ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4883/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Tulcea reclamanta S.C. A. S.R.L. București a chemat în judecată pe pârâta Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A. Galați, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 385.032,59 RON, cu titlu de daune interese, reprezentând chirii achitate către Compania Națională Administrația Porturilor Dunării Maritime S.A. Galați, în cuantum de 378.828,59 RON, pentru intervalul iunie 2012 - 31 decembrie 2013, precum și impozit plătit către UAT Oraș Isaccea, în sumă de 6204 RON, pentru anii fiscali 2012 - 2013, plus dobânda legală aferentă.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.600.000 RON, cu titlu de beneficiu nerealizat pentru perioada iulie 2012 - decembrie 2013 (evaluat provizoriu), precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1925 din 3 noiembrie 2015, Tribunalul Tulcea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție invocată de pârâta Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A. Galați.

A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 378.828,59 RON, reprezentând chirii plătite de reclamantă către S.C. Administrația Porturilor Dunării Maritime S.A. Galați și a sumei de 6204 RON, impozit achitat de reclamantă către UAT Isaccea, plus dobânda legală de la data plății fiecărei sume și până la data achitării efective de către pârâtă a despăgubirilor.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.622.034,8 RON, reprezentând beneficiu nerealizat în perioada 1 iulie 2012 - 31 decembrie 2013.

A obligat reclamanta să plătească o diferență de taxă de timbru, în cuantum de 3593 RON, în contul special prevăzut de art. 40 din O.U.G. nr. 80/2013.

De asemenea, a obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 60.584,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, cerere formulată de pârâta Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A. Galați, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A. Galați, înregistrată la data de 18 ianuarie 2016 pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 398 din 15 iunie 2018, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 1925 din 3 noiembrie 2015 a Tribunalului Tulcea a fost respins, ca nefondat.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de câte 10.000 RON pentru fiecare din cei doi mandatari - avocați, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

La data de 1 februarie 2007 între Compania Națională Administrația Porturilor Dunării Maritime Galați S.A. (în continuarea CN APDM S.A. Galați), în calitate de locator și S.C. A. S.R.L., în calitate de locatar, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 430, pe o perioadă de 1 an.

Obiectul contractului l-a reprezentat folosința terenului cu suprafața de 15.744 mp, situat în zona Port Isaccea, teren pe care intimata reclamantă urma a desfășura activități cu specific portuar.

Precizarea destinației activității pe terenul închiriat a fost considerată de părți drept un element de esența contractului, aspect care rezultă din cuprinsul art. 1, în sensul că desfășurarea de către locatar a altor activități decât cele convenite conduce direct la stabilirea unei culpe a locatarului în executarea obligațiilor contractuale iar, apoi, la posibilitatea locatorului de a rezilia unilateral contractul astfel încheiat.

Această convenție a suportat un număr de 8 modificări realizate prin acordul de voință al părților și concretizate în emiterea de acte adiționale, ultima modificare făcând obiectul actului adițional nr. x în care a fost indicată suprafața închiriată ca fiind de 18.300 mp care cuprinde și o platformă portuară aferentă cu suprafața de 7.621 mp situată în zona Port Isaccea.

Termenul de valabilitate a contractului a fost prelungit pe perioada de 1 an, pentru intervalul 1 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013.

Deși natura unui astfel de contract impunea ca până la data de 31 decembrie 2013 locatorul să respecte obligația reglementată de art. 1789 C. civ. privind asigurarea în permanență a folosinței liniștite și utile a bunului, fiind dator să se abțină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosință, o astfel de obligație nu a fost respectată întocmai.

Chiar dacă locatorul nu a luat măsuri concrete pentru a asigura chiriașului o utilă și liniștită folosință a terenului închiriat, o astfel de atitudine nu a fost considerată culpabilă, fapt ce nu a dus la notificarea acestuia în vederea rezilierii convenției.

Astfel, prin sentința civilă nr. 549 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Măcin în dosarul civil nr. x/2013 a fost admisă acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtelor Administrația Zonei Libere Sulina RA (în continuarea A.Z.L Sulina) și Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A. (în continuare B. SA) cu consecința evacuării acestora de pe terenul în suprafață de 18.300 mp și de pe platforma portuară aferentă terenului în suprafață de 7.621 mp situate în Portul Isaccea, acestea fiind totodată obligate la eliberarea accesoriilor platformei portuare.

Hotărârea astfel pronunțată a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 207 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția Civilă, în același dosar, prin care s-a dispus respingerea apelului declarat de B. S.A., ca nefondat.

Beneficiind de autoritatea de lucru judecat asupra problemei supuse judecății, în considerentele acestei sentințe s-a reținut faptul că în perioada 1 iunie - 20 noiembrie 2012 pe cheiul cuprins între clădirea APDM și baza Comcereal în zona respectivă s-a aflat macaraua M/P 1720 proprietatea pârâtei A.Z.L Sulina și închiriată de B. Galați, iar în această perioadă au fost încărcate un număr de 60 barje; în perioada 19 noiembrie 2012 - 27 martie 2013 macaraua s-a aflat în același loc și au fost încărcate un număr de 28 de barje; în perioada 12 iunie - 12 septembrie 2013 macaraua plutitoare s-a aflat în același loc fiind încărcate alte barje.

O astfel de constatare s-a realizat în baza adreselor emise de Oficiul de Căpitănie Isaccea nr. 420 din 19 noiembrie 2012, nr. 150 din 11 iunie 2013 și nr. 255 din 16 septembrie 2013, acestea fiind depuse și în cadrul acestui dosar.

