ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2427/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat:

I. obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 627.764.39 euro, compusă din:

1.1. suma de 341.063.25 euro reprezentând contravaloarea Ratelor scadente și neachitate din prețul de cumpărare, respectiv: rata 2 scadentă la data de 30 noiembrie 2017, în cuantum de 100.000 euro; rata 3 scadentă la data de 30 noiembrie 2018, în cuantum de 100.000 euro și rata 4 scadentă la data de 30 noiembrie 2019, în cuantum de 141.063,25 euro, conform Anexei D la Actul adițional nr. x din data de 13.06.2016 la contractul de cumpărare de părți sociale referitor la A. S.R.L și alte societăți din grup;

1.2. obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 18.529.34 euro, în temeiul prevederilor art. 2.3. din Actul adițional nr. x din data de 13.06.2016 la contractul de cumpărare de părți sociale referitor la A. S.R.L. și alte societăți din grup.

1.3. obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei 268.171.8 euro, în temeiul prevederilor art. 2.3. din Actul adițional nr. x din data de 13.06.2016 la contractul de cumpărare de părți sociale referitor la A. S.R.L. și alte societăți din grup.

II. obligarea pârâților, în solidar, la plata ratei dobânzii în cuantum total de 11.356.53 euro calculate prin raportare la referința Băncii Centrale Europene, plus o marjă de 0,2%, la partea restantă a prețului de cumpărare în cuantum de 1.892.759 euro, datorată de pârâți reclamantei și plătibilă împreună cu fiecare rată a prețului de cumpărare, respectiv Rata 2, Rata 3 și Rata 4: a) Rata dobânzii plătibilă împreună cu Rata 2, în cuantum de 3.785,51 euro; b) Rata dobânzii plătibilă împreună cu Rata 3, în cuantum de 3.785,51 euro și c) Rata dobânzii plătibilă împreună cu Rata 4, în cuantum de 3.785,51 euro.

III. obligarea pârâților, în solidar, la plata penalităților de întârziere egale cu 10% pe an pentru orice întârziere de plată a oricărei rate a prețului de cumpărare plus a ratei dobânzii, calculată la suma datorată și neplătită, conform art. 11.1 pct. (iv) din contract, de la data scadenței fiecărei rate (și a ratei dobânzii acumulate) și până la achitarea integrală a sumelor restante.

S-a învederat că, până la data introducerii acțiunii, în mod suplimentar față de penalitățile de întârziere inițiale, cele acumulate suplimentar însumează 66.377.62 euro. respectiv: a) penalități de întârziere de 10% din Rata nr. 2 (100.000 euro) plus Rata Dobânzii (3.785,51 euro), în cuantum de 31.135.65 euro, calculate de la data de 30.11.2017 și până la data introducerii acțiunii; b) penalități de întârziere de 10% din Rata 3 (100.000 euro) plus Rata Dobânzii (3.785,51 euro), în cuantum de 20.757.10 euro calculate de la data de 30.11.2018 și până la data introducerii acțiunii; c) penalități de întârziere de 10% din Rata 4 (141.063,25 euro) plus Rata Dobânzii (3.785,51 euro), în cuantum de 14.484.87 euro, calculate de la data de 30.11.2019 și până la data introducerii acțiunii.

IV. obligarea pârâților, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului, reprezentate de taxa de timbru și de onorariul de avocat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. art. 1270, art. 1445 și urm., art. 1527 și urm., art. art. 1650 și urm. din C. civ., raportate la cele ale art. 194 si urm. din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1708/22.06.2021, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligați pârâții în solidar la plata sumei de 482.126,5 euro, reprezentând ratele nr. 2, 3, 4, 5, a penalităților de întârziere de 10%/an aferente acestora, de la data scadenței la data plății, a ratei dobânzii inițiale de 18.529,34 euro și a penalităților de întârziere inițiale de 268,171,8 euro.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel principal pârâții B., C. și D..

Apelanta reclamantă E. (denumită anterior A.) a depus la dosar întâmpinare la cererea de apel formulată de către pârâți, precum și apel incident împotriva soluției pronunțate de prima instanță asupra capătului II din cererea introductivă, vizând obligația de plată a ratei dobânzii în cuantum de 15.142,04 euro.

Prin decizia nr. 381 din 3 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelanții pârâți B., C. și D. și apelanta reclamantă E. (FOSTA A.) împotriva sentinței civile nr. 1708/22.06.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondate; totodată, a respins cererile părților de obligare la plata cheltuielilor de judecată solicitate în apel, ca neîntemeiate.

