ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2541/2022

Ședința publică din data de 5 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 13 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. București a chemat în judecată pe pârâta Compania de Navigație Fluvială Română NAVROM S.A. Galați, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 385032,59 ron plus dobanda legală, cu titlu de prejudiciu patrimonial (despăgubire), sumă ce se compune din: 378828,59 ron chirii plătite de reclamantă în intervalul iunie 2012- 31 decembrie 2013, către Compania Naționala Administrația Porturilor Dunării Maritime S.A. Galați și 6204 ron, cu titlu de impozite plătite către UATO Isaccea pentru anii fiscali 2012-2013; obligarea pârâtei la plata sumei de 1600000 ron, evaluare provizorie, cu titlu de beneficiu nerealizat pentru intervalul iulie 2012- decembrie 2013; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1925 din 03.11.2015 pronunțată de Tribunalul Tulcea s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CNFR Navrom S.A. Galați, ca nefondată.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. București și a fost obligată pârâta CNFR Navrom S.A. Galați să plătească în favoarea reclamantei suma de 378828,59 RON reprezentând c/valoare chirii plătite de reclamantă către B. S.A. Galați și suma de 6204 RON reprezentând impozite plătite de reclamantă către UAT Isaccea, jud. Tulcea, sume la care se adaugă dobânda legală de la data plății fiecăreia dintre sumele lunare achitate de reclamantă cu titlu de chirie și dobânda legală de la data plății sumei achitate cu titlu de impozit și până la data plății efective a acestor sume.

A mai fost obligată pârâta CNFR Navrom S.A. Galați să plătească în favoarea reclamantei suma de 2622034,8 RON reprezentând c/valoare beneficiu nerealizat în perioada 1.07.2012-31.12.2013.

A fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească o diferență de taxă de timbru în cuantum de 3593 RON în contul special prevăzut de art. 40 din O.U.G. nr. 80/2013, iar pârâta CNFR Navrom S.A. Galați a fost obligată să plătească în favoarea reclamantei suma de 60584,33 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost respinse restul pretențiilor reclamantei ca nefondate precum și cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, cerere formulată de pârâta CNFR Navrom S.A. Galați în raport de CN Administrația Porturilor Dunării Maritime S.A. Galați, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 398 din 15.06.2017 s-a respins apelul formulat de apelanta pârâtă, cu obligarea acesteia la plata către intimată a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestie soluții a formulat recurs pârâta Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A., iar prin decizia nr. 4883 din 15 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție Secți a II-a Civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

În rejudecare, la Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 11 februarie 2019, sub nr. x/2014*, iar prin decizia civilă nr. 297 din 16 iunie 2021 a fost admisă cererea de majorare onorariu expert formulată de expert tehnic C. cu suma de 12500 RON, fiind obligată intimata reclamantă la plata acestei sume, a fost admis apelul - după casare - promovat de apelanta pârâtă Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A. împotriva sentinței civile nr. 1925 din 3 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. și cu intimata CN Administrația Porturilor Dunării Maritime Galați.

A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1925 din 3 noiembrie 2015 în sensul că s-a respins în totalitate acțiunea, ca nefondată, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost obligată intimata reclamantă să achite apelantei pârâte cheltuielile de judecată.

Împotriva acestie soluții a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanță egală în grad, în conformitate cu prevederile art. 497 teza a II-a din C. proc. civ., în vederea unei bune adminstrări și înfăptuiri a actului de justiție.

În argumentarea recursului, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., reclamanta susține, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată de un complet de judecată a cărui compunere a fost schimbată de parcursul soluționării cauzei cu nerespectarea dispozițiilor imperative privitoare la repartizarea aleatorie.

În opinia recurentei, decizia a fost pronunțată cu încălcarea normelor imperative care impun respectarea continuității completului de judecată și a repartizării aleatorii a cauzelor, prin înlocuirea unuia dintre membrii completului de judecata pe parcursului soluționării apelului, fără a se proceda la o repartizare aleatorie sau ciclică, astfel cum în mod expres obligă prevederile Legii nr. 304/2004 și ale Regulamentului de Ordine Interioară al Instanțelor de Judecată.

Se arată că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la 11.02.2019, ulterior soluționării cererii de abținere formulată de dl. judecător D., fiind repartizată Completului 5 Apel (constituit cu participarea dl. judecător E. și a dnei judecător F.).

Ulterior, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal din 17 februarie 2021, învederându-se absența d-lui judecător E. aflat în concediu de paternitate, în temeiul prevederilor art. 110 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor de Judecată, s-a dispus prin rezoluție desemnarea judecătorului respectiv, dna judecător G., urmând a fi înlocuit astfel magistratul aflat în imposibilitate temporară de a asigura compunerea completului de judecată.