Dacă adresa nr. x indică operarea barjelor în perimetrul reprezentat de cheul cuprins între clădirea APDM și baza Comcereal celelalte două adrese indică acostarea de nave și operare în dana aval de clădirea APDM și dana aval de Oficiul Căpităniei Isaccea.

La rândul său, apelanta pârâtă B. S.A. își justifică prezența în Portul Isaccea prin contractul de închiriere nr. x/2009.

Potrivit acestui contract același proprietar/administrator al domeniului public CN APDM Galați S.A., a închiriat S.C. B. S.A. platforma portuară în suprafață de 7.134 mp situată în Portul Isaccea.

Poziționarea părților implicate în prezentul litigiu în Portul Isaccea a reprezentat primul obiectiv al expertizei tehnice navale efectuată cu ocazia judecății apelului de către trei experți tehnici maritimi s-a stabilit că suprafața închiriată de intimata reclamantă este reprezentată la nivelul portului de danele 4 și 5, având ca vecinătate fluviul Dunărea pe latura de nord, cuprinzând o lungime de mal (cheu) de 241 m reprezentând 90 m dana 4 și 151 m dana 5.

În ce privește suprafața închiriată de apelanta pârâtă aceasta este reprezentată de danele 1 și 2, având ca vecinătate pe latura de nord fluviul Dunărea, cuprinzând o lungime de mal (cheu) de 135 m reprezentând 90 m dana 1 și 45 m dana 2.

Suprafețele astfel prezentate, deși sunt dispuse pe același aliniament, sunt despărțite de terenul aferent danei 3, clădirea Oficiului Căpităniei Isaccea și drum de acces, iar din perspectiva curgerii fluviului danele 1 și 2 sunt în amonte față de danele 4 și 5.

Ocuparea de către apelanta pârâtă a suprafeței de cheu deținută legal prin contract de către intimata reclamantă a fost constatată și de cei trei experți cu ocazia redactării obiectivului "b" al raportului de expertiză.

O astfel de concluzie s-a impus ca urmare a indicării mai multor argumente, respectiv, fotografiile depuse la dosarul cauzei, din care rezultă clar faptul că în aval de clădirea căpităniei a fost legată la cheu macaraua plutitoare M/P 1720 proprietatea A.Z.L. Sulina și închiriată apelantei pârâte. Fiind în sensul curgerii fluviului (aval) aceasta nu putea fi poziționată decât în dana 4 și parțial dana 5, pe o porțiune de 120 m, zonă închiriată de intimata reclamantă.

Numitul C., martor audiat și de către instanța de apel a confirmat poziționarea macaralei în zona danelor 4 și 5, suprafață ce a fost folosită și cu ocazia încărcărilor și descărcărilor de piatră din barje în autobasculante, fără însă a cunoaște că zona se afla în deținerea legală a unui alt operator portuar.

S-a arătat faptul că în perioada de timp cuprinsă între luna iunie 2012 și 11 septembrie 2013 apelanta pârâtă a ocupat un teren și o porțiune din platforma portuară care erau închiriate încă din anul 2007 de către intimata reclamantă, societate care și-a îndeplinit în totalitate obligațiile privind plata chiriilor către locatorul C.N. A.P.D.M. S.A. Galați, dar nu a putut opera pe suprafețele respective deoarece acestea erau ocupate de un alt operator.

Totodată, imposibilitatea de operare a mai fost determinată și de un impediment independent de atitudinea apelantei pârâte, respectiv pericol submers reprezentat de epavă (barjă scufundată în luna iulie 2008 și semnalizată ca atare), situație în care porțiunea rămasă din dana nr. 5 pe o lungime de 100 m nu a putut fi folosită.

Ocuparea danei 4 și parțial a danei 5 de către apelanta pârâtă, fără a lua în considerare semnalul costier de semnalizare a pericolului submers, a reprezentat o împiedicare totală a reclamantei de a pune în executare contractele nr. x/2007 și nr. y/2012. S-a menționat faptul că semnalizarea exonerează orice autoritate de la despăgubiri ca urmare a apariției unui accident de orice natură în perimetrul în care acționează semnalul costier.

Obiectivul "c" al expertizei a vizat și lămurirea aspectului privitor la posibilitatea apelantei pârâte de a se extinde pe alte suprafețe, funcție de capacitatea de operare și raportat la propriul său contract cu proprietarul CN APDM S.A. Galați.

Această acțiune de extindere a apelantei pârâte reprezintă practic o încălcare, o imixtiune în raportul contractual al intimatei reclamante cu același locator C.N. A.P.D.M. S.A. Galați, deoarece prin contractul nr. x/2009 nu se prevede cedarea vreunui front de lucru la cheul aparținând danelor 4 și 5 sau a unei porțiuni de teren în favoarea unui alt operator.

Concluzia experților, tradusă la nivel juridic în principul forței obligatorii a unui contract - art. 1270 C. civ., este în sensul că apelanta pârâtă avea dreptul contractual ca, în cazul în care ar fi dorit să realizeze un trafic de referință superior celui contractat, să solicite locatorului punerea la dispoziție a unei dane pentru operare, dar numai în măsura în care această dană era liberă și nu grevată de un contract de închiriere valid cu un alt operator portuar.

Apelanta pârâtă a operat în zona danei 4 în întregime și, parțial, în zona danei 5, fără acordul scris al locatorului, luând unilateral această hotărâre.

