ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2695/2022

Ședința publică din data de 14 decembrie 2022

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07.08.2018 pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul C., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 RON cu titlu de daune materiale și suma de 200.000 euro cu titlu de daune morale, precum și plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate calculate de la data apariției riscului asigurat, 24.12.2014 și până la plata efectivă, ca urmare a accidentului rutier.

În drept, au fost invocate dispozozițiile art. 43, 49 și 54 din Legea nr. 136/1995 și Norma ASF nr. 23/2014, și art. 1381 și urm C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3694/11.12.2018 s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și s-a declinat competența Tribunalului Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 2474/2020 din 21 septembrie 2020, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins ca neîntemeiate excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și a prescripției dreptului material la acțiune ridicate de pârâta B. S.A, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a 15.000 RON cu titlul de daune materiale și 100.000 RON daune morale; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare la plata dobânzilor legale aferente; a luat act că reclamanta va solicita cheltuieli pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 2474 din 21 septembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă, au declarat apel reclamanta A. și pârâta S.C. B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 799/A din 11 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. și apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2474 din 21 septembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta și la plata dobânzii legale aferente daunelor morale de 100.000 de RON, de la data de 24.12.2014 până la achitarea integrală a debitului și plata sumei de 2940,36 de RON, daune materiale cu dobânda legală de la data fiecărei plăți componente până la achitarea integrală a debitului; a păstrat sentința în rest.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea dosarului aceleiași curți de apel în vederea rejudecării, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că înțelege să critice acordarea dobânzii legale aferente daunelor morale în cuantum de 100.000 RON de la data de 24.12.2014 și până la achitarea integrală a debitului, susținând că hotărârea recurată este nemotivată în raport cu norma specială incidentă (Norma CSA nr. 23/2014) și jurispudența în materie și conține motive străine de natura pricinii și de susținerile părților.

Recurenta consideră că motivarea instanței de apel nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Relativ la daunele morale, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, stabilind daunele morale fără o analiză a jurisprudenței în materie; instanța de apel a majorat de 5 ori daunele morale acordate de către tribunal, fără ca pe parcursul procesului (în apel) să se fi făcut dovezi că starea de sănătate a reclamantei s-ar fi înrăutățit, ceea ce este inexplicabil.

Solicită desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei civile nr. 799/A/2021 a Curții de Apel București, cu consecința întoarcerii executării silite în conformitate cu art. 723 și următoarele C. proc. civ.

In continuare, recurenta susține că instanța de apel nu motivează în mod clar și coerent care a fost rațiunea obligării sale la plata dobânzii legale atât timp cât abia în momentul cercetării judecătorești în cauza de față s-a stabilit pe bază de probe (expertiza tehnică, înscrisuri) vinovăția asiguratului recurentei.

Arată că un asigurător RCA nu poate fi legal obligat la plata dobânzii penalizatoare/penalităților de întârziere în caz de neplată a despăgubirii, plata despăgubirii cu întârziere sau diminuare nejustificată a despăgubirii, atât timp cât odată cu formularea cererii de despăgubire nu se aduc dovezi în sprijinul vinovăției persoanei pentru care societatea de asigurare răspunde, iar societatea de asigurare care se află într-una dintre ipostazele prezentate, pe cale de consecință, datorează exclusiv penalități de întârziere după 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, reglementate prin legislația specială în materie ca reprezentând sancțiunea specifică aplicabilă acestei categorii de debitori. Invocă în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta susține că, până la pronunțarea hotărârii definitive, debitul principal nu are caracter cert, lichid și exigibil, sens în care nu permite curgerea dobânzii legale, situație în care apreciază că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 1535 C. civ. și art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., soluția fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de dobândă/accesorii (sens în care invocă Decizia ICCJ nr. 502 din 17 martie 2017).

Stabilirea despăgubirilor datorate de asigurător pentru producerea riscului asigurat, reglementată prin dispozițiile Titlului II din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 43-48, trebuie interpretată în legătură cu împrejurarea că împotriva autorului accidentului s-a derulat un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare - împrejurare care trebuie evaluată în contextul art. 45 sau al art. 46 din Ordinul nr. 14/2011- text de lege pe care instanța de apel nu 1-a avut în vedere.

