ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2490/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 12 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu intervenientul forțat D., obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumelor de: 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, către reclamanta A., în calitate de fiică a defunctei E.; 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, către reclamantul B., în calitate de nepot de fiică a defunctei E..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 C. civ., art. 1391 alin. (2) C. civ., Legea nr. 132/2017.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.A. a solicitat admiterea în parte a acțiunii, cu diminuarea despăgubirilor morale solicitate: a) prin aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale cu privire la repararea prejudiciului în cazul culpei comune pentru care asigurătorul nu este chemat să răspundă; b) prin adaptarea cuantumului daunelor morale la criteriile legale și jurisprudențiale pentru a nu constitui o îmbogățire fără justă cauză în favoarea reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 1169 din 20 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu intervenientul D., în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 70000 RON reprezentând daune morale; a obligat pârâta să plătească reclamantului B. suma de 35000 RON reprezentând daune morale.

A respins restul pretențiilor reclamanților ca nefondate și a luat act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 1169/20.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, au declarat apel principal reclamanții A. și B., solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate, în parte, iar, în rejudecare, să se dispună majorarea daunelor morale stabilite de către prima instanță de fond, precum și admiterea capătului de cerere privind dobânda legală, urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să admită acest capăt de cerere așa cum a fost formulat prin acțiunea introductivă, adică obligarea intimatei la plata dobânzii legale calculate de la dala producerii prejudiciului, până la plata efectivă a despăgubirilor.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâta C. S.A. a formulat apel incident, solicitând modificarea sentinței în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță; cu obligarea apelanților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în apel.

La 8 ianuarie 2021, apelanții-reclamanți au depus o cerere prin care au arătat că înțeleg să își retragă apelul principal declarat împotriva sentinței primei instanțe, solicitând să se ia act de retragere prin hotărâre definitivă.

Totodată, apelanții au solicitat să se constate, conform art. 472 alin. (2) C. proc. civ., că apelul incident a rămas fără efect și să fie respins ca atare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la 16 noiembrie 2020, sub nr. x/2020.

Prin decizia civilă nr. 797/2021 din 10 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul incident formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1169/20.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul principal formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1169/20.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamanți și a dobânzii legale aferente pretențiilor acordate, începând cu data producerii accidentului, respectiv 01.02.2018 și până la data plății efective.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta C. S.A. a formulat recurs.

În motivare, după o scurtă prezentare a cadrului procesual, recurenta a susținut că:

1.1 Hotărârea nu este motivată și cuprinde motive contradictorii.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că primul motiv de nelegalitate rezidă în caracterul nemotivat al deciziei cu privire la acordarea dobânzii legale.

În acest sens, a arătat că, așa cum se poate observa din lecturarea deciziei, considerentele acesteia sunt lacunare, instanța de apel nefăcând altceva decât să reia motivele de apel ale intimaților-reclamanți, fără a-i analiza argumentele invocate în apel și fără a face o proprie analiză.

Mai arată că instanța de apel se rezumă la reluarea unor texte de lege și la preluarea unei hotărâri judecătorești invocate de către intimați, care nu are legătură cu prezentul dosar, or, în accepțiunea recurentei, o simplă enumerare a unor prevederi legale, fără analizarea completă a circumstanțelor speței, precum și omisiunea analizării susținerilor uneia dintre părți echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

În altă ordine de idei, a susținut că instanța de apel nu a motivat în niciun fel de ce hotărârea judecătorească prezentată de C. nu este aplicabilă speței, cu toate că viza aceeași problemă de drept.

Totodată, a afirmat că jurisprudența invocată de intimații-reclamanți și preluată de către instanța de apel nu prezintă relevanță, având în vedere că respectiva decizie are în vedere aplicarea de daune moratorii pentru sumele reprezentând cheltuieli de spitalizare, nu pentru daune morale, cum e cazul în speță.

Mai mult, susține că, prin decizie, nu s-au analizat în niciun fel caracterele creanței pentru care s-a acordat dobândă legală, respectiv caracterul cert, lichid și exigibil.