La obiectivul "d" s-a lămurit faptul că operatorul portuar, odată cu închirierea terenului și a platformei, nu mai primea de la locator nici o dotare, astfel că manipularea mărfurilor pentru încărcare/descărcare în nave cădea în sarcina operatorului care își aducea mijloacele proprii pentru realizarea operațiunilor. În situația în care nu deține aceste mijloace în patrimoniu acesta poate închiria utilajele de la terți prin contracte de prestări servicii. Acesta a reprezentat și motivul pentru care intimata reclamantă a încheiat un astfel de contract, în care figura cu calitatea de beneficiar, cu o societate ce avea în exploatare o macara plutitoare.

Pregătirea pentru exploatarea terenului luat cu chirie a presupus mai multe măsuri administrative indicate în expertiză la obiectivul "f" ca fiind: obținerea avizelor și acordurilor, dotarea cu echipamente, mijloace tehnice și mașini pentru derularea contractului, încheierea de contracte pentru procurare marfă, asigurarea resurselor umane și materiale.

În opinia experților, prezentată la obiectivul "g" încheierea de către intimata reclamantă a contractului de prestări servicii nr. x din 4 iunie 2012 cu S.C. D. S.R.L. prin care și-a asigurat macara plutitoare, mijloace de transport pe apă reprezentate de remorcher, 2 împingătoare și un număr de 13 barje, avea ca obiectiv performarea în contractul de prestări servicii nr. x din 18 iunie 2012 încheiat cu S.C. E. S.R.L.. În paralel putea fi onorat și contractul nr. x din 10 aprilie 2013 cu S.C. F. S.R.L..

Întrucât între cele două părți S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A. nu a existat un raport contractual direct, ele fiind locatarii aceluiași locator CN APDM S.A., fiecare având titlu propriu, în cauză au fost aplicate regulile generale privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 1349 rap la art. 1357 C. civ., în sensul că, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Din probele astfel administrate de către instanța de apel a rezultat existența în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită de tulburare a intimatei reclamante de către apelanta pârâtă în liniștita și utila posesie a celor două dane, 4 și 5, din Portul Isaccea.

Prejudiciul suportat de intimata reclamantă este unul cert și a fost indicat de experții tehnici maritimi ca fiind alcătuit din plata integrală a chiriei achitată de aceasta către locatorul CN APDM S.A. precum și din beneficiul nerealizat, ca urmare a imposibilității acesteia de a-și desfășura activitatea pe terenul astfel închiriat.

Întrucât expertul contabil desemnat în faza de apel nu a justificat în mod clar istoricul și compunerea debitului plătit de intimata reclamantă cu titlu de chirie către locatorul CN APDM S.A., instanța a considerat justificat calculul efectuat cu ocazia primei judecăți, în cuprinsul căruia expertul a prezentat în detaliu cele 20 facturi fiscale emise de locator pentru locatar și achitate de acesta din urmă, suma totală fiind 378.828,59 RON.

Cu privire la cuantumul beneficiului nerealizat instanța a observat faptul că opinia expertului desemnat în apel a efectua expertiza contabilă nu se conciliază cu cea efectuată la prima instanță și nici cu cea a expertului parte propus de intimata reclamantă, suma calculată de acesta la 4.395 euro fiind disproporționat de mică față de cea a expertului parte G., de 2.476.890 RON, și cea acordată de instanța de fond, 2.622.034,8 RON.

În aceste condiții, instanța de apel a considerat legal și temeinic calculul rezultat din expertiza fondului astfel încât această sumă va reprezenta beneficiul nerealizat de intimata reclamantă în perioada 1 iulie 2012 - 31 decembrie 2013.

Între prejudiciul indicat mai sus și fapta ilicită există un raport de cauzalitate, în sensul că tulburarea în liniștita și utila posesie a terenului de către apelanta pârâtă a dus în mod direct la crearea acestui prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante.

Instanța de apel a apreciat că tulburarea astfel exercitată de apelanta pârâtă nu putea fi realizată decât cu vinovăție, culpa fiind exclusă urmare a modului concret de operare, respectiv depășirea propriei suprafețe închiriate și ocuparea în întregime a danei 4 și parțial a danei 5, spațiu ce nu a fost părăsit decât după obținerea de către intimata reclamantă a unui titlu executoriu de evacuare.

În consecință, instanța de apel a considerat că în mod corect apelanta pârâtă a fost obligată a repara prejudiciul calculat de reclamantă din perspectiva instituției juridice a răspunderii civile delictuale, fapt pentru care hotărârea astfel pronunțată a fost păstrată.

Potrivit celor prezentate mai sus, instanța învestită cu soluționarea apelului în baza art. 480 alin. (1) C. proc. civ. a dispus respingerea apelului, ca nefondat.

Făcând aplicația dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., instanța a dispus obligarea apelantei la plata către intimată a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorarii apărători aleși, deoarece prima este cea care a pierdut procesul.

Referitor la cuantumul acestor onorarii, acesta a fost acordat conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în sume diminuate de câte 10.000 RON pentru fiecare apărător.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A. Galați, înregistrat la data de 4 decembrie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează, pe de o parte, insuficienta motivare a hotărârii, iar, pe de altă parte, faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, critică întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub aspectul insuficientei motivări, recurenta pârâtă a susținut că, contrar prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea atacată nu dezvăluie raționamentul propriu al instanței în raport cu criticile formulate prin apel, ci se limitează la o înșiruire de aspecte de fapt, la redarea unor considerente ale unei hotărâri pronunțate într-un alt litigiu dintre părți, având ca obiect evacuare, precum și la enumerarea concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în apel, dar fără a fi însoțită de o analiză proprie a aspectelor redate de raport.

