ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 238/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 19.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 210.486,44 RON reprezentând 30% din garanția de bună execuție, reținută de aceasta și nerestituită, conform art. 15.1.4 din contractul încheiat între reclamantă și pârâtă la 02.02.2015, sumă ce urmează să fie actualizată cu dobânda legală penalizatoare, calculată pentru perioada cuprinