ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2575/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care

o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 381.635 RON, cu titlu de debit principal, la plata sumei de 190.817 RON, cu titlu de prejudiciu, și Ia plata cheltuielilor de judecata.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1073, 1082, 1084 C. civ., art. 43, art. 46 Codul comercial.

Reclamanta a formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 381.635 RON, cu titlu de debit principal, și 190.817 RON, cu titlu de prejudiciu, actualizate cu coeficientul de inflație, începând cu data scadenței ultimei facturi și până la achitare.

În subsidiar, în măsura în care instanța ar concluziona în sensul ajungerii la termen a contractului, a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 77.532 RON, debit principal, actualizat cu coeficientul de inflație de la data scadenței fiecărei facturi și până la achitare; 38.766 RON prejudiciu (conform clauzei penale contractuale), actualizat cu coeficientul de inflație de la data scadenței și până la achitare; 304.192 RON cu titlu de debit principal, actualizat cu dobânda legală și cu coeficientul de inflație de la data scadenței fiecărei facturi și până la achitare.

În subsidiar, în măsura în care instanța ar înlătura contractul și clauza penală, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 381.635 RON, cu titlu de debit principal, actualizat cu dobânda legală și cu coeficientul de inflație, începând cu data scadenței fiecărei facturi și până la zi.

Prin sentința civilă nr. 1232 12 mai 2015, Tribunalul Constanța a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, a admis acțiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 381.635 RON, reprezentând debit principal, și suma de 190.817, RON cu titlu de daune-interese, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 10.830 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv taxă de timbru și onorariu expert.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta societatea B. S.R.L., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr. 309/2021 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul formulat de apelanta pârâtă societatea B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., ca nefondat; totodată, a respins cererea de obligare a apelantei-pârâte la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluționarea în prima instanță a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel; în subsidiar, admiterea recursului, casarea cu reținere a deciziei atacate, iar în rejudecare, admiterea apelului, schimbarea in tot a sentinței civile nr. 1232 din 12 mai 2015 și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecata ca nefondată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecata - în prima instanța, apel și recurs.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că decizia din apel a fost dată cu încălcarea pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la toate apărările pe care le-a invocat în fața primei instanțe și pe care le-a dedus judecății prin cererea de apel, nu a analizat niciuna dintre apărările sale în ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului de prestări servicii din data de 01.06.2008, limitându-se doar la a da prevalență semnării celor doua extrase de cont de către administratorul statutar al societății.

În mod greșit, instanța de apel și-a întemeiat soluția exclusiv pe cele două extrase de cont pe care intimata le-a depus la dosarul cauzei, ignorând toate celelalte apărări pe care le-a formulat în cauză, atât prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, cât și prin cererea de apel și, de asemenea, a soluționat cauza preluând argumentele intimatei, fără să analizeze și să combată apărările recurentei și, mai ales, fără să arate propriul raționament asupra cauzei deduse judecății.

Instanța de apel și-a însușit în totalitate argumentele intimatei, fără să indice măcar mijloacele de proba care i-au întemeiat convingerea de a exclude situația de fapt rezultată din probele pe care pârâta le-a administrat în cauză, atât în față primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, respectiv înscrisuri, interogatoriul reclamantei, martori.

Față de aceste aspecte, se arată că decizia recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., o asemenea hotărâre, nemotivată în fapt și în drept, impunând casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare, chiar daca teoretic instanța de apel s-a pronunțat pe fond, deoarece o motivarea lapidară și strict formală nu permite exercitarea controlului judiciar.

Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (3) Constituția României și art. 6 alin. (1) Convenția pentru apărarea drepturilor omului ce consacra dreptul la un proces echitabil, invocându-se în acest sens Cauza Albina contra României.

Apoi, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru prestațiile pretins a fi executate în perioada 19.03.2010-12.10.2010, în suma de 190.721.59 RON, cât si pentru accesoriile acestora - clauza penală, dobânzi și actualizare cu rata inflației, făcând o greșită aplicare în cauza a dispozițiilor 3 și art. 16 din Decretul - Lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctiva.

Astfel, recurenta a arătat că, potrivit art. IV pct. 4.2. din contract, cele 6 facturi enumerate în cererea de recurs erau prescrise, în mod greșit, instanța de apel nefăcând aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 167/1958, act normativ aplicabil la data emiterii facturilor prescrise, coroborat cu art. 12 din același act normativ. De asemenea, este în mod evident prescrisă și suma solicitată cu titlu de prejudiciu aferent clauzei penale pentru facturile al căror debit principal este prescris.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că "cele doua extrase de cont sunt acceptate fără rezerve de apelanta-pârâtă, care nu a formulat obiecții față de niciunul dintre ele, fiind dovedită prin recunoaștere atât acceptarea facturilor, cât și debitul pretins".

Semnarea celor doua extrase de cont, nr. 102/29.03.2012 și nr. 80/27.03.2013, nu echivalează cu "o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge prescripția", astfel încât sa opereze întreruperea prescripției dreptului material la acțiune în raport de prevederile art. 16 alin. (1) C. civ. 1864.

Extrasele de cont sunt documente contabile și nu atestă recunoașterea executării obligațiilor asumate prin contract de către intimata, astfel încât același extrase să reprezinte și o confirmare a dreptului la plata acestora.

Instanța de apel nu a ținut seama de distincția clară între recunoașterea contabilă a celor doua sume și recunoașterea juridică a datoriei, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 167/1958, considerând în mod eronat că semnarea extraselor de cont reprezintă o "recunoaștere a dreptului la acțiune al reclamantei-intimate".

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ. 1864 și art. 46 Codul comercial, în condițiile în care contractul de prestări servicii din 01.06.2008 și-a încetat efectele la data de 30.06.2010.

În acest sens, s-a arătat că instanțele de fond au statuat în mod corect, iar niciuna dintre părți nu a contestat, că efectele contractului de prestări servicii din 01.06.2008 au încetat de drept la 30.06.2010. Problema de drept soluționată în mod greșit de către instanțele de fond este aceea că "după expirarea termenului contractual între părți a continuat desfășurarea acelorași raporturi juridice, în absenta unui contract întocmit în scop probator (negotium)".

Recurenta-pârâtă arată că, după data de 30.06.2010, era obligatorie încheierea unui nou contract de prestări servicii de către părți, în vederea continuării raporturilor juridice dintre acestea, ceea ce nu s-a mai întâmplat, motiv pentru care nu mai poate să subziste în sarcina sa niciun fel de obligație după această dată și nu pot fi incidente în cauza dispozițiile art. 969 C. civ.. astfel cum, in mod greșit, a reținut instanța de apel; în atare situație, facturile nr. x, 41, 42, 46,49, 51, 58, 61 si 65, în valoare totală de 304.102,26 RON, nu au avut la bază niciun raport juridic între părți, deci pârâtei nu îi incumbă obligația de plată a acestor facturi.

Se susține că nu ne aflam în prezenta unui "contract comercial în formă simplificată", astfel cum în mod greșit s-a apreciat, deoarece părțile nu au derulat relații comerciale bazate pe comanda urmata de executare, ci au avut încheiat un contract care s-a derulat pe parcursul a doi ani și care a încetat prin ajungerea la termen.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că "pentru prestațiile ulterioare datei de 30.06.2010, intimata-reclamanta face dovada raporturilor juridice în modalitatea prevăzuta de art. 46 Codul comercial, în vigoare până la data de 15.02.2013" și, de asemenea, a făcut o greșită aplicare în cauză a acestei dispoziții legale.

În acest sens, recurenta arată că instanța de apel a considerat că "toate facturile menționate de intimata-reclamanta sunt facturi acceptate la plata, inclusiv cele emise după expirarea contractului de prestări servicii din data de 01.06.2008", în condițiile în care facturile respective nu au fost semnate sau stampilate de către administratorul legal al societății, astfel încât nu se poate reține că ar fi fost acceptate la plata.