Astfel, recurenta a relevat acele argumente de drept prezentate prin cererea de apel, privind existența unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei, care nu au fost analizate de către instanța de prim control judiciar, după cum urmează: incidența acelor prevederi legale și a contractului de prestări servicii încheiat cu autoritatea, care îi permiteau să utilizeze zona neocupată, acceptul autorității în acest sens și plata taxelor de cheu aferente traficului operat în zona în discuție, propria conduită a reclamantei, riscul contractual asumat sau imposibilitatea necontestată de a utiliza o parte din spațiu ca urmare a unei situații exterioare conduitei pârâtei (existența unei epave scufundate în dană).

În mod asemănător, recurenta a relevat că instanța de apel nu a trasat clar limitele puterii de lucru judecat a sentinței pronunțate în acțiunea în evacuare și măsura în care se puteau acorda o pretinsă lipsă de folosință și un pretins beneficiu nerealizat pentru întreaga perioadă solicitată și pentru întreaga suprafață a terenului și danelor.

În egală măsură, decizia pronunțată în apel nu cuprinde nici un argument juridic referitor la înlăturarea concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în apel și la alegerea, în mod discreționar, a primei expertize, efectuată în etapa fondului, după cum nu cuprinde nici un raționament juridic relativ la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu sau la certitudinea prejudiciului invocat de către reclamantă. Sub acest ultim aspect, recurenta a relevat împrejurarea că efectuarea unui calcul de către expert, pornind de la o teză expusă nu substituie obligația instanței de a își motiva concluziile.

În ce privește caracterul contradictoriu al considerentelor, recurenta a arătat că instanța de apel a ales să înlăture expertiza contabilă efectuată în apel, dând relevanță celei efectuate la fond, cu o motivare străină de cauză, dar și contradictorie. Astfel, a reținut, pe de o parte, că expertul din apel nu a justificat în mod clar istoricul și compunerea debitului plătit cu titlu de chirie către APDM, deși lucrarea nu a avut un asemenea obiectiv, fiind, prin urmare, un motiv străin de realitatea speței. Pe de altă parte, a reținut disproporția dintre suma stabilită de expertul desemnat de instanță și cea calculată de un expert parte (al reclamantei) sau prejudiciul calculat de expertiza efectuată în etapa fondului, fără ca o atare alegere să poată fi considerată motivată.

Recurenta consideră că au caracter contradictoriu și considerentele referitoare la analiza condiției vinovăției sau pretinsa imposibilitate de operare.

Astfel, se reține existența vinovăției pârâtei deși este "exclusă culpa", sau se reține neîndeplinirea, de către locatorul APDM, a obligației de a asigura folosința liniștită și utilă a terenului închiriat, pentru ca, în final, să fie obligată pârâta la acoperirea întregului prejudiciu.

În mod asemănător, instanța de apel reține, pe de o parte, imposibilitatea parțială de operare a reclamantei ca urmare a unui pericol submers (epava barjei scufundate), dar nu exonerează pârâta, măcar în parte, de acoperirea pagubei sau constată că exploatarea terenului de către reclamantă era condiționată de îndeplinirea unor operațiuni prealabile, dar nu deduce nici o consecință din această situație.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

În susținerea acestei critici de nelegalitate, s-a invocat încălcarea art. 337 și art. 338 C. proc. civ., precum și a principiilor respectării dreptului la apărare și rolului activ (art. 13, art. 22 coroborat cu art. 20 C. proc. civ.).

În concret, s-a arătat că, încuviințând proba cu expertiză contabilă în apel, în mod evident, instanța de apel a considerat-o utilă în soluționarea cauzei și, totodată, a apreciat insuficientă, sau chiar defectuoasă, lucrarea efectuată în fața primei instanțe.

În ipoteza în care expertiza efectuată în apel a fost considerată, la rândul ei, incompletă sau defectuoasă, concluziile acesteia fiind diferite atât în raport cu cele ale raportului depus la instanța de fond, cât și în raport cu opiniile exprimate de experții-parte, instanța de apel avea obligația să pună acest aspect în dezbaterea contradictorie a părților și să dispună lămurirea sau completarea raportului sau efectuarea unei alte lucrări, de un alt expert.

Or, încălcând textele de lege suscitate, instanța de prim control judiciar a ales, în mod aleatoriu și nemotivat, să își însușească concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în etapa fondului.

A mai relevat recurenta că toate criticile sus reținute, relative la insuficienta motivare a hotărârii, existența unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei, neverificarea amănunțită a tuturor argumentelor de fapt și de drept formulate prin cererea de apel, prin coroborarea cu probele administrate în cauză, fac imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs și se subscriu unui motiv de recurs de sine stătător, respectiv necercetarea fondului cauzei deduse judecății.

În sfârșit, prin cererea de recurs s-a invocat și încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Din această perspectivă, recurenta a arătat că au fost încălcate normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 1349, art. 1357 și următoarele C. civ.).

Sub un prim aspect, a susținut că pretinsa faptă ilicită nu există, din moment ce pârâta, operând în zona danelor corespunzătoare suprafeței de teren închiriate de către reclamantă, a exercitat un drept recunoscut de dispozițiile legale și de contractul de prestări servicii încheiat cu APDM.