Prin urmare, consideră că instanța de apel a încălcat în mod vădit garanțiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil al C., dând prevalență cererilor și motivelor formulate de către intimați în detrimentul său.

1.2. Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, recurenta afirmă că, deși citează articolul 1535 C. civ. privind acordarea daunelor moratorii în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, instanța de apel acordă dobânda legală de la data producerii accidentului. Or, în accepțiunea recurentei, scadența sumei intervine abia la momentul când există hotărâre judecătorească definitivă.

Totodată, afirmă că respectiva confuzie este rezultatul nemotivării și analizei deficitare a instanței cu privire la caracterele creanței.

Prin urmare, consideră că o analiză pur formală, generalistă, nefundamentată juridic și conținând considerente contradictorii echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Printr-o altă critică, subsumata motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind dobânda legală.

Detaliind, recurenta arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale de drept material privitoare la curgerea dobânzii legale incidente în cauză și la modalitatea în care se stabilește și se achită despăgubirea în raporturile de asigurare.

Cu titlu preliminar, recurenta subliniază că, în speță, au fost solicitate exclusiv daune morale. Prin urmare, în această ipoteză, sumele stabilite de către instanța de judecată devin certe, lichide și exigibile abia la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care acestea au fost stabilite.

De altfel, susține că acest raționament este validat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 159/A/2017, sens în care reproduce un fragment din considerentele respectivei decizii, apreciat ca fiind relevant.

În continuare, evocând dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ., recurenta afirmă că daunele morale intră în categoria prejudiciului care este cuantificat propriu-zis abia la finalul procesului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, astfel încât, până la acel moment, nu se poate vorbi despre o creanță certă și lichidă.

De asemenea, arată că dobânda legală este o sancțiune care intervine pentru neplata la termen a unei sume de bani. Or, recurenta apreciază că nu i se poate imputa o culpă în acest sens, cuantificarea prejudiciului realizându-se pe cale judiciară.

Mai arată că acordarea daunelor moratorii în cadrul răspunderii extracontractuale este o chestiune delicată, care trebuie să țină cont de specificul instituției și de modalitatea în care sunt acordate despăgubirile. În plus, afirmă că, inclusiv sub imperiul vechiul C. civ., dobânda pentru daune morale se acorda de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Mai mult, afirmă că, și în reglementarea actuală, doctrina a arătat că este necesară punerea în întârziere a debitorului și în cazul daunelor moratorii pentru suma stabilită drept despăgubire.

Așadar, faptul că art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. prevede punerea de drept în întârziere în cazul obligațiilor extracontractuale nu înseamnă, în accepțiunea recurentei, că și dobânda legală se acordă de la data producerii accidentului. În opinia sa, punerea în întârziere a debitorului în cazul răspunderii civile extracontractuale ar fi inutilă deoarece art. 1381 alin. (2) C. civ. prevede că, în cazul răspunderii delictuale, "dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat". Practic, în această ipoteză, punerea în întârziere ține de natura obligației.

Așadar, în accepțiunea recurentei, din momentul producerii evenimentului cauzal, creditorul este îndreptățit la o despăgubire, care nu este încă nici cuantificabilă și nici exigibilă. Or, în condițiile în care nu este stabilită o creanță, nu se poate vorbi despre o întârziere a debitorului sau de un refuz al acestuia.

În susținerea celor mai sus arătate, recurenta subliniază faptul că instanța de fond a reținut, în mod legal și corect, faptul că despăgubirile solicitate de reclamanți vor dobândi caracter cert, lichid și exigibil doar la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care acestea au fost stabilite.

De altfel, susține că în literatura de specialitate s-a subliniat că dacă obligația extracontractuală "este constatată printr-o hotărâre judecătorească ea nu exclude cerința punerii în întârziere a debitorului".

Prin urmare, consideră că, în cadrul răspunderii civile delictuale, trebuie să se facă distincția între momentul de la care se naște dreptul la despăgubire, momentul la care creanța devine certă, lichidă și exigibilă, precum și momentul de la care ar putea curge dobânda legală.