Încheierea unui nou contract nu a mai avut loc în anul 2010, pentru perioada ulterioară, tocmai din culpa reclamantei-intimate, care nu își îndeplinise obligațiile asumate prin contractul din 01.06.2008. Așadar, toate facturile emise după data de 30.06.2010 nu pot fi considerate ca atestând obligații de plata valabile, din moment ce nu mai exista contractul pe care se întemeiase relația comercială dintre cele doua părți.

Recurenta a mai susținut ca nu poate fi reținut în cauză principiul comercial potrivit cu care "comanda urmată de executare înseamnă contract", așa cum au procedat instanțele de fond, deoarece reclamanta-intimata nu a făcut dovada niciunei comenzi din partea societății pentru executarea unei prestări de către aceasta.

A mai arătat recurenta că instanța de apel a respins solicitarea sa, în sensul administrării de noi probe, în vederea lămuririi situației de fapt deduse judecății, respectiv a executării/neexecutării contractului de prestări servicii din data de 01.06.2008, deci a aplicabilității art. 1073 C. civ.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că obiectul contractului, prevăzut la art. II, nu este clar determinat și nu identifică în mod expres serviciile care trebuiau prestate de către reclamanta-intimata.

De asemenea, recurenta arată că instanța de apel a apreciat în mod greșit că desfășurarea contractului în forma simplificată între părți, după data de 30.06.2010, nu contravine considerentelor sentinței civile nr. 12063/09.10.2013, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2013, având ca obiect cererea recurentei de a se constata rezoluțiunea acestui contract, în condițiile în care statuarea expresă a instanței în acel dosar, în sensul că "acest contract și-a încetat de drept efectele, prin ajungerea la termen, la data de 30.06.2010", a intrat in puterea lucrului judecat.

Critică recurenta și greșita înlăturare a excepției de neexecutare a contractului de prestări servicii din 01.06.2008 de către reclamanta S.C. A. S.R.L., excepție invocată de pârâtă, reținându-se în mod eronat aplicabilitatea in cauza a dispozițiilor art. 1073 C. civ.

Recurenta a arătat că intimata nu și-a îndeplinit următoarele obligații asumate prin contractul de prestări servicii: nu a procedat la punerea la dispoziție de client și piață de desfacere pentru produsele comercializate de recurentă - art. 2.1. contract, teza I; nu a prestat serviciile necesare unei bune desfășurări a activității de livrări intercomunitare sau export - art. 2.2 contract.

Prin facturarea acestor servicii s-a urmărit obținerea anumitor sume de bani în avans, fără ca obligațiile respective să fie efectiv executate de către reclamanta din prezenta cauza.

Recurenta a arătat că înțelege să se prevaleze de dispozițiile art. 1184 din vechiul C. civ. și că, în fapt, contractul de prestări servicii încheiat la data de 01.06.2008 constituia cadrul în care urmau să se deruleze relațiile comerciale dintre părți, iar acest contract-cadru trebuia detaliat pentru fiecare serviciu prestat in parte.

Or, asemenea contracte ulterioare nu există, tocmai pentru ca nu au fost executate obligațiile asumate de reclamantă prin contractul-cadru din data de 01.06.2008.

Recurenta a mai susținut că prețul contractului trebuia să fie determinat sau cel puțin determinabil prin clauzele contractuale, dar nu există nici o asemenea determinare în convenția panilor.

Prin urmare, intimata-reclamantă a stabilit în mod unilateral costul serviciilor pe care pretinde că le-a executat in favoarea societății recurente si le-a facturat fără să detalieze modalitatea de cuantificare a acestor servicii și fără să atașeze facturilor înscrisuri care sa ateste efectiva prestare a serviciilor facturate.

S-a mai susținut că instanța de apel a ignorat probele administrate în cauză, considerând în mod greșit că sunt aplicabile dispozițiile art. 1073 C. civ. și, de asemenea, a dat o conotație greșita și trunchiată corespondenței dintre părțile litigante. Astfel, a fost ignorat faptul că din corespondența depusă chiar de către reclamantă, lipsește tocmai prima etapa, adică cea care să ateste executarea obligațiilor de către aceasta. Toate înscrisurile depuse de reclamanta-intimata ilustrează doar că recurenta-pârâtă desfășura activitate de vămuire, încărcare, descărcare etc. Prin urmare, reclamanta-intimata nu a probat, prin înscrisurile depuse în cauză, că ar fi executat prestațiile a căror plată o solicită în prezenta cauză.