Astfel, dreptul de a utiliza infrastructura portuară este acordat prin contractul de prestări servicii, iar nu prin acela de închiriere (care vizează doar terenul), iar aceste aspecte rezultă neechivoc din prevederile art. 29 - 35 din O.G. nr. 22/1999 și din Regulamentul de închiriere a terenurilor portuare care aparțin domeniului public din 25 aprilie 2008. Atâta vreme cât dreptul de a utiliza orice dană sau orice cheu era liber la data acostării navelor pârâtei rezulta din contractul de prestări servicii și, în condițiile în care autoritatea portuară - APDM a permis și acceptat extinderea activității pârâtei și fapta recurentei nu a determinat o imposibilitate absolută a exercițiului dreptului a cărui protecție se pretinde de către reclamantă, înseamnă că nu există o faptă ilicită și că instanța de apel a încălcat, prin soluția pronunțată, dispozițiile art. 1353 C. civ. și prevederile O.G. nr. 22/1999.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1357 și art. 1358 din C. civ., în ce privește certitudinea prejudiciului ce se cere a fi reparat. Totodată, analiza instanței ignoră propria contribuție a reclamantei la crearea prejudiciului, precum și conduita autorității portuare care a permis derularea activității, încasând tarife.

În continuare, în cuprinsul cererii de recurs, se dezvoltă considerente referitoare la lipsa certitudinii prejudiciului, în raport de fiecare tip de pagubă ce s-a pretins a fi raportată (cuantumul chiriilor, sumele reprezentând impozit pe teren, beneficiu nerealizat), relevându-se că pârâta nu a ocupat întreaga suprafață de teren, ci doar dana și cheiul sau că nu s-a stabilit componența sumei constând în impozit pe teren.

În ce privește pretinsul beneficiu nerealizat, s-a susținut că acesta nu există, întrucât nu a existat intenția reclamantei de derula operațiuni în portul Isaccea și nici de a executa cele două contracte prin care a încercat să își justifice pretenția.

Totodată, presupunând că s-ar fi produs prejudiciul pretins, nu există legătură de cauzalitate între fapta pârâtei și pagubă. Astfel, nici cocontractanții reclamantei și nici reclamanta însăși nu au urmărit executarea contractelor despre care se pretinde că ar fi generat un beneficiu societății A., iar instanțele de fond nu au verificat dacă reclamanta a utilizat resursele de care se pretinde că ar fi dispus pentru alte operațiuni.

Nu în ultimul rând, instanțele nu au verificat existența cauzelor exoneratoare de răspundere și, prin urmare, incidența prevederilor art. 1372 alin. (2) C. civ.

În sfârșit, sub aspectul inexistenței vinovăției, recurenta a relevat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1357 C. civ. Astfel, B. S.A. Galați consideră că, în baza contractului de prestări servicii și a dispozițiilor legale, era îndreptățită să utilizeze danele și cheiul neocupate, indiferent dacă acestea erau corespunzătoare unei suprafețe de teren portuar închiriată unui terț. Mai mult, până la data la care a fost notificată de reclamantă, pârâta nu a avut cunoștință de împrejurarea că suprafața portuară respectivă fusese închiriată către o altă societate. Toate aceste elemente conduc spre lipsa intenției pârâtei de a săvârși o faptă ilicită.

Totodată, s-au ignorat prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ., atâta vreme cât reclamanta nu a acționat în sensul evitării prejudiciului sau limitării acestuia.

În drept, s-au invocat prevederile art. 337, art. 338, art. 483 și urm. C. proc. civ., art. 1349, art. 1353, art. 1357, art. 1371, art. 1793 și art. 1794 C. civ. și dispozițiile O.G. nr. 22/1999.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat, în principal, inadmisibilitatea recursului, întrucât nu sunt supuse acestei căi de atac hotărârile pronunțate în cererile privind navigația civilă și activitatea în porturi, conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, următoarele:

Instanța de apel a argumentat temeinic îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, astfel că motivul de recurs referitor la insuficienta motivare nu poate fi primit.

Cât privește însușirea, de către instanța de apel, a concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în prima etapă procesuală (în faza fondului), intimata a susținut, în esență, că judecătorii din apel au analizat cele două expertize contabile și au dat prevalență celei mai bine argumentate.

A mai arătat intimata-reclamantă că erau îndeplinite toate condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, iar instanța de apel nu era obligată să reia argumentele deja prezentate de instanța de fond. Totodată, nu pot fi considerate străine de natura cauzei referirile instanței de apel relative la mențiunea din raportul de expertiză privind istoricul și compunerea debitului constând în chirii, câtă vreme expertul contabil a inclus în capitolul de cheltuieli al A., în scopul diminuării prejudiciului, aceste chirii.

În mod corect a înlăturat instanța de apel așa-zisa culpă concurentă a reclamantei, în condițiile în care factorul generator de prejudiciu a constat în ocuparea abuzivă a terenului, după cum nici existența unui impediment obiectiv de operare nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere. Concret, existența în zona danei 5 a semnalizării costiere de pericol submers a reprezentat un argument al instanței de apel, pentru înlăturarea susținerilor pârâtei în sensul că s-ar fi putut opera în acea zonă.

Față de criticile întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimata a arătat că instanța nu a încălcat dreptul la apărare al apelantei, câtă vreme a încuviințat și administrat un probatoriu amplu și avea posibilitatea legală să înlăture orice probă ce nu se corobora cu celelalte dovezi administrate, nu a lăsat aspecte nesoluționate, în raport cu un conținut, oricum, confuz, al motivelor de apel și, ca atare, nu se poate conchide că nu a analizat fondul cauzei.