Mai mult, în baza art. 2224 alin. (2) C. civ. asigurătorul acoperă prejudiciul terțelor persoane numai în limitele obligațiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare; în baza poliței de asigurare obligatorie, limitele răspunderii asigurătorului sunt stabilite în norma specială (O.U.G. nr. 54/2016 coroborat cu Norma ASF nr. 23/2014). Or, în norma specială nu este prevăzută obligația asigurătorului la plata dobânzilor legale penalizatoare până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, a solicitat anularea capătului de cerere privind întoarcerea executării silite (în principal ca netimbrat și, în subsidiar, întrucât nu a fost începută executarea, ca fiind lipsită de obiect și nefondat), anularea recursului în ceea ce privește capetele de cerere privind nemotivarea hotărârii atacate și a cuantumului daunelor morale; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu privire la capătul de cerere privind contestarea dobânzii legale acordate de instanța de apel, cât și pentru celelalte două capete de cerere (nemotivarea și nivelul daunelor morale acordate).

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 8 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a exercitat acest drept.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția tardivității recursului pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia; totodată, a admis în principiu recursul și a acordat termen de judecată la data de 16 noiembrie 2022.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte respinge excepțiile tardivității și nulității recursului, precum și excepția netimbrării capătului de cerere privind întoarcerea executării silite, invocate de intimata-reclamantă.

În privința excepției tardivității recursului, se constată că aceasta a fost respinsă prin încheierea din 5 octombrie 2022, care are caracter interlocutoriu, fiind dată în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., în complet de filtru, astfel că instanța este ținută de măsura pe care a ordonat-o și nu mai poate reveni asupra acesteia.

Referitor la solicitarea intimatei-reclamante în sensul anulării recursului, în ceea ce privește capetele de cerere vizând nemotivarea hotărârii atacate și a cuantumului daunelor morale, Înalta Curte reține că, în condițiile în care recursul a fost admis în principiu prin încheierea din 5 octombrie 2022, chestiunea privind nulitatea recursului a fost depășită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Cât privește excepția netimbrării cererii accesorii privind întoarcerea executării silite, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată, în raport cu art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, că recurenta-pârâtă este scutită de plata taxei judiciare de timbru, astfel încât, excepția va fi respinsă.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

Nu pot fi reținute criticile recurentei-pârâte referitoare la acordarea dobânzii legale aferente daunelor morale în cuantum de 100.000 RON de la data de 24.12.2014 și până la achitarea integrală a debitului ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

De asemenea, amintește că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalității, independent de normele juridice invocate de părți.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în motivarea deciziei pronunțate incidența dispozițiilor art. 1535 C. civ., art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., art. 663 C. civ., în raport cu care a apreciat argumentat asupra cererii apelantei-reclamante în privința datei de la care curg dobânzile solicitate în cauză.

Se observă că instanța de apel a examinat circumstanțele cauzei, iar faptul că recurenta-pârâtă nu este de acord cu interpretarea dată situației de fapt și prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu înseamnă că și lipsesc cu desăvârșire argumentele reținute de aceasta.

De asemenea, se constată că nemulțumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezidă în faptul că instanța de apel nu ar fi motivat în mod clar și coerent care a fost rațiunea obligării sale la plata dobânzii legale, atât timp cât în cadrul cercetării judecătorești în cauză s-a stabilit pe bază de probe (expertiza tehnică, înscrisuri), vinovăția asiguratului.

Ceea ce supune, deci, analizei recurenta, prin aceste critici formulate, sunt doar aspecte de netemeinicie, cu privire la probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt, chestiuni care nu pot fi analizate în recurs.

Simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări sau existenței unor motive străine de natura pricinii în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, se constată că nu se verifică nici motivul de casare derivat din modul de stabilire și cuantificare a daunelor morale.

În acest context, Înalta Curte reamintește că în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună acestei instanțe, examinarea în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt din perspectiva dimensionării cuantumului daunelor morale acordate, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

Prin intermediul acestor critici, recurenta-pârâtă contestă modul în care instanța de apel a stabilit și interpretat starea de fapt a litigiului, probele avute în vedere la stabilirea acestei situații de fapt cu privire la acordarea daunelor morale, aspecte care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate.

În ceea ce privește jurisprudența instanțelor care trebuie avută în vedere la dimensionarea acestui tip de prejudiciu, invocată deopotrivă de recurentă în fundamentarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi avută în vedere spre a stabili nelegalitatea deciziei ce face obiectul controlului judiciar în etapa recursului.