Recurenta a susținut că nu i se poate pretinde să facă dovada unui fapt negativ, respectiv imposibilitatea continuării activității în Portul Constanța, acest aspect rezultând în mod implicit din însuși modul de semnare a contractului din 01.06.2008, cât și din corespondența părților litigante, ulterioară perfectării contractului de prestări servicii, depusă la dosarul cauzei.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că, "în ceea ce privește executarea de către intimata-reclamanta a prestațiilor a căror contravaloare o solicita, tot înregistrarea facturilor și recunoașterea soldului confirmă această executare".

Or, instanța de apel nu a ținut seama de faptul că facturile invocate de către reclamanta-intimata nu sunt însoțite de documente justificative care să ateste prestarea efectivă a serviciilor al căror cuantum este reflectat în factura în cauză.

Recurenta a menționat că facturile nu dau naștere la drepturi și obligații între părți și nici extrasul de cont invocat de către reclamanta-intimata, ele nefiind acte juridice, ci doar documente justificative din punct de vedere contabil.

Recurenta a susținut că facturile emise de către reclamanta-intimata nu au fost niciodată semnate și stampilate de un reprezentant al său, nefiind recunoscute la plată.

A invocat dispozițiile art. 280 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că în sensul acestor dispoziții trebuie interpretate și prevederile art. 46-52 Codul comercial, invocate de către intimata-reclamanta.

A mai susținut că intimata-reclamanta a facturat servicii prestații nave, deși ar fi trebuit să factureze consultanță clienți, conform propriilor sale afirmații, aspect pe care instanța de apel nu 1-a avut in vedere la soluționarea prezentei cauze.

Prin urmare, în condițiile in care reclamanta-intimata nu a depus la dosarul cauzei documente doveditoare ale prestării de servicii, nu se poate aprecia dacă "prestațiile de servicii nave, facturare export din facturile a căror plată o pretinde în prezenta cauza se circumscriu activității autorizate CAEN 6340", a conchis recurenta.

De asemenea, reclamanta-intimata nu a făcut dovada datei la care s-au efectuat prestațiile facturate de către aceasta și a respectării termenului impus de art. 141 alin. (1) si 2 Codul fiscal 2003 pentru emiterea facturilor ce ar fi trebuit să reflecte prestările acesteia, neprezentând relevanță juridică faptul că "părțile au achitat pentru aceste sume impozitele și taxele legale".

Recurenta a mai arătat că instanțele de fond nu au ținut seama de faptul că măsura de "stornare" era obligatorie în considerarea faptului că reclamanta-intimata nu prestase niciunul dintre serviciile facturate de către aceasta. O atare "stornare" ar fi determinat inclusiv rectificarea declarațiilor fiscale ale ambelor societăți și recalcularea impozitului pe profit și a TVA-ului datorat organelor fiscale, de către ambele părți.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat apărările sale cu privire la interpretarea art. 21 din Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 și pct. 48 Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Astfel, s-a susținut că, din interpretarea prevederilor art. 21 Codul fiscal si a art. 48 din Normele de aplicare, rezulta indubitabil că aceste facturi, neînsoțite de documente justificative, nu reprezintă nici documente fiscale complete și, cu atât mai puțin, nu pot constitui dovezi cu privire la executarea prestațiilor de către reclamantă, astfel cum în mod greșit a apreciat Tribunalul Constanța.

Chiar daca normele conținute de Legea nr. 571/2003- Codul fiscal si H.G. nr. 44/2004 au ca scop stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului impozabil și sunt ulterioare semnării contractului din 01.06.2008, ele sunt aplicabile în ceea ce privește analiza realității unor operațiuni comerciale nu numai din perspectiva fiscalizării lor, (fiind în vigoare la data emiterii facturilor, deci a presupusei realizări a prestațiilor), ci și din perspectiva aprecierii valabilității juridice a acestora, inclusiv a obiectului contractului în baza căruia se pretinde că au fost executate.