Or, astfel cum rezultă dintr-o simpla lectură a mențiunilor cuprinse în încheierile de ședință de la termenele ulterioare, completul de judecată se compune în continuare cu participarea dlui judecător E. și a dnei judecător G., neexistând nicio mențiune, proces-verbal or rezoluție în ceea ce privește motivul înlocuirii dnei judecător F., magistrat desemnat în compunerea Completului 5 Apel la momentul repartizării aleatorii a dosarului.

Repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs instituit de pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu nerespectarea dezlegărilor și îndrumărilor cuprinse în decizia de casare.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, nicăieri în cuprinsul deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat cu privire la înlăturarea efectelor puterii de lucru judecat generate de sentința civilă nr. 549 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Macin, ci dimpotrivă a trasat în sarcina magistraților învestiți cu rejudecarea pricinii obligația de stabili limitele faptice și temporare ale ocupării fără drept a terenului.

Sub un al alt aspect, tot din perspectiva nesocotirii dispozițiilor cuprinse în decizia de casare, arată că, potrivit dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia admiterii recursului în primul ciclu procesual, instanța de apel cu ocazia rejudecării era ținută să efectueze o analiză documentată a întregii activități derulate de către intimata pârâtă pe terenul sau în legătură cu terenul în litigiu, pentru a putea stabili în ce măsură oricare dintre acțiunile sau inacțiunile acesteia erau susceptibile de a conduce la imposibilitatea recurentei reclamante de a utiliza imobilul închiriat, în tot sau în parte și pentru ce perioadă de timp.

Analizând însă decizia recurată din perspectiva exigențelor deciziei de casare, se constată că aceasta nu răspunde cerințelor privitoare la stabilirea "tuturor elementelor care configurează existența sau nu a faptei ilicite de ocupare a terenului".

Instanța de apel, odată ce stabilește că potrivit prevederilor art. 44 din O.G. nr. 22/1999 reclamanta nu deținea un drept de exclusivitate cu privire la operarea danelor 4 și 5, ci doar un drept de prioritate în calitate de deținători ai elementelor de suprastructura portuară, concluzionează în sensul inexistenței faptei ilicite fără a mai analiza și stabili prin coroborarea întregului material probator, nicio altă acțiune sau inacțiune a intimatei pârâte ce ar fi putut determina atât ocuparea efectivă a terenului portuar deținut de recurentă, cât și imposibilitatea obiectivă de a îl utiliza conform destinației atribuite.

Din această perspectivă, argumentația instanței de apel în sensul că utilizarea danelor 4 și 5 de către intimata-pârâtă nu constituie prin ea însăși o faptă ilicită, iar ocuparea terenului portuar ca urmare a operațiunilor de stivuire și depozitare a fost doar una parțială, nu este de natură să satisfacă nici cerințele deciziei de casare și nici exigențele etapei de cercetare judecătorească în ceea ce privește individualizarea conținutului faptei ilicite în raport de care s-a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale.

Cu referire la incidența motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciază că hotărârea recurată este nemotivată în ceea ce privește respingerea în tot a cererii de chemare în judecată și, totodată, susține că aceasta cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei în ceea ce privește raționamentul propus de către instanța de apel.

În dezvoltarea acestui motiv, susține, în esență, că decizia atacată este nemotivată atât în ceea ce privește soluția adoptată de instanța cu privire la înlăturarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, cât și cu privire la pretinsa inexistență a faptei ilicite de ocupare a terenului deținut de recurentă, și, totodată, hotărârea cuprinde argumente contradictorii în ceea ce privește configurarea actelor și faptelor care au condus la imposibilitatea reclamantei de utilizare a terenului conform destinației determinate în mod expres și explicit în cuprinsul contractului de închiriere.

Din perspectivă incidenței motivului de nelegalitate instituit de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicită a se observa că modalitatea în care instanța de apel a apreciat cu privire la neîndeplinirea cerințelor atragerii răspunderii civile delictuale reprezintă în realitate o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1357 și urm. din C. civ., precum și a normelor speciale cuprinse în O.G. nr. 22/1999 și respectiv Regulamentul privind închirierea infrastructurii de transport naval care aparține domeniului public al statului.

Astfel, consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, de vreme ce raționamentul instanței vizează exclusiv dreptul intimatei-pârâte, privit ca și vocație generală de a utiliza oricare dintre danele portuare în baza unui contract încheiat cu administrația navală, fără însă a cerceta dacă din perspectiva prevederilor art. 1357 din C. civ. modalitatea de exercitare a acestui drept se constituie sau nu într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trijmiterea cauzei spre rejudecare la o instanță egală în grad.

Intimata pârâtă Compania de Navigație Fluviala Romana Navrom S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Recurenta reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 4 mai 2022, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22 iunie 2022, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 19 octombrie 2022, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea din în apel a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei, iar compunerea completului a fost schimbată, în cursul judecății apelului, cu încălcarea legii.