Împotriva deciziei nr. 381 din 3 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâții D., C. și B. au formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În motivarea cererii de recurs, în argumentarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au redat prevederile art. 9 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., art. 22 alin. (4) și alin. (6) C. proc. civ., menționând că aceste dispoziții reglementează două mari principii ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității și principiul rolului activ al judecătorului, precum și limita de demarcație dintre aceste principii.

Pornind de la afirmația că instanța nu are atributul de a interveni peste părți pentru a schimba cauza acțiunii ori pentru a nesocoti apărările/recunoașterile părților extinzând, astfel, principiul rolului activ, recurenții-pârâți susțin că este esențial de urmărit întreaga atitudine procesuală a intimatei-reclamante, care, încă de la momentul la care a luat cunoștință de apărările lor, a susținut faptul că a înțeles să renunțe la condiția suspensivă stipulată în cadrul dispozițiilor art. 1.1. din actul adițional.

Or, la momentul la care a analizat eficacitatea actului adițional prin raportare la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției, instanța de apel, deși a reținut, contrar primei instanțe, faptul că reclamanta nu a renunțat la condiția prevăzută la art. 1.1, în mod expres, în scris, înainte de îndeplinirea acesteia, totuși stabilește că reclamanta a considerat îndeplinită condiția.

Astfel, instanța de apel, cu nesocotirea principiului disponibilității, a înlocuit apărările realizate de către intimata-reclamantă cu propriile susțineri, aducând atingere prin aceasta dreptului de dispoziție al părților.

Mai mult decât atât, instanța de apel a adus atingere și principiului contradictorialității, deoarece nu a pus în discuția părților calificarea juridică a actelor și faptelor juridice, reținute în sens contrar apărărilor realizate de către intimata-reclamantă.

În motivarea cererii de recurs, în argumentarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut următoarele critici:

În privința soluției referitoare la ineficacitatea actului adițional, au arătat recurenții, raționamentul juridic al instanței de apel este eronat, fiind în contradicție cu prevederile art. 1.406 alin. (1) C. civ.

Astfel, interpretând norma substanțială menționată, instanța de apel, deși a constatat faptul că renunțarea intimatei-reclamante la condiție nu s-a realizat până la data împlinirii acesteia, totuși a apreciat că respectiva condiție s-a îndeplinit, pentru că plata a fost acceptată ulterior.

Recurenții au susținut faptul că operează de drept condiția suspensivă, prevăzută de dispozițiile art. 1.1. din actul adițional, ceea ce conduce la încetarea efectelor actului adițional ca și cum acesta nu ar fi fost niciodată încheiat, fiind incidente prevederile art. 1404 alin. (4) C. civ.

Așadar, în caz de litigiu între părțile semnatare ale actului adițional, instanța putea doar să constate dacă, prin raportare la data de 15.06.2016, condiția suspensivă a fost sau nu îndeplinită. Cu alte cuvinte, instanța de judecată nu poate să determine peste voința părților și a prevederilor legale aplicabile, momentul la care condiția suspensivă operează.

Or, instanța de apel în mod eronat a înțeles și a aplicat efectele juridice ale neîndeplinirii unei condiții suspensive, ce se produc în mod obiectiv și de drept.

Ca atare, contrar celor reținute de instanța de apel, acceptarea plății, de către intimata-reclamantă la o dată ulterioară neîndeplinirii condiției, nu produce niciun efect juridic în raport de intrarea în vigoare a actului adițional.

Mai mult decât atât, instanța de apel a omis să realizeze aplicarea prevederilor art. 1.404 alin. (2) teza I C. civ., în raport de care se stabilește o prezumție legală, și anume aceea că dacă părțile contractează sub condiția suspensivă a producerii unui eveniment într-un anumit termen, simpla împlinire a termenului, neprecedată de producerea evenimentului, conduce la constatarea neîndeplinirii condiției.

Un alt motiv invocat de către instanța de apel este reprezentat de faptul că, în aplicarea dispozițiilor art. 1.405 alin. (1) C. civ., recurenții-pârâți ar fi împiedicat realizarea condiției.

Acest aspect ar rezulta din faptul că, la data de 15.06.2016, recurenta-pârâtă D. a solicitat intimatei-reclamante prima pagină scanată cu semnăturile actului adițional, iar prin e-mail-ul din data de 16.06.2016, recurenta-pârâtă a învederat intimatei-reclamante faptul că a apărut o problemă legată de codul SWIFT al băncii.

Sub acest aspect, pentru a se putea reține incidența prevederilor art. 1.405 alin. (1) C. civ. este necesar ca debitorul să realizeze acțiuni sau inacțiuni prin care să împiedice realizarea condiției, acționând cu rea-credință.

