălcarea competenței statului român de către instanțele din Tunisia.

Reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. S.A., prin care a invocat excepția lipsei de interes a pârâtei în promovarea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din 23 iunie 2021 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021 a fost respinsă excepția nulității recursului reclamantei A., invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare, au fost admise în principiu recursurile declarate și a fost acordat termen de judecată la 15 decembrie 2021 pentru discutarea excepției lipsei de interes a recurentei-pârâte în promovarea recursului, invocată de recurenta-reclamantă, și pentru soluționarea recursurilor.

Analizând, cu prioritate, excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte B. în promovarea recursului, Înalta Curte reține că prin calea de atac formulată în cauză, aceasta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva neanalizării criticilor formulate referitor la modul în care prima instanță a soluționat excepțiile invocate de parte în fața instanței de fond.

În cauză, instanța de fond a respins excepțiile invocate de pârâtă, iar instanța de apel, deși a admis apelul pârâtei, în privința excepțiilor invocate de aceasta, a păstrat soluția de respingere.

În condițiile în care în cauză reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei de apel, fără a critica soluția în privința excepțiilor invocate de pârâtă, singura modalitate în care pârâta putea să repună în discuție soluția dată excepțiilor pe care le-a invocat, era aceea de a formula un recurs propriu, astfel încât excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte B. S.A. în promovarea recursului va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar, în cauză, criticile recurentei-reclamante subsumate acestui motiv de recurs sunt fondate.

Este de necontestat că recunoașterea hotărârilor străine este o procedură contencioasă, care are ca scop verificarea îndeplinirii condițiilor de regularitate ale acestor hotărâri.

Potrivit art. 1100 C. proc. civ., cererea de recunoaștere a unei hotărâri străine se întocmește potrivit dispozițiilor C. proc. civ. și trebuie să fie însoțită de următoarele acte:

"a) copia hotărârii străine;

b) dovada caracterului definitiv al acesteia;

c) copia dovezii de înmânare a citației și a actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină, sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunțat hotărârea;

d) orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește celelalte condiții prevăzute la art. 1.096."

Al. 2 al aceluiași articol, prevede imperativ:

"Actele prevăzute la alin. (1) vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, cu respectarea dispozițiilor art. 1.093. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părțile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate".

Totodată, art. 1093 C. proc. civ., alin. (1), (2) și 3 stipulează:

"(1) Actele publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de un agent public străin pot fi produse în fața instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică în statul de origine și apoi de misiunea diplomatică sau oficiul consular român, pentru certificarea autenticității semnăturilor și sigiliului aplicate pe acestea.

(2) Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine al actului, urmată de supralegalizarea efectuată fie de către misiunea diplomatică română sau oficiul consular român din acest stat, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular în România ale statului de origine și, în continuare, în oricare dintre cele două situații, de către Ministerul Afacerilor Externe.

(3) Scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unui tratat internațional la care România este parte sau pe bază de reciprocitate".

Cum în mod legal a reținut și instanța de apel, supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmat de supralegalizarea efectuată de către misiunea diplomatică sau oficiul consular român din țara respectivă.

Ca urmare a aderării la Convenția de la Haga cu privire la suprimarea cerinței de supralegalizare a actelor oficiale străine, încheiată la 5 octombrie 1061, România scutește de supralegalizare toate actele emise de autoritățile țărilor contractante.

Tunisia nu a semnat convenția mai sus menționată, prin urmare actele oficiale din Tunisia, care urmează a o produce efecte legale în România trebuie supralegalizate în Tunisia. În același fel, actele emise de autoritățile române care urmează a produce efecte legale în Tunisia trebuie supralegalizate în România.

Este adevărat că obligația de supralegalizare prevăzută de art. 1100 C. proc. civ. este o condiție sine qua non a recunoașterii unei hotărâri străine emise de către un stat care nu a semnat Convenția de la Haga, omisiunea de a o îndeplini constituind un impediment neechivoc în obținerea unui exequator, însă, este de necontestat că recunoașterea unei hotărâri străine poate fi refuzată de către instanța română ori de câte ori aceasta din urmă constată existența unuia dintre impedimentele enumerate de art. 1097 C. proc. civ.

Astfel, nu se poate face abstracție de prevederile art. 1097 C. proc. civ., care reglementează în mod expres motivele de refuz al recunoașterii.

Potrivit alin. (1) al textului legal menționat:

"recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre următoarele cazuri:

a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internațional privat român; această incompatibilitate se apreciază ținându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română și de gravitatea efectului astfel produs;

b) hotărârea pronunțată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obținută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenței legii aplicabile conform dreptului internațional privat român;

c) procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se află în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine;

d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior ei în străinătate și susceptibilă de a fi recunoscută în România;

e) instanțele române aveau competența exclusivă pentru judecarea cauzei;

f) a fost încălcat dreptul la apărare;

g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată".

De asemenea, potrivit alin. (2) din conținutul aceluiași text:

"recunoașterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internațional privat român, afară numai dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean român, iar soluția adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române".

Prin urmare, în adoptarea soluției pronunțate, în mod nelegal instanța de apel s-a rezumat strict la dispozițiile art. 1100 C. proc. civ., arătând succint că neîndeplinirea condițiilor din conținutul acestui articol duce la respingerea cererii de recunoaștere a unei hotărâri străine, întrucât, astfel cum rezultă din conținutul art. 1097 C. proc. civ., lipsa supralegalizării unor acte sau documente nu reprezintă motiv de respingere a cererii de recunoaștere a hotărârii străine.

Supralegalizarea reprezintă o obligație, a cărei complinire trebuia solicitată de către instanță, putând fi acordat și un termen de judecată în vederea depunerii înscrisurilor în forma cerută de lege.

Pentru rațiunile înfățișate, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat pentru următoarele considerente:

În acord cu cele susținute de recurenta-pârâtă, în speță, se constată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În accepțiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept solicitărilor formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Obligația de motivare, statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție; motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

Numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Or, în motivarea deciziei recurate, nu se regăsește niciun argument cu privire la menținerea soluției de respingere a excepțiilor invocate de către pârâtă în primă instanță, vizând încălcarea competenței statului român și prescripția dreptului reclamantei de a obține executarea silită, deși în dispozitivul hotărârii atacate s-a precizat în mod expres că se "menține dispoziția privind respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare".

Prin omisiunea instanței de apel de a analiza și de a cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, excepțiile invocate de către pârâtă, aspect ce necesita un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte fiind astfel în imposibilitate de a-și exercita, în mod corespunzător, atribuțiile de control judiciar, întrucât hotărârea nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte B. S.A. în promovarea recursului, ca neîntemeiată.

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 370 din 27 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2021.