În sfârșit, în raport cu criticile întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimata a susținut că nu reprezintă decât o repunere în discuție a situației de fapt, prezentată, în mod voit, eronat.

În drept, intimata-reclamantă a invocat prevederile art. 205, art. 483 alin. (2), art. 488 alin. (1), art. 489 alin. (2), art. 490, art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (1)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport analizat în completul de filtru la data de 26 aprilie 2018 și, ulterior, comunicat părților.

Prin încheierea din 20 septembrie 2018 a fost respinsă excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac în reformare, invocată de intimata-reclamantă, recursul a fost admis în principiu și, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părților.

Recursul declarat de pârâta B. S.A. Galați este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța reamintește că motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, ea trebuie să ofere părților și instanțelor de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Așadar, astfel cum rezultă din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea unei decizii pronunțate de către instanța de apel nu poate privi numai împrejurările de fapt, ci ea trebuie să se refere, deopotrivă, și la împrejurările de drept ce fundamentează soluția.

Din această perspectivă, constată că, în adevăr, unele argumente invocate de către pârâtă atât în etapa fondului, cât și prin cererea de apel, nu au fost în nici un fel analizate prin decizia recurată, din perspectiva regulilor de drept incidente raportului juridic dedus judecății, deși atare apărări tindeau la înlăturarea caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudiciu și, prin urmare, vizau aspecte esențiale al pricinii.

Astfel, fapta ilicită imputată pârâtei-recurente a fost aceea că a ocupat și exploatat, fără drept, imobilul închiriat reclamantei, în perioada iulie 2012 - decembrie 2013 și această faptă abuzivă a determinat o imposibilitate totală pentru A. de a mai opera pe terenul închiriat.

Pe tot parcursul procesului, inclusiv în apel, pârâta s-a apărat, arătând că existența unui contract de prestări servicii, încheiat cu autoritatea portuară, precum și dispozițiile legale care reglementează activitatea în porturi, îi permiteau să folosească orice dane neocupate la data acostării navelor, în condițiile în care a avut acceptul autorității în acest sens, iar aceasta din urmă a încasat și taxe aferente traficului operat în zona în discuție (danele 4 și 5).

O atare apărare presupunea un răspuns specific din partea instanței, prin raportare la dispozițiile legale diferite care reglementează, pe de o parte, închirierea terenurilor portuare, iar, pe de altă parte, utilizarea de către nave a cheiurilor, danelor, instalațiilor portuare.

Astfel, potrivit art. 35 din O.G. nr. 22/1999, republicată în anul 2010, în forma în vigoare în perioada de referință (iulie 2012 - decembrie 2013), închirierea terenurilor către operatori se face în condițiile art. 31, prin contracte al căror conținut minimal este cel prevăzut de art. 34, în conformitate cu dispozițiile regulamentului aprobat prin ordin al ministrului, regulamentul stabilind și categoriile de infrastructură care pot fi închiriate.

Pe de altă parte, potrivit art. 36 din același act normativ, utilizarea de către nave a cheurilor, danelor, instalațiilor portuare nu se realizează în baza contractelor de închiriere a infrastructurii portuare, încheiate de operatori cu administrațiile portuare (la rândul lor, concesionare ale infrastructurii portuare aflate în domeniul public al statului sau al unităților administrativ teritoriale, după caz) ci pe bază de comandă/contract de prestări servicii încheiat între administrații și proprietarii/operatorii navelor sau agenții acestora.

Instanța de apel nu a răspuns, în nici un fel, apărării pârâtei potrivit căreia, prin raportare la art. 44 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, administrațiile portuare sunt cele care alocă danele în care navele urmează să acosteze și să opereze, dau acceptul portuar, această alocare efectuându-se, potrivit alin. (3) al aceluiași text de lege, în funcție de solicitările operatorilor, cu acordarea de prioritate operatorilor care dețin elemente de suprastructură în dana respectivă sau cărora le-au fost impuse condiții de trafic/performanță la încheierea contractelor de concesiune.

Așadar, instanțele de fond erau chemate să stabilească, în primul rând, dacă închirierea unei suprafețe de teren, aferente unei dane, oferea exclusivitate chiriașului în a efectua operațiuni la dana respectivă. De asemenea, instanțele erau chemate să stabilească desfășurarea căror operațiuni conexe activităților de transport naval puteau determina imposibilitatea absolută și permanentă, în intervalul de referință, pentru reclamantă, de a-și desfășura activitatea pe terenul închiriat.

În concret, se impunea a se face cuvenita diferențiere între activitățile conexe activităților de transport naval în legătură cu operarea navelor, în sensul dispozițiilor art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999 republicată (în forma în vigoare la data respectivă), în sensul că încărcarea/descărcarea navelor este o operațiune diferită de cea referitoare la depozitarea, stivuirea mărfurilor. Prima operațiune, prin natura ei, este o activitate intermitentă, ce nu poate genera imposibilitatea permanentă de operare pentru reclamanta-intimată, în vreme ce depozitarea/stivuirea, etc., poate avea caracter de continuitate și poate conduce la imposibilitatea utilizării elementelor de infrastructură portuară constând în terenuri, platforme, drumuri tehnologice ș.a.m.d.