Or, cererea recurentei-pârâte D., din data de 15.06.2016, prin care aceasta solicită transmiterea paginii ce poartă semnătura reprezentanților intimatei-reclamante asupra actului adițional nu este o atitudine contrară bunei-credințe. Comportamentul diligent al acesteia nu a fost unul contrar bunei-credințe, deoarece prin solicitarea respectivă s-a urmărit să se asigure că în contabilitatea terțului plătitor există un document justificativ, la momentul realizării plății.

Privind dintr-un alt unghi, tocmai lipsa exemplarului documentului semnat de către reprezentanții intimatei-reclamante la data de 15.06.2016 este în măsură să ridice o îndoială cu privire la buna-credință a acestora, deoarece orice creditor diligent s-ar fi asigurat că la data limită pentru realizarea plății nu există eventuale impedimente care ar fi de natură să atragă nerespectarea termenului.

În ceea ce privește incidentul referitor la codul SWIFT, acesta a fost cauzat de către intimata-reclamantă, care a indicat un cod SWIFT incomplet, în cadrul preambulului actului adițional.

Nu poate fi reținută împiedicarea îndeplinirii condiției prin faptul că s-a comunicat reclamantei, la 16.06.2016, existența unei probleme privitoare la realizarea tranzacției, deoarece acest comportament este unul diligent, în spiritul bunei-credințe, iar nu contrar acestuia.

Mai mult decât atât, atitudinea subiectivă a recurenților-pârâți ar fi trebuit să fie analizată prin raportare la perioada 13-15.06.2016, iar nu prin raportare la data soluționării apelului, neputând funcționa în detrimentul recurenților-pârâți prezumția de bună-credință.

De asemenea, buna-credință a recurenților-pârâți rezultă inclusiv din faptul realizării plăților în cuantum de 20.000 EUR, respectiv 30.000 EUR, ulterior datei de 15.06.2016. Or, un debitor de rea-credință nu ar mai fi realizat aceste plăți dacă intenția sa ar fi fost aceea de a împiedica realizarea condiției suspensive.

Prin urmare, instanța de apel a realizat o interpretare eronată a dispozițiilor art. 1.405 alin. (1) C. civ., îndepărtându-se de la finalitatea urmărită de legiuitor, prin edictarea normei, respectiv împiedicarea unor comportamente contrare bunei-credințe.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a stabilit faptul că, în aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, recurenții-pârâți nu se pot prevala de neîndeplinirea propriei obligații pentru a obține protecția unui drept, în condițiile în care aceștia aveau obligația realizării plății până la data de 15.06.2016.

Referindu-se la acest principiu, instanța de apel a arătat faptul că nu sunt incidente prevederile art. 1.497 C. civ., cu toate acestea, în sens contrar instanței de apel, recurenții-pârâți apreciază că dispozițiile art. 1.497 C. civ. nu instituie în beneficiul acestora niciun drept, ci prin intermediul acestor dispoziții se uniformizează comportamentul părților atunci când plățile sunt realizate prin intermediul instituțiilor bancare.

Prevederile art. 1497 C. civ. reprezintă dreptul comun în materia plăților prin virament bancar, ce intervin pentru a reglementa această situație, în cazul în care părțile nu au stabilit prin acordul lor, o dată diferită.

Astfel, dispozițiile art. 1.497 C. civ. nu au rolul de a da naștere vreunui drept în sarcina uneia dintre părți, ci consacră doar o regulă privitoare la data când plata este considerată ca fiind realizată, în cazul plăților care sunt realizate prin virament bancar.

De asemenea, în materia efectelor condiției suspensive, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans își găsește aplicarea prin intermediul dispozițiilor art. 1405 alin. (1) C. civ., așadar prin exhibarea unui comportament contrar bunei-credințe.

De asemenea, acest principiu este mărginit, prin raportare la prevederile art. 1406 C. civ., în sensul că propria turpitudine a celui care dorește să fie ascultat de justiție este lipsită de relevanță, în condițiile în care aceasta intervine după ce condiția nu s-a realizat de drept și în mod obiectiv, iar actul adițional devine astfel lipsit de eficiență juridică.

Însă, astfel cum s-a arătat anterior, recurenții-pârâți nu au împiedicat în niciun moment realizarea condiției, ci din contră au depus toate eforturile și diligentele pentru ca plata să se realizeze la data stabilită.

În acest sens, la 13.06.2016, au procedat la adoptarea hotărârii adunării generale a F. S.R.L, prin care au aprobat distribuirea de dividende parțiale și realizarea plății sumei de 50.000 EUR de către terțul F. S.R.L.