În ceea ce privește susținerea referitoare la nerespectarea repartizării aleatorii, Înalta Curte constată că inițial, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014 și a fost repartizată aleatoriu completului cu nr. 5.

După casarea deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual, cauza nu a mai fost repartizată aleatoriu ci a fost înregistrată sub nr. x/2014*, și, așa cum prevăd dispozițiile art. 111 alin. (8) din ROI HOT Consiliul Superior al Magistraturii 1375/2015, în forma în vigoare la data înregistrării dosarului în rejudecare, a fost repartizată în mod corect completului inițial investit.

Referitor la schimbarea componenței completului de judecată pe parcursul soluționării apelului cu o pretinsă încălcare a prevederilor legale, Înalta Curte constată că după repartizarea dosarului completului cu nr. 5, inițial investit în urma repartizării aleatorii, unul dintre judecătorii care făceau parte din componența completului, respectiv domnul judecător D., a formulat cerere de abținere, admisă prin încheierea de ședință din data de 12 februarie 2019, astfel încât s-a dispus înlocuirea acestuia cu doamna judecător F., potrivit rezoluției președintelui de secție de pe procesul-verbal aflat la fila x din vol. I al dosarului format în rejudecarea apelului.

Ulterior, doamna judecător F. este înlocuită în componența completului nr. 5 cu doamna judecător H., conform Hotărârii nr. 1 din 11 ianuarie 2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Cosntanța, iar domnul judecător E., aflat în concediu paternal, este înlocuit în componența aceluiași complet cu doamna judecător I..

Așadar, contrar susținerilor recurentei, domnul judecător E. a fost înlocuit temporar cu doamna judecător I., pe durata concediului, iar doamna judecător H. a înlocuit-o definitiv pe doamna judecător F., aceasta din urmă pensionându-se.

La data la care au avut loc dezbaterile pe fondul apelului completul cu nr. 5 era compus din domnul judecător E., titular în complet, revenit din concediu, și doamna judecător H. devenită membru titular în complet, în cursul judecății apelului, potrivit amintitei hotărâri de colegiu, aceștia pronunțând și soluția în urma rejudecării apelului.

Față de aceste considerente, constatând că în rejudecarea apelului au fost respectate atât dispozițiile legale privind repartizarea cauzei cât și cele privind situțiile în care se impune înlocuirea membrilor unui complet de judecată, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. urmează a fi înlăturat.

Se mai critică faptul că hotărârea recurată ar fi fost pronunțată cu nerespectarea dezlegărilor și îndrumărilor cuprinse în decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, motiv de recurs ce poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cu privire la faptul că instanța de apel ar fi înlăturat în totalitate, "fără a oferi niciun raționament propriu" și "într-o manieră absolut nelegală" efectul pozitiv al autorității de lucru judecat ce ar rezulta din sentința civilă nr. 549 din 17 septembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Măcin, Înalta Curte constată că susținerea nu poate fi reținută.

Astfel, potrivit considerentelor deciziei de casare pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de apel, în rejudecare, era obligată "să traseze clar limitele puterii de lucru judecat" atașate sentinței civile amintite.

Cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a analizat și constatat că hotărârea Judecătoriei Măcin nu poate beneficia de puterea de lucru judecat în ce privește existența faptei ilicite pretinsă de reclamantă în prezenta cauză în sarcina pârâtei, câtă vreme deși instanța reține că "terenul a fost ocupat", totuși nu indică cu exactitate despre ce teren este vorba, în ce a constat această "ocupare" și nici care este perioada în care a fost ocupată suprafața de teren portuar și platforma portuară închiriată de reclamantă și nici dacă această ocupare a fost una permanentă sau intermitentă.

Contrar susținerilor recurentei, aceste observații ale instanțe de apel nu reprezintă "un veritabil control de legalitate al hotărârii" Judecătoriei Măcin, în sensul că situația de fapt și de drept reținută de această instanță nu se coroborează cu probatoriile administrate în acea cauză, ci o constatare a faptului că aspectele menționate oricum "nu prezentau importanță esențială în procedura specială sumară a evacuării reglementate de dispozițiile art. 1034 și urm. din C. proc. civ..", acesta fiind motivul pentru care asemenea statuări nu se regăsesc în conținutul hotărârii Judecătoriei Măcin.

În raport cu considerentele ce se regăsesc în cuprinsul deciziei recurate, este nefondată critica recurentei în sensul că instața de apel nu ar fi oferit raționamentul propriu pentru care a ajuns la concluzia că "aspectele reținute de Judecătoria Măcin pot fi luate în considerare în prezenta cauză ca având valoarea probatorie dar nu ca prezumție absolută de putere de lucru judecat."