Or, nestabilind toate aceste elemente care configurează existența sau nu a faptei ilicite de ocupare a terenului închiriat reclamantei și a legăturii de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și prejudiciul pretins, prin imposibilitatea absolută și permanentă de operare a reclamantei în intervalul de referință, ci limitându-se a cita doar concluziile raportului de expertiză tehnică navală și considerentele sentinței nr. 549 din 17 septembrie 2013 a Judecătoriei Măcin, instanța de apel a pronunțat, în adevăr, o hotărâre insuficient motivată, atât în fapt, cât și în drept.

Din această perspectivă, este corectă susținerea recurentei potrivit căreia instanța de prim control judiciar a omis să traseze clar limitele puterii de lucru judecat a sentinței de evacuare, sus arătate.

Din cuprinsul acesteia se putea deduce doar, pe de o parte, că la data învestirii instanței, iar nu pe întreaga perioadă ce interesează speța, pârâta alături de Administrația Zonei Libere Sulina, ocupau fără drept terenul închiriat reclamantei (fără a reieși dacă în întregime sau doar în parte).

Faptul că ocuparea fără drept a unui imobil era în întregime imputabilă pârâtei din prezenta cauză, în raport de entitatea care avea drept de dispoziție asupra macaralei plutitoare și că, prin urmare, doar aceasta este obligată să acopere prejudiciul cauzat, era o chestiune ce urma a fi stabilită de către instanța învestită cu acțiunea în răspundere civilă delictuală de față, printr-un raționament propriu, ceea ce instanța de apel a omis să facă.

Pe de altă parte, din considerentele aceleiași hotărâri a rezultat că pârâta, în perioada iunie 2012 - 11 septembrie 2013, a efectuat operațiuni de încărcare a unui anumit număr de barje. Or, așa cum s-a arătat în precedent, operațiunea de încărcare/descărcare are un caracter intermitent, iar pentru a concluziona asupra caracterului permanent al imposibilității reclamantei de a își folosi întreg terenul închiriat, instanța de apel ar fi trebuit să efectueze propriul raționament juridic, luând în analiză toate probele administrate în cauză, nu doar concluziile raportului de expertiză tehnică navală. Faptul că experții înșiși, pentru a răspunde obiectivelor ce le-au fost stabilite, au efectuat propria analiză a celorlalte probe administrate (înscrisuri constând în contractele încheiate de fiecare din cele două părți cu APDM, planșe foto, corespondență purtată de părți cu administrația ș.a.m.d) nu exonera instanța de apel de a analiza materialul probator administrat în cauză, de a expune propriul raționament asupra mecanismului producerii pagubei, de a indica textele de lege incidente raportului juridic dedus judecății și, în ultimă instanță, experții nu puteau substitui obligația instanței de a își motiva concluziile.

Din aceeași perspectivă, a omisiunii instanței de apel de a trasa limitele puterii de lucru judecat a sentinței pronunțate în evacuare, se cuvine a arăta că reclamanta a solicitat daune-interese (contravaloarea chiriei plătite, a impozitelor pe teren și beneficiul nerealizat) aferente perioadei iunie 2012 - decembrie 2013, iar instanța de apel a acordat aceste despăgubiri, reținând că paguba a fost cauzată prin ocuparea și exploatarea fără drept a imobilului închiriat de reclamantă, în toată perioada relevantă, iar această faptă abuzivă a determinat o imposibilitate totală pentru A. de a mai opera pe terenul închiriat.

Or, din chiar considerentele hotărârii pronunțate în evacuare rezultă că pârâta-recurentă nu a mai ocupat terenul închiriat reclamantei de la începutul lunii septembrie 2013. De altfel, prin însăși cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune-interese, pentru intervalul septembrie - decembrie 2013, pentru prejudiciul cauzat nu prin fapta ilicită de ocupare fără drept a imobilului, ci pentru că ar fi fost în imposibilitate să îl folosească, datorită stării de degradare în care a fost adus de către pârâtă.

Așadar, abdicând de la obligația de a stabili situația de fapt pe baza propriei analize a materialului probator administrat și substituindu-și experții în îndeplinirea acestei obligații legale a judecătorului, instanța de apel a schimbat temeiurile de fapt ale cererii de chemare în judecată, reținând în sarcina pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite pe care nici reclamanta nu i-a imputat-o (ocuparea imobilului în perioada septembrie - decembrie 2013). Inutil a mai arăta că fapta, în mod real pretins a fi săvârșită (degradarea infrastructurii portuare în așa măsură încât a devenit imposibil de folosit după eliberarea imobilului de către pârâtă) nu a făcut obiectul nici unei analize din partea instanței de apel care, sub acest aspect, nici nu a cercetat fondul cauzei.

Instanța constată întemeiată și critica referitoare la însușirea de către instanța de apel, a expertizei contabile efectuate în etapa fondului și înlăturarea, în lipsa oricăror argumente, deci absolut nemotivat, a celei efectuate în apel. Susținerea instanței, potrivit căreia a ales una din cele două lucrări, datorită disproporției dintre sumele stabilite prin cele două rapoarte nu echivalează cu o veritabilă motivare ci semnifică doar o alegere discreționară, întrucât, pe baza acestui "raționament", putea fi, în egală măsură, însușită și expertiza efectuată în apel.

Este adevărat că expertiza este un mijloc de probă lăsat la libera apreciere a instanțelor de fond, iar concluziile formulate de experți cu privire la împrejurările de fapt ce au format obiectul investigației lor nu sunt obligatorii pentru instanță. Însă, în condițiile în care instanța de apel avea de analizat concluziile a două rapoarte de expertiză contabilă, între care existau discrepanțe atât de mari, în opera de valorizare, de către judecător, a constatărilor de fapt ale specialiștilor, acesta nu putea să își însușească decât motivat una din cele două lucrări.