Fără a nega importanța unei jurisprudențe unitare pe probleme determinate de drept, trebuie menționat că astfel de decizii, nefiind obligatorii pentru instanțe învestite cu cauze similare, au caracter orientativ.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a criticilor desprinse din jurisprudență în cuantificarea acestor despăgubiri luând în considerare circumstanțele particulare ale litigiului și a argumentat în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Criticile recurentei în sensul că un asigurător RCA nu poate fi legal obligat la plata dobânzii penalizatoare/penalităților de întârziere atât timp cât odată cu formularea cererii de despăgubire nu se aduc dovezi în sprijinul vinovăției persoanei pentru care societatea de asigurare răspunde, nu pot fi considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, în condițiile în care problemele ce țin de administrarea și interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

În privința penalităților de întârziere, menționate în recurs, trebuie subliniat și faptul că, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, pârâta nu s-a apărat prin a supune dezbaterii această chestiune, ci, în cuprinsul acestui act procedural, doar s-a raportat la dispozițiile art. 1523 C. civ., respectiv la data de la care curge dobânda. Or, văzând dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., aceste aspecte nu pot fi primite de instanța care judecă recursul, fiind invocate omisso medio.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 1535 C. civ. și art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., soluția fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care, până la pronunțarea hotărârii definitive, debitul principal nu are caracter cert, lichid și exigibil, și, deci, nu permite curgerea dobânzii legale.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În speță, reclamanta a solicitat acordarea dobânzii legale penalizatoare pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de reparare a prejudiciului suferit, ca urmare a producerii unui accident de circulație.

Așadar, nu este vorba de penalitățile reglementate de legislația specială, care au menirea de a sancționa asigurătorul pentru neîndeplinirea obligațiilor expres prevăzute în sarcina sa, ci de dobânda legală penalizatoare, aceste două instituții juridice având finalități diferite.

Potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ.: "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

Totodată, conform art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Se observă din aceste texte de lege că dobânda legală se datorează de drept în cazul neplății sumei datorate la termen, și în cazul unei acțiuni în răspundere civile delictuale, cum este cazul în speță.

Așadar, obligația de dezdăunare există încă de la data cauzării pagubei, iar debitorul este de drept în întârziere de la acest moment, orice amânare, dincolo de această dată a executării obligației, fiind de natură să lipsească creditorul - persoana păgubită de folosul pe care l-ar fi putut obține dacă datoria ar fi fost imediat adusă la îndeplinire.

În consecință, dobânda legală penalizatoare, calculată potrivit art. 1535 C. civ., al cărei scop este repararea prejudiciul înregistrat sub forma beneficiului nerealizat, este datorată de la data producerii faptei ilicite.

Prin urmare, instanța de apel în mod corect a reținut că, în aplicarea art. 663 C. proc. civ., "contrar susținerilor B., despăgubirile nu au devenit certe, lichide, exigibile la data pronunțării hotărârii. Instanța de judecată doar le cuantifică la pronunțare".

Și, de asemenea, în mod judicios a stabilit că, în cazul în care s-ar reține susținerile B. conform cărora dobânda legală ar curge de la data pronunțării hotărârii sau chiar de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost stabilite daunele, ar însemna să se nege și să fie lipsit de efecte însuși art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. privind întârzierea de drept în executarea obligațiilor în materie delictuală.

Cât privește celelalte susțineri ale recurentei referitoare la stabilirea despăgubirilor prin raportare la evaluarea situației existente în cauză, respectiv hotărârea definitivă de condamnare în procesul penal, în contextul art. 45 sau al art. 46 din Ordinul nr. 14/2011, precum și cele referitoare la art. 2224 alin. (2) C. civ., la limitele răspunderii asigurătorului stabilite în norma specială, nu pot fi analizate în recurs, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât au fost invocate omisso medio.

Fiind invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului, deși ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Așa fiind, în mod corect, a fost obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente daunelor morale de 100.000 de RON, de la data de 24.12.2014 până la achitarea integrală a debitului.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A.

Cât privește cererea privind întoarcerea executării, formulată de recurenta-pârâtă, și excepția lipsei de obiect privind respectivul petit, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reține că analiza lor devine superfluă, față de soluția dată recursului, astfel că se impune respingerea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile invocate de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 799/A din 11 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea privind întoarcerea executării, formulată de recurenta-pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2022.