Faptul că elemente exterioare voinței acestora (i.e., netransmiterea exemplarului paginii actului adițional ce conține semnăturile reprezentanților intimatei-reclamante, netransmiterea codului SWIFT complet) au determinat nerealizarea plății la 15.06.2016, nu pot echivala cu o împiedicare a realizării condiției.

Ca atare, condiția suspensivă ce afecta eficacitatea actului adițional nu s-a îndeplinit din rațiuni obiective, exterioare voinței recurenților-pârâți.

Mai mult decât atât, la neîndeplinirea condiției suspensive au condus acțiunile și inacțiunile intimatei-reclamante, astfel cum acestea au fost descrise anterior.

Recurenții-pârâți au susținut că față de criticile lor privind soluția referitoare la nulitatea absolută și totală a actului adițional, judecătorii din apel au stabilit că nu se poate da eficiență dispozițiilor art. 1403 C. civ., or, poziția pârâților este contrară raționamentului instanței de prim control judiciar, întrucât prevederile acestui text de lege privesc situația în care realizarea condiției depinde în mod exclusiv de voința uneia dintre părți.

În cauza dedusă judecății, contrar argumentului instanței de apel, condiția pur potestativă nu se interpretează prin raportare la inexistența consimțământului achitării ratelor, ci prin raportare la existența unei puteri discreționare din partea debitorului cu privire la executarea obligației de plată a sumei de 50.000 EUR, de care depindea intrarea în vigoare a actului adițional.

Condiția suspensivă cuprinsă în clauza 1.1. din actul adițional conferă puterea arbitrară a debitorului de a nu-și executa obligația de plată a sumei de 50.000 EUR, situație în care urmau să fie aplicabile dispozițiile contractului de vânzare a părților sociale.

Practic, recurenții-pârâți puteau alege în mod discreționar să nu realizeze plata, alegând să ofere prioritate prevederilor contractului, iar nu actului modificator.

De asemenea, raționamentul instanței de apel și interpretarea prevederilor art. 1.403 C. civ. sunt eronate, în condițiile în care verificarea existenței sau nu a unei condiții pur potestative din partea debitorului se apreciază prin raportare la modalitatea de redactare a clauzei, iar nu în termeni generali ce golesc de conținut norma de drept substanțial aplicabilă.

În cazul în care, din modalitatea de redactare a clauzei nu rezultă că executarea obligației de plată a sumei de 50.000 EUR depinde de un alt element obiectiv, extern de voința recurenților-pârâți, obligația acestora este o obligație pur potestativă.

În dezacord cu opinia instanței de apel, prevederile art. 1403 C. civ. nu trebuie interpretate în sens extensiv, cu privire la obligația de plată a prețului total asumat în temeiul contractului, deoarece clauza 1.1. nu menționează obligația recurenților-pârâți de plată a prețului, ci pe aceea a plății sumei de 50.000 EUR.

Instanța de apel nu se poate substitui voinței părților și să dea o altă interpretare decât cea care rezultă din modalitatea de redactare a clauzei, aceasta fiind clară, precisă și fără echivoc.

Așadar, instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare eronată a prevederilor art. 1.403 C. civ. ce reglementează situația asumării de către debitor a unei obligații sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința acestuia.

De asemenea, instanța de apel a realizat o interpretare eronată a prevederilor art. 1.255 alin. (1) C. civ.

În acest sens recurenții au susținut că, în speță, caracterul unei clauze de a fi determinantă nu se raportează la una dintre părți, ci la încheierea contractului, la voința acestora la momentul încheierii contractului. Astfel spus, actul adițional nu s-ar fi încheiat dacă nu s-ar fi regăsit în cuprinsul acestuia clauza 1.1., neprezentând importanță în beneficiul căreia dintre părți a fost stabilită respectiva clauză.

Însăși instanța de apel a reținut faptul că, în lipsa clauzei privind asumarea de către recurenții-pârâți a plății sumei de 50.000 EUR, până la data de 15.06.2016, actul adițional nu ar fi fost încheiat, ceea ce conferă clauzei 1.1. un caracter determinant pentru încheierea contractului.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a realizat o interpretare eronată a prevederilor art. 1247 alin. (2) C. civ., stabilind contrar legii, faptul că doar partea în interesul căreia a fost redactată o clauză poate invoca nulitatea absolută a acesteia, deși, în acord cu prevederile arătate, este de puterea evidenței faptul că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, iar nu doar de părțile contractului, pe cale de acțiune sau de excepție, inclusiv de către instanță, din oficiu.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea argumentelor intimate-reclamante.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În raport de caracterul recursului de cale extraordinară de atac nedevolutivă, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cauzei și care poate fi exercitat exclusiv pentru motivele de nelegalitate enumerate expres și limitativ la punctele 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte se va raporta la împrejurările de fapt astfel cum acestea au fost stabilite de instanțele devolutive.

Astfel, sub aspectul situației de fapt, s-a constatat că reclamanta (vânzător) a învestit instanța de judecată cu soluționarea unei acțiuni în răspunderea contractuală a pârâților, întemeiată, în ceea ce privește obligația acestora de plată a ratelor scadente din prețul de cumpărare agreat prin contractul din data de 11.06.2012, pe prevederile Actul Adițional nr. 1 din data de 13.06.2016, încheiat ca urmare a solicitării cumpărătorilor (pârâți) de reeșalonare a datoriei.

Potrivit clauzei 1.1 din Actul adițional nr. x, acesta va intra în vigoare și va produce efecte cu condiția plății de către cumpărători sau de către oricare dintre aceștia, către vânzător, a sumei de 50.000 euro din prețul de cumpărare până la data de 15.06.2016, în contul desemnat al vânzătorului.

S-a reținut că, în speță, condiția prevăzută la art. 1.1 din Actul adițional a fost stipulată în interesul reclamantei, aceasta având dreptul de a-și vedea realizată creanța în cadrul termenelor agreate inițial prin contract, ca fiind unele mai favorabile acesteia, în consolidarea acestui punct de vedere fiind și dispozițiile art. 1.3 din contract, care prevăd doar dreptul vânzătorului de a renunța la condiție.

Tot în contextul situației de fapt, instanța de apel a constatat că împrejurarea efectuării plății cu o întârziere de două zile (respectiv la data de 17.06.2016 în loc de 15.06.2016), nu poate conduce la concluzia neîndeplinirii condiției prealabile suspensive prevăzute la art. 1.1 din Actul Adițional, având în vedere că plata a fost agreată la data de 13.06.2016 (data adoptării Hotărârii AGA a societății F. SRL), iar pârâții, fiind cei care aveau obligația efectuării plății până la data de 15.06.2016, nu se pot prevala de neîndeplinirea propriei obligații pentru a obține protecția dreptului acestora, precum și faptul că reclamanta, fiind partea în favoarea căreia a fost instituită condiția prealabilă, a acceptat plata sumei de 50.000 euro efectuată la data de 17.06.2016, și nu a înțeles în nici un moment să conteste îndeplinirea condiției prealabile.

Din cuprinsul situației de fapt, a poziției procesuale exprimate de către reclamantă și a răspunsului la interogatoriu oferit de către reprezentantul legal al acesteia, rezultă că reclamanta a considerat îndeplinită condiția, acceptând plata efectuată, astfel încât împrejurarea renunțării sau nu la condiția respectivă, nu este de natură a conduce la ineficacitatea Actului Adițional, cum a reținut instanța de apel.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenții-pârâți, "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Pornind de la afirmația că instanța nu are atributul de a interveni peste părți pentru a schimba cauza acțiunii ori pentru a nesocoti apărările/recunoașterile părților extinzând, astfel, principiul rolului activ, recurenții-pârâți invocă nesocotirea de către instanța de apel a principiului disponibilității, prin aceea că a înlocuit apărările realizate de către intimata-reclamantă în sensul că a înțeles să renunțe la condiția suspensivă stipulată în cadrul dispozițiilor art. 1.1. din actul adițional cu propriile susțineri, precum și a principiului contradictorialității, prin aceea că nu a pus în discuția părților calificarea juridică a actelor și faptelor juridice, reținute în sens contrar apărărilor realizate de către intimata-reclamantă.

Aceste critici sunt nefondate.

Textele de lege invocate de recurenți în argumentarea recursului sunt: art. 9 alin. (2) și (3) C. proc. civ., potrivit căruia,"(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege"; art. 22 alin. (4) C. proc. civ., "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă"; art. 22 alin. (6) C. proc. civ. din același cod prevăd că, "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Prin principiul disponibilității, a cărui nesocotire se invocă, se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziții procedurale care se referă la principiul adevărului și la rolul judecătorului în cadrul probațiunii judiciare, cu implicații în ceea ce privește legalitatea procedurii judiciare, precum și la disponibilitatea procesuală.

De asemenea, contradictorialitatea ca principiu fundamental al procesului civil, consacrat de prevederile art. 14 din C. proc. civ., impune ca toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate să fie puse în discuția părților, iar actele de procedură si înscrisurile să fie comunicate între părți, în condițiile legii, astfel încât acestea să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului.