Recurenta a susținut că instanțele de fond au ignorat faptul că singurele înscrisuri pe care reclamanta-intimata le-a depus în susținerea pretențiilor sale sunt aceste facturi, despre care s-a demonstrat anterior că nu reprezintă probe ale executării prestațiilor de către reclamanta.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a menținut în mod greșit în sarcina sa obligația de a plăti reclamantei-intimate daune-interese în cuantum de 190.817 RON, în condițiile în care clauza penală nu a produs efecte între părțile litigante.

Recurenta a precizat că instanța de apel a menținut soluția tribunalului sub acest aspect, fără a motiva respingerea solicitării sale de a înlătura aceste daune-interese, având în vedere că acestea nu sunt datorate, deoarece sunt nelegale.

Instanța de apel nu a avut în vedere ca o asemenea suma nu a fost facturata de către reclamanta-intimata, astfel că, a susținut recurenta, nu a avut cunoștința despre o asemenea solicitare de daune decât la momentul în care a primit cererea de chemare in judecata și, în condițiile în care nu există o factură emisă pentru suma de 190.817 RON, din punct de vedere contabil, având în vedere calitatea sa de profesionist și dispozițiile Legii nr. 82/1991 a contabilității, nu avea cum să efectueze o asemenea plată.

Recurenta a mai susținut și că prescrierea sumei de 190.721,59 RON, debitul principal solicitat, atrage si prescrierea cuantumului daunelor ce ar putea fi pretinse de reclamanta, care ar putea, teoretic, sa aibă ca obiect numai suma de 95.456,70 RON, neafectată de prescripția extinctiva invocată

În condițiile în care contractul de prestări servicii a încetat la data de 30.06.2010, fapt reținut în mod expres chiar de către instanța de apel, rezultă implicit că și clauza referitoare la penalitate a încetat la aceeași dată să mai producă efecte juridice între părți.

Recurenta a mai precizat că instanța de apel nici măcar nu a analizat faptul ca reclamanta-intimata nu avea dreptul de a actualiza cu rata inflației suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere.

Daunele-interese sub forma clauzei penale nu sunt purtătoare de dobânzi si nici nu pot fi actualizate cu rata inflației, tocmai in considerarea faptului ca ele prin însăși esența lor constituie o cuantificare de către părți, încă de la data încheierii contractului, a unui eventual prejudiciu înregistrat de către acestea. Instanța confunda posibilitatea ca un debit principal sa fie purtător de dobânzi și să fie actualizat și cu rata inflației, cu aceea a unei clauze penale care nu poate fi la rândul ei purtătoare de dobânzi sau actualizată cu rata inflației.

Potrivit argumentelor expuse în cererea de recurs, recurenta a susținut și că tribunalul nu s-a pronunțat cu privire la nulitatea clauzei penale prevăzute de art. 7.1 din contract pentru frauda la lege, deși a făcut aplicarea unei asemenea clauze între părțile litigante; de asemenea, Tribunalul Constanta nu s-a pronunțat nici cu privire la cererea sa subsidiară de reducere a clauzei penale convenite de părți, prin raportare la dispozițiile art. 1070 C. civ. 1864.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a invocat excepția netimbrării recursului, susținând incidența dispozițiilor art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, precum și faptul că prezenta cauză nu se încadrează în prevederile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, nefiind o acțiune introdusă de lichidatorul judiciar în procedura insolvenței.

Totodată, intimata-reclamantă a invocat excepția tardivității recursului, în măsura în care recursul nu a fost formulat în termenul prevăzut de lege, și excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că argumentele și criticile invocate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare invocate ca temei de drept al recursului, respectiv dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pe fond, intimata-reclamantă a solicitat instanței să respingă recursul, ca nefondat, păstrând neschimbată decizia recurată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de partea adversă și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022, Înalta Curte a constatat că recursul scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimată, întrucât din verificările efectuate a rezultat că acesta a fost depus cu respectarea termenului prescris de lege, a respins excepția nulității recursului, constatând că o parte din susținerile autorului căii de atac pot fi analizate prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenți și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Potrivit situației de fapt concordant reținute de către ambele instanțe de fond, între S.C. A. S.R.L., în calitate de prestator, și S.C. B. S.R.L., în calitate de beneficiar, a fost încheiat Contractul de prestări de servicii din data de 01.06.2008.