Totodată, susține că trebuie să se țină cont și de raportul juridic între intimații-reclamanți și asigurător, întrucât C. nu răspunde pentru o faptă proprie, ci pentru fapta asiguratului.

În continuare, recurenta evocă dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 potrivit cărora, "despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Așadar, în accepțiunea recurentei, obligarea la plata dobânzii legale pentru o perioadă anterioară termenului legal de plată echivalează cu o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material.

Totodată, evocând dispozițiile alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 132/2017 recurenta susține că, din moment ce legea specială sancționează neplata sumelor cu penalități de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, aplicarea dobânzii legale de la data producerii evenimentului este lipsită de fundament.

Nu în ultimul rând, autoarea recursului a făcut trimitere la o decizie a Curții de Apel București în care instanța a statuat că "principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1385 C. civ. și regula acordării daunelor moratorii în cazul obligațiilor bănești, prevăzută de dispozițiile art. 1535 C. civ. nu pot justifica acordarea dobânzii legale penalizatoare conform O.G. nr. 13/2011 de la data săvârșirii faptei ilicite".

Prin urmare, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material prevăzute în C. civ., O.G. nr. 13/2011, Legea nr. 132/2017, nesocotind momentul de la care se acordă dobânda legală în cazul raportului juridic dedus judecății, precum și caracterele creanței față de care s-a solicitat dobânda legală.

În încheiere, recurenta a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate, cu obligarea intimaților-reclamați la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 29 iulie 2021, intimații-reclamanți, prin avocat, au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 17 august 2021, recurenta-pârâtă a formulat, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate de intimații-reclamanți prin întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, în cauză, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru în ședința din 7 iunie 2022, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Față de raportul comunicat, niciuna dintre părți nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 797/2021 din 10 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, stabilindu-se termen de judecată la data de 22 noiembrie 2022, pentru soluționarea căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

În ședința publică de la 22 noiembrie 2022, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat, din oficiu, ca motiv de recurs de ordine publică, cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în neanalizarea cererii de renunțare la apel, formulată de reclamanți, prin raportare la prevederile art. 9 alin. (3) din C. proc. civ. și art. 463-464 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, din actele existente la dosarul instanței de apel, reiese că apelanții reclamanți au arătat, fără niciun echivoc, faptul că înțeleg să își retragă apelul principal, solicitând instanței de apel să ia act de retragere.

În acest sens, Înalta Curte notează existența cererii de retragere a apelului principal; mențiunea din încheierea de ședință din 15 martie 2021, prin care s-a respins cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de apelanții reclamanți, și în care s-a consemnat faptul că, "în motivarea cererii (de preschimbare a termenului) s-a arătat faptul că apelul principal a fost retras..."; mențiunea de la pagina 11 din decizia recurată în care instanța a consemnat în mod explicit faptul că apelanții reclamanți au depus cerere prin care au solicitat retragerea apelului principal.

Cu toate acestea, instanța nu a luat în analiză cererea apelanților reclamanți și a trecut direct la soluționarea pe fond a cauzei, încălcând, astfel, dispozițiile art. 9 alin. (3) din C. proc. civ., referitoare la dreptul de dispoziție al părților.

Având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, Înalta Curte notează că renunțarea la calea de atac exercitată reprezintă un act procedural de dispoziție permis părților în procesul civil, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (3) raportat la art. 463-464 C. proc. civ.

Cu privire la achiesarea reclamanților la hotărârea primei instanțe, deși o menționează în decizie, instanța de apel nu a făcut nicio analiză, lăsând acest act de dispoziție fără efecte, fără a aduce vreun argument în acest sens.

Reținând, așadar, încălcarea principiului disponibilității și incidența motivului de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege mai sus evocate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I din același cod, să admită recursul, să caseze în tot decizia recurată și să trimită cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În condițiile admiterii acestui motiv de recurs, care presupune casarea hotărârii pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, analiza motivelor de recurs dezvoltate de recurenta-pârâtă devine de prisos.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 797/2021 din 10 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează, în tot, decizia civilă nr. 797/2021 din 10 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.