În contextul celor expuse, nu pot fi primite criticile recurenților privind nesocotirea principiului disponibilității, întrucât, pornind de la probele administrate și în raport cu dispozițiile legale incidente, instanța de apel, printr-un raționament propriu de natură a releva silogismul judiciar, a constatat "că reclamanta nu a renunțat la condiția prevăzută la art. 1.1 în mod expres, în scris, înainte de îndeplinirea acesteia, conform art. 1404 alin. (2) și 1406 C. civ..".

De altfel, trebuie remarcată atitudinea oscilantă a pârâților, care, prin motivele de apel, au susținut că "intimata-reclamantă nu a comunicat, în mod expres, în scris, și până la data de 15.06.2016, faptul că înțelege să renunțe la aplicarea acestei condiții.", pentru ca, mai apoi, în recurs, să critice tocmai aspectele afirmate prin motivele de apel, cărora instanța le-a oferit un răspuns, în considerarea art. 1404 alin. (2) și 1406 C. civ. și a situației de fapt reținute.

Oricum, din cuprinsul situației de fapt, a poziției procesuale exprimate de către reclamantă și a răspunsului la interogatoriu oferit de către reprezentantul legal al acesteia, rezultă că reclamanta a considerat îndeplinită condiția, acceptând plata efectuată, astfel încât împrejurarea renunțării sau nu la condiția respectivă, nu este de natură a conduce la ineficacitatea Actului Adițional, așa cum, în mod corect, a statuat instanța de prim control judiciar.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenții, constituie numai opinia lor personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să-l transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 și 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluțiunii în apel, a pus în discuția părților toate aspectele relevante pentru soluționarea cauzei, în condițiile în care părțile au fost legal citate și au avut posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate.

Instanța de apel și-a exercitat atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care apelanții le-au adus unei judecăți anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel.

Este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialității nu trebuie să însemne întotdeauna și în mod necesar că instanța este obligată să pună în mod expres și direct în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părțile să aibă, în concret, posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanțele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părții.

În speță, instanța de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar și al întâmpinării, a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

Astfel, se constată că aspectele avute în vedere de instanță la soluționarea cererii de apel au fost cunoscute de părți, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept invocate în cererile lor deduse judecății în apel, părțile au fost legal citate la toate termenele de judecată și au avut astfel posibilitatea de a-și expune susținerile cu privire la toate aspectele deduse judecății, iar instanța de apel nu a procedat la înlocuirea apărărilor intimatei-reclamante, așa cum susține recurenta-pârâtă.

Judecătorul și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanța a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză.

Este de amintit, în acest punct al analizei, și conținutul reglementării care se regăsește în primul alineat al aceluiași art. 22 C. proc. civ., anume aceea că "judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile".

Astfel, cât privește susținerile recurenților, potrivit cărora instanța de apel nu a pus în discuția părților calificarea juridică a actelor și faptelor juridice, reținute în sens contrar apărărilor realizate de către intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că, în realitate, aspectele legate de aceste susțineri constituie o componentă a raționamentelor logico-juridice prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Or, aceste susțineri ale recurenților nu reprezintă aspecte pe care instanța era obligată să le pună în discuția contradictorie a părților, fiind doar o componentă a procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiului iura novit curia, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și care se realizează, inclusiv, prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Pe cale de consecință, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității și disponibilității, câtă vreme nu există o obligație a judecătorului de a pune, în discuția contradictorie a părților, componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată.

Principiile invocate de recurenții-pârâți au fost respectate de instanța de apel, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 20 din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege".

Așa fiind, instanța de control judiciar nu identifică o nesocotire de către curtea de apel a principiilor disponibilității, contradictorialității și rolului activ al judecătorului, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

Față de toate aceste considerente, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenții-pârâți, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Cu titlu preliminar, se constată că, în speță, deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., majoritatea criticilor formulate aduc, în realitate, în discuție chestiuni vizând probele administrate, maniera de apreciere a acestora, situația de fapt și modul de evaluare a comportamentului părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat.

Însă, din perspectiva criticilor de nelegalitate aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect normele legale incidente, reținând că Actul Adițional produce efecte și, prin urmare, a fost în mod corect avut în vedere de către tribunal la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în aplicarea dispozițiilor art. 2524 C. civ. și art. 2.517 C. civ., în condițiile în care data scadenței obligației principale de plată este situată între perioada 30.11.2017-30.11.2030, conform Anexei D din Actul Adițional, și data introducerii acțiunii este 26.11.2020.