Potrivit art. II, obiectul contractului îl reprezintă:punerea la dispoziția beneficiarului de clienți și piață de desfacere pentru produsele comercializate de către acesta și informarea beneficiarului cu privire la formalitățile vamale interne, intracomunitare și pentru export în funcție de cerințele acestuia, precum și efectuarea altor servicii necesare bunei desfășurări a activității de livrări intracomunitare sau export desfășurate de beneficiar.

În conformitate cu art. IV din contract, S.C. B. S.R.L. s-a obligat sa plătească contravaloarea prestațiilor către S.C. A. S.R.L., în termen de maxim 45 de zile de la facturare, iar potrivit art. V, prestatorul reclamant se obligă să execute serviciile, cu condiția ca beneficiarul prestației S.C. B. S.R.L. să pună la dispoziția prestatorului toate documentele necesare activității, în ceea ce privește livrările intracomunitare și exporturile pentru care acesta oferă informații și servicii.

Potrivit dispozițiilor art. VII, intitulat Clauza Penală, părțile au convenit că, în cazul in care una dintre ele nu își îndeplinește obligațiile contractuale sau și le îndeplinește în mod necorespunzător, aceasta se obligă să plătească celeilalte părți daune-interese în valoare de 50% din valoarea daunei produse celeilalte.

Potrivit art. III, durata contractului a fost convenită de părți ca fiind de 1 an, începând cu data semnării, contractul prelungindu-se automat cu aceeași perioada, dacă cu 5 zile înaintea expirării termenul stabilit la art. 3.1 nu se prevăd alte termene.

Față de prevederile contractuale, s-a stabilit că acest contract de servicii a produs efecte între părți până la data de 30.06.2010, astfel că numai o parte din facturile a căror contravaloare este pretinsă au fost emise în baza contractului.

De asemenea, pe baza probelor administrate, s-a reținut că, după expirarea termenului contractual la care s-a făcut mai sus referire, părțile au continuat să aibă relații comerciale, în absența unui contract întocmit în scop probator (negotium), intimata-reclamantă continuând să presteze servicii, pe care le-a facturat și le-a pretins la plată recurentei-pârâte.

Pornind de la această precizare a situației de fapt, Înalta Curte va proceda la verificarea hotărârii atacată, în limitele controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac a recursului.

Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat nemotivarea hotărârii, în fapt și în drept, respectiv repronunțarea instanței asupra tuturor apărărilor invocate în fața primei instanțe și pe care le-a dedus judecății prin cererea de apel.

Această critică este parțial fondată.

Cauza are ca premisă, așa cum s-a arătat anterior, continuarea raporturilor juridice dintre părți în formă simplificată, după încetarea efectelor Contractului de prestări de servicii din data de 01.06.2008 prin ajungerea la termen, pe baza prestării acelorași servicii de către intimata-reclamantă, care le-a facturat și le-a pretins la plată recurentei-pârâte.

În situația existenței raporturilor contractuale în formă simplificată, partea care nu și-a executat obligațiile este ținută să răspundă față de cocontractant cu plata contravalorii prestațiilor efectuate, fiind aplicabil art. 1073 din vechiul C. civ., conform căruia "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare".

Însă, reținând îndrituirea intimatei-reclamante la plata prestațiilor și la actualizarea acestei sume cu rata inflației pe temeiul sus-menționat, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel nu răspunde criticii apelantei-pârâte privind greșita obligare la plata sumei de 190 817 RON cu titlu de daune interese, sumă care s-a susținut că nu a fost facturată de către reclamantă și despre care pârâta a luat cunoștință la momentul comunicării cererii de chemare în judecată. De asemenea, apelanta-pârâtă a invocat în cadrul apelului faptul că, "în condițiile în care contractul de prestări servicii încheiat cu reclamanta a încetat la data de 30.06.2010 - fapt recunoscut de instanța de judecată - rezultă implicit că și clauza prevăzută de art. 7.1 din contract a încetat la aceeași dată să mai producă efecte juridice între părți, o clauză nu poate supraviețui mai mult decât convenția părților prin care a fost stabilită."