În concret, în măsura în care prin cele două rapoarte se încerca a se cuantifica beneficiul nerealizat de către reclamantă, alegerea uneia dintre lucrările de specialitate nu se putea întemeia decât pe conținutul concret al acestora, pe măsura în care una dintre aceste lucrări se corobora cu restul materialului probator administrat în cauză.

Diferențele de sumă dintre cele două rapoarte nu au la bază concluzii aritmetice diferite, ci raționamente diferite ale celor doi experți cu privire la mecanismul de producere a beneficiului nerealizat (unul diminuează profitul brut prin scăderea unor elemente de cost, cum ar fi cuantumul chiriei, costuri pentru operațiunea de încărcare/descărcare etc., celălalt nu, perioada de imposibilitate obiectivă de operare, în condiții de iarnă, sunt diferite în cele două lucrări ș.a.m.d.). Or, toate aceste elemente de fapt, care conturează certitudinea prejudiciului este necesar a fi stabilite de către instanță, iar nu de către expert. Altfel spus, deși antrenarea răspunderii civile delictuale presupune certitudinea prejudiciului, atât cu privire la existența sa, cât și cu privire la posibilitatea de evaluare (art. 1357, art. 1385 C. civ.), instanța de apel, nemotivând în nici un fel de ce a preferat o expertiză contabilă alteia, a abdicat, practic, de la obligația ce îi incumba de a analiza acele elemente de fapt ce conturează mecanismul de producere a prejudiciului și, în ultimă instanță, certitudinea pagubei ce se cere a fi reparată.

Totodată, reprezintă o motivare străină cauzei considerentul instanței de apel, potrivit căruia a acordat întâietate expertizei efectuate la fond, întrucât expertul contabil desemnat în faza de apel "nu a justificat istoricul și compunerea" chiriei plătite de către reclamantă către locatorul CN APDM S.A.. În realitate, obiectivele fixate pentru expertiză, în apel, nu vizau elementul de despăgubire privind chiria plătită de reclamantă. Ceea ce se punea în discuție era doar faptul dacă profitul brut poate fi diminuat prin scăderea acestui element de cost (chiria), astfel că considerentul instanței de apel, pentru însușirea unui raport de expertiză din cele două lucrări cu conținut diferit, este străin de realitatea cauzei, precum și de conținutul concret al expertizei înlăturate.

În sfârșit, față de împrejurarea că hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul unor elemente de fapt esențiale (în ce constă fapta ilicită, pentru cele două perioade diferite, iunie 2012 - septembrie 2013, septembrie 2013 - finalul anului 2013), mecanismul de producere a prejudiciului (altfel spus, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul pretins a fi reparat), elementele care conduc la stabilirea prejudiciului, a certitudinii acestuia (cu precădere, a beneficiului nerealizat) și, de asemenea, este nemotivată în drept, este de prisos a mai analiza celelalte critici, subscrise tezei referitoare la motivarea contradictorie.

Cât privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul încălcării, de către instanța de apel, a prevederilor art. 337 și art. 338 C. proc. civ. și a principiilor dreptului la apărare și rolului activ al instanței, constată că nu pot fi primite.

Instanța de apel, în condițiile art. 337 C. proc. civ., la cererea părților, a dispus lămurirea și completarea raportului de expertiză contabilă de mai multe ori. Cât privește incidența art. 338 C. proc. civ., text ce consacră posibilitatea efectuării unei noi expertize, constată că legea nu determină motivele ce pot justifica efectuarea unei noi lucrări și instituie doar posibilitatea, nu obligația instanței de a dispune în acest sens, ceea ce înseamnă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului, ori de câte ori se declară nelămurit de explicațiile date de experții desemnați anterior. Existența a două lucrări de specialitate, cu concluzii diferite, nu reprezintă, în sine, un motiv prevăzut de lege pentru a dispune efectuarea unei noi expertize, câtă vreme expertiza nu reprezintă decât un mijloc de probă, iar constatările experților sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului. Este adevărat, o atare situație presupunea ca însușirea uneia dintre expertize să fie precedată de o analiză a conținutului concret al celor două lucrări, de coroborarea acestui mijloc de probă cu celelalte mijloace de probă printr-un raționament adecvat, dar aceste aspecte au fost deja analizate anterior în hotărârea de față și se subscriu criticii prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este deficitară sub aspectul motivelor de drept pe care se fundamentează. În atare situație, dacă instanța de recurs ar verifica modul de aplicare a prevederilor art. 29 - 35 din O.G. nr. 22/1999 sau a prevederilor legale referitoare la cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, nu ar verifica legalitatea deciziei pronunțate în apel, nu ar exercita un control judiciar, ci ar proceda la o încadrare în drept a raporturilor juridice deduse judecății, pentru prima dată, într-o cale extraordinară de atac, ceea ce ar priva părțile de un grad de jurisdicție. Așadar, este de prisos a analiza acest motiv de recurs, câtă vreme au fost găsite întemeiate criticile de nemotivare a deciziei pronunțate în apel, ceea ce atrage casarea hotărârii.

În consecință, potrivit art. 497 raportat la art. 496 alin. (2) și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A. împotriva deciziei civile nr. 398 din 15 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 noiembrie 2018.