Recurenții-pârâți au susținut în privința soluției referitoare la ineficacitatea actului adițional că raționamentul juridic al instanței de apel este eronat, fiind în contradicție cu prevederile art. 1.406 alin. (1) C. civ. și art. 1404 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 1.406 alin. (1) C. civ. "partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să renunțe unilateral la aceasta atât timp cât condiția nu s-a îndeplinit".

Totodată, conform art. 1404 alin. (4) C. civ., "partea interesată poate cere oricând instanței să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției".

Condiția suspensivă reprezintă, conform art. 1400 din C. civ., acea condiție de care depinde eficacitatea obligației. Astfel, art. 1400 din C. civ. reglementează faptul că dreptul afectat de o condiție suspensivă se naște de la momentul îndeplinirii evenimentului viitor și incert prefigurat de către părți, această condiție suspensivă fiind eminamente o clauza contractuală, respectiv o manifestare de voință intrinsecă, respectiv izvorul de obligații din care derivă.

Îndeplinirea sau, dimpotrivă, neîndeplinirea condiției, este o chestiune esențială în determinarea efectelor contractului, fiind vorba de o obligație afectată de modalitatea condiției.

În speță, reclamanta nu a renunțat la condiția prevăzută la art. 1.1 în mod expres, în scris, înainte de îndeplinirea acesteia, conform art. 1404 alin. (2) și 1406 C. civ., iar condiția suspensivă s-a realizat prin efectuarea plății.

Procedând la aplicarea regulilor obligatorii prevăzute de lege în materia obligațiilor afectate de modalități prin raportare la probatoriul administrat, instanța de apel a reținut, în mod corect, că efectuarea plății cu o întârziere de două zile (respectiv la data de 17.06.2016 în loc de 15.06.2016), nu poate conduce la concluzia neîndeplinirii condiției prealabile suspensive prevăzute la art. 1.1 din Actul Adițional. De altfel, a reținut instanța de apel, chiar reclamanta a considerat îndeplinită condiția, acceptând plata efectuată.

În acest context trebuie amintit și faptul că, în speță, condiția prevăzută la art. 1.1 din Actul adițional, a fost stipulată în interesul reclamantei, aceasta având dreptul de a-și vedea realizată creanța în cadrul termenelor agreate inițial prin contract, ca fiind unele mai favorabile acesteia.

Așa fiind, cum îndeplinirea condiției s-a realizat prin efectuarea plății, criticile recurenților sunt neîntemeiate.

Cât privește susținerea potrivit căreia, instanța de apel a omis să realizeze aplicarea prevederilor art. 1.404 alin. (2) teza I C. civ., trebuie amintit că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalității, independent de normele juridice invocate de părți, iar aspectele legate de aplicabilitatea textului de lege menționat constituie componenta a silogismelor proprii ale judecătorului, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată.

Potrivit art. 1404 alin. (2) teza I C. civ., "când obligația este contractată sub condiția producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiția este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă".

Procedând la aplicarea regulilor obligatorii prevăzute de lege în materia obligațiilor afectate de modalități (art. 1405 alin. (1) C. civ., art. 1403 C. civ. etc.) instanța de apel a reținut, în mod corect, că respectiva condiție s-a îndeplinit, arătând motivat care sunt elementele pentru care a apreciat în acest sens.

În considerarea celor ce preced, se constată că, instanța de prim control judiciar, în mod corect, a reținut că Actul Adițional produce efecte și, prin urmare, a fost în mod legal avut în vedere de către tribunal la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În continuare, Înalta Curte constată că susținerile recurenților-pârâți prin care se critică considerentele deciziei instanței de apel potrivit cărora, în aplicarea dispozițiilor art. 1405 alin. (1) C. civ., s-a reținut că aceștia ar fi împiedicat realizarea condiției, nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care au în vedere probele administrate, maniera de apreciere a lor, situația de fapt și modul de evaluare a comportamentului părților cu referire expresă asupra bunei sau relei credințe a acestora.

Astfel, încercând să combată considerentele reținute de instanța de apel cu privire la împiedicarea realizării condiției suspensive, se aduc în discuție aspecte de netemeinicie, respectiv comportamentul diligent al pârâtei D. prin care aceasta, la 15.06.2016, a solicitat transmiterea paginii ce poartă semnătura reprezentanților intimatei-reclamante asupra actului adițional, comportament care, în opinia recurenților, nu a fost unul contrar bunei-credințe; faptul că lipsa exemplarului documentului semnat de către reprezentanții intimatei-reclamante la 15.06.2016, este în măsură să ridice o îndoială cu privire la buna-credință a acestora; indicarea de către reclamantă a unui cod SWIFT incomplet, în cadrul preambulului actului adițional; atitudinea subiectivă a pârâților, care ar fi trebuit să fie analizată prin raportare la perioada 13-15.06.2016, iar nu prin raportare la data soluționării apelului; buna-credință a pârâților rezultată, inclusiv, din faptul realizării plăților în cuantum de 20.000 EUR, respectiv 30.000 EUR, ulterior datei de 15.06.2016.