Sub acest aspect, prima instanță reținuse, lapidar, că "părțile au continuat să aibă relații comerciale în formă simplificată, însă cu respectarea clauzelor din contractul încheiat la 01.06.2008, atâta vreme cât și tarifele la care s-au calculat sumele datorate sunt cele potrivit contractului și penalitățile sunt calculate și acceptate tot potrivit contractului".

S-a arătat de către apelanta-pârâtă că daunele-interese sub forma clauzei penale "nu sunt purtătoare de dobânzi și nici nu pot fi actualizate tocmai în considerarea faptului că prin însăși esența lor constituie o cuantificare de către părți, încă de la data încheierii contractului, a unui eventual prejudiciu înregistrat de acestea".

Or, motivele de apel anterior menționate nu își găsesc niciun răspuns în considerentele deciziei recurate, instanța neanalizând dacă daunele interese solicitate au fost acceptate la plată, respectiv care este mecanismul juridic prin care dispozițiile art. VII din Contract, intitulat Clauza Penală, au continuat să producă efecte în raporturile juridice dintre părți, ulterior încetării contractului.

Consecința este aceea a imposibilității exercitării controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac în legătură cu această chestiune litigioasă, critica recurentei-pârâte sub acest aspect încadrându-se în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază), care devine, astfel, incident în cauză și atrage soluția casării cu trimitere spre rejudecare.

Celelalte critici invocate de recurenta-pârâtă nu vor fi însă primite.

Astfel, nu constituie un aspect de nelegalitate împrejurarea că instanța de apel a dat prevalență semnării celor doua extrase de cont de către administratorul statutar al societății.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor și administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate, situație nerealizată în cauză.

Concluzia instanței de apel, în sensul că, după data de 01.06.2010, suntem în prezenta unui contract comercial în formă simplificată, care a fost executat de reclamantă, s-a întemeiat pe probele administrate și pe interpretarea pe care instanța de prim control judiciar a dat-o acestora, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de valoarea probatorie atribuită celor două extrase de cont acceptate fără rezerve, fără obiecții de către pârâtă, nereprezentând un aspect de nelegalitate.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, apărările din apel formulate sub acest aspect au fost analizate, reținându-se că intimata-reclamantă face dovada raporturilor juridice în modalitatea prevăzută de art. 46 din Codul comercial, în vigoare până la data de 15.02.2013, potrivit căruia obligațiunile comerciale și liberațiunile se probează cu facturi acceptate, că cele două extrase de cont exprimă recunoașterea debitului și au, pe cale de consecință, și efect de întrerupere a prescrierii dreptului la acțiune, că scopul confirmării extrasului de cont nu era doar acela al confirmării că suma se afla înregistrată în contabilitatea pârâtei, așa cum a susținut aceasta, ci chiar semnificația confirmării soldului, adică a debitului, întrucât creanțele și obligațiile față de terți sunt supuse verificării și confirmării pe baza extraselor soldurilor debitoare și creditoare ale conturilor de creanțe și datorii.

Cât privește excepția de neexecutare reiterată de pârâtă pe calea recursului, instanța de apel a reținut că executarea obligațiilor de către reclamantă este confirmată tot de înregistrarea facturilor și recunoașterea soldului și, "în plus, rezultă din înscrisurile cauzei și se afirmă chiar și în apel că întocmirea facturilor s-a realizat tocmai în baza documentelor, informațiilor și instrucțiunilor furnizate intimatei-reclamante de către apelanta-pârâtă însăși, nefiind lipsit de logică, așa cum susține apelanta, ca intimata-reclamantă să emită facturi în baza instrucțiunilor apelantei-pârâte, ci ca în lipsa unor prestații apelanta-pârâtă să dea instrucțiuni și să ofere documente și informații pentru facturarea unor servicii neexecutate, și nu doar o dată ci de douăsprezece ori pe parcursul a trei ani calendaristici, să înregistreze facturile fiscale primite în contabilitate și să recunoască fără rezerve că are de plătit contravaloarea unor servicii neexecutate, la mai mult de un an de la ultima factură primită".