Sub un alt aspect, recurenta susține că, tot cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., din decizia recurată lipsește analiza întregii activități derulate de către intimata pârâtă pe terenul sau în legătură cu terenul în litigiu, pentru a putea stabili în ce măsură aceasta era susceptibilă de a conduce la imposibiitatea recurentei de a utiliza imobilul închiriat.

Din examinarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată însă că o astfel de analiză există, instanța de apel făcând o amplă analiză a materialului probator administrat în cauză, iar în realitate nemulțumirea recurentei reclamante vizează concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma rejudecării, în sensul că "reclamanta nu a dovedit săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite."

Sub acest aspect, este de subliniat că simpla nemulțumire a recurentei reclamante cu privirev la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a susținerilor reclamantei sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a regulilor de procedură.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nemotivată atât în ceea ce privește soluția de înlăturare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, cât și cu privire la pretinsa inexistență a faptei ilicite de ocupare a terenului deținut de reclamantă, și totodată cuprinde argumente contradictorii în ceea ce privește configurarea actelor și faptelor care au condus la imposibilitatea utilizării terenului.

Sub aspectul pretinsei nemotivări, așa cum s-a arătat cu prilejul analizei motivelor de casare întemeiate pe pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind clară și concisă, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Împrejurarea că recurenta consideră motivarea insuficientă sub anumite aspecte sau că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii.

De asemenea, din perspectiva existenței pretinselor motive contradictorii, instanța de recurs reține că această ipoteză cuprinsă în motivul de casare enunțat se poate invoca atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau când, din unele considerente rezultă temeinicia acțiunii, iar din altele netemeinicia acesteia ori atunci când, în fundamentarea hotărârii, se expun argumente logico-juridice ce se exclud reciproc. În speță, însă, recurenta reclamantă pune în discuție nu contrarietatea argumentelor reținute de instanța de apel, ci situația de fapt constatată de aceasta.

Astfel, se invocă de fapt pretinse contradicții între probele administrate în cauză și concluziile la care a ajuns instanța în urma examinării acestora, precum și insuficienta sau incorecta analiză a întregului material probator, din toate fazele procesuale. Înalta Curte subliniază însă că aprecierile recurentei vizând modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, având în vedere că ea ar presupune o reevaluare a probatoriului (în competența instanțelor fondului), și deci, nu control de legalitate, singurul care poate fi realizat de către instanța de recurs.

O ultimă critică invocată de recurentă, subsumată punctului 8 al art. 488 din C. proc. civ., vizează pretinsa încălcare și aplicare greșită a art. 1357 și urm. din C. civ., precum și a normelor speciale cuprinse în O.G. nr. 22/1999.

În realitate, din dezvolatrea acestui motiv de recurs, rezultă că de fapt recurenta este nemulțumită de maniera de interpretare a probelor administrate în cauză, interpretare pe baza căreia a fost stabilită situația de fapt. Însă, așa cum s-a arătat deja, nu pot face obiectul analizei în recurs criticile care viează temeinicia hotărârii, cum sunt cele care privesc stabilirea situației de fapt ori aprecierea probelor.

Deși recurenta apreciază că în mod greșit instanța de apel își întemeiază întregul raționament pe o analiză exhaustivă a caracterului exclusiv sau neexclusiv de a utiliza dana portuară, instanța de recurs subliniază că lipsa unei asemenea analize a fost unul dintre motivele care au justificat casarea deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual.

Astfel, potrivit considerentelor obligatorii din decizia de casare, s-a reținut că "pe tot parcursul procesului, inclusiv în apel, pârâta s-a apărat, arătând că existența unui contract de prestări servicii, încheiat cu autoritatea portuară, precum și dispozițiile legale care reglementează activitatea în porturi, îi permiteau să folosească orice dane neocupate la data acostării navelor, în condițiile în care a avut acceptul autorității în acest sens, iar aceasta din urmă a încasat și taxe aferente traficului operat în zona în discuție (danele 4 și 5).

O atare apărare presupunea un răspuns specific din partea instanței, prin raportare la dispozițiile legale diferite care reglementează, pe de o parte, închirierea terenurilor portuare, iar, pe de altă parte, utilizarea de către nave a cheiurilor, danelor, instalațiilor portuare."

În mod corect a ajuns instanța de apel la concluzia că exercitarea unui drept nu poate fi faptă ilicită decât în măsura în care aceasta este făcută cu rea credință, situație în care însă se pune problema abuzului de drept, iar în cauză recurenta reclamantă nu a invocat abuzul de drept.

Din această perspectivă, invocarea de către recurentă, direct în recurs, a dispozițiilor art. 14 și urm. din C. civ., nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 297 din 16 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 297 din 16 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2022.