Or, criticile prin care se urmărește reevaluarea probatoriului administrat în fazele anterioare și stabilirea unei alte situații de fapt, nu pot face obiectul prezentei căi de atac extraordinare, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul instanțelor devolutive.

În speță, recurenții-pârâți tind, în realitate, la o restabilire a situației de fapt și solicită instanței reevaluarea acesteia, ceea ce nu este permis în faza procesuală a recursului, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 1.497 C. civ., art. 1405 alin. (1) C. civ., art. 1406 C. civ. etc), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Stabilirea aspectelor legate de buna-credință, de evaluarea comportamentului părților, de aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, pe care le aduc în dezbatere recurenții, reprezintă chestiuni de fapt, care aparțin în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Astfel, deși, cu privire la aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, reținut de instanța de apel, recurenții-pârâți aduc în discuție dispozițiile art. 1497 C. civ., care, în opinia acestora, uniformizează comportamentul părților atunci când plățile sunt realizate prin intermediul instituțiilor bancare; faptul că, în materia efectelor condiției suspensive, acest principiu își găsește aplicarea prin art. 1405 alin. (1) C. civ., respectiv prin exhibarea unui comportament contrar bunei-credințe și, de asemenea, acest principiu este mărginit, prin raportare la prevederile art. 1406 C. civ., condiția suspensivă ce afecta eficacitatea actului adițional neîndeplinindu-se din rațiuni obiective, exterioare voinței recurenților-pârâți și, mai mult, urmare acțiunilor și inacțiunilor reclamantei, toate aceste chestiuni vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să aprecieze probatoriul și să-și argumenteze soluția adoptată.

Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

Cât privește criticile privind soluția referitoare la nulitatea absolută și totală a actului adițional prin care se susține că instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare eronată a prevederilor art. 1403 C. civ., ce reglementează situația asumării de către debitor a unei obligații sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința acestuia, Înalta Curte reține că acestea sunt, de asemenea, critici de netemeinicie.

Astfel, aspectele privind condiția pur potestativă, care nu se interpretează prin raportare la inexistența consimțământului achitării ratelor, ci prin raportare la existența unei puteri discreționare din partea debitorului cu privire la executarea obligației de plată a sumei de 50.000 EUR, de care depindea intrarea în vigoare a actului adițional; cele prin care se susține că, practic, recurenții-pârâți puteau alege în mod discreționar să nu realizeze plata, alegând să ofere prioritate prevederilor contractului, iar nu actului modificator; precum și cele legate de faptul că verificarea existenței sau nu a unei condiții pur potestative, din partea debitorului, se apreciază prin raportare la modalitatea de redactare a clauzei 1.1., care este clară, precisă și fără echivoc, nu pot face obiect de analiză în recurs, dată fiind configurația acestei căi extraordinare de atac în reglementarea art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Și aceasta, întrucât, acordul de voință al persoanelor care încheie un contract, opțiunea recurenților de a alege sau nu plata, existența unei puteri discreționare din partea debitorului, interpretarea clauzelor convenției într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, susținute de recurenți, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

În ceea ce privește criticile recurenților, prin care se arată că instanța de apel a realizat o interpretare eronată a prevederilor art. 1255 alin. (1) C. civ., având în vedere că, în speță, clauza 1.1. din Actul adițional are un caracter determinant pentru încheierea contractului, precum și cele prin care se susține că s-a realizat o interpretare eronată a prevederilor art. 1247 alin. (2) C. civ., stabilindu-se contrar legii, faptul că doar partea în interesul căreia a fost redactată o clauză poate invoca nulitatea absolută a acesteia, Înalta Curte constată că aceste critici nu prezintă relevanță, în condițiile în care considerentele prin care instanța de prim control judiciar a apreciat că nu se poate reține că ar fi lovită de sancțiunea nulității clauza prevăzută de art. 1.1 din Actul Adițional, au intrat în autoritatea lucrului judecat, față de împrejurarea că toate susținerile raportate la chestiunea nulității au fost apreciate de instanța de recurs ca fiind critici de netemeinicie, potrivit celor statuate anterior.

Așa fiind, contrar celor susținute de recurenții-pârâți, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel este conformă dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți D., C. și B. împotriva deciziei nr. 381 din 3 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2022.