Așadar, în această chestiune, nu se poate reține o omisiune a instanței de apel de a cerceta și verifica apărările pârâtei, în contrapondere cu cele ale reclamantei,

În ceea ce privește criticile subsumate de recurenta-pârâtă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu va fi reținută critica referitoare la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 19.03.2010-12.10.2010, în condițiile în care, deși invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 și art. 16 lit. a) din Decretul - lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, autoarea recursului critică de fapt valorificarea celor două extrase de cont semnate de pârâtă ca dovezi ale recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, solicitând, practic, o reapreciere a probatoriului.

Existența unei cauze întreruptive de prescripție a fost reținută de instanța de apel în urma aprecierii probelor administrate în cauză, această chestiune de fapt rămânând câștigată cauzei și nemaiputând fi examinată în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Distincția pe care recurenta o face între "recunoașterea contabilă a celor două sume" și "recunoașterea juridică a datoriei", este una artificială, în condițiile în care, așa cum a reținut și instanța de apel, unul dintre efectele Extrasului de cont, așa cum sunt acestea reglementate de Normele aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1753/2004, este acela de a servi la comunicarea și solicitarea de la debitor a sumelor pretinse, rămase neachitate, provenite din relații economico-financiare. Extrasul se întocmește în 3 exemplare de compartimentul financiar-contabil al unității beneficiare, pe baza datelor din contabilitatea analitică, exemplarele 1 și 2 fiind transmise unității debitoare, care restituie unității emitente exemplarul 2 semnat pe verso de conducătorul unității și conducătorul compartimentului financiar-contabil, pentru confirmarea debitului. Eventualele obiecții asupra sumelor prevăzute în extrasul de cont se consemnează într-o notă explicativă semnată de conducătorul unității și conducătorul compartimentului financiar-contabil, care se anexează la exemplarul 2 al extrasului de cont.

Din această perspectivă, interpretarea art. 21 din Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 și a punctului 48 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, pe care recurenta le invocă, sunt irelevante, scopul acestor norme fiind legat, așa cum însăși recurenta admite, de stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului impozabil.

Nu pot fi analizate nici susținerile recurentei-pârâte referitoare la greșita înlăturare a excepției de neexecutare a contractului, dar care constau în ample referiri la situația de fapt și la o pretinsă eronată apreciere a probelor administrate, aplicarea dispozițiilor art. 1073 din vechiul C. civ., privitor la efectele obligațiilor, fiind invocată generic, fără a se putea decela aspecte de nelegalitate care să poată fi examinate.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fiind evident că argumente de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ. și art. 46 din Codul comercial, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că după data de 30.06.2010, dată la care efectele contractului de prestări servicii din 01.06.2008 au încetat prin ajungerea la termen, nu era obligatorie încheierea unui nou contract de prestări servicii de către părți în formă scrisă.

În reglementarea Codului comercial, aplicabil raporturilor juridice analizate, contractul se putea încheia valabil în modalități variate, adaptate nevoilor părților, respectiv prin înscris unic sau prin ofertă urmată de acceptare ori ofertă urmată de executare, dar și prin mijloace specifice (corespondență, telefon, fax, factură), apte a naște obligația de plată a serviciilor prestate.

Cât privește faptul că decizia instanței de apel ar contraveni celor statuate prin sentința civilă nr. 12063/09.10.2013, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2013, care a avut ca obiect rezilierea contractului de prestări servicii încheiat de părți la data de 01.06.2008, Înalta Curte constată că această susținere este nefondată, în conținutul hotărârii menționate fiind reținută aceeași situație de fapt și de drept precum cea constatată în prezenta cauză, în sensul că efectele contractului au încetat prin ajungerea la termen, dar că ulterior expirării termenului contractual părțile au continuat relațiile comerciale, în baza unui alt contract, pentru care nu s-a întocmit un înscris în scop probator.

Pentru toate considerentele expuse, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași curte de apel, în limitele care au fost anterior arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 309/2021 din 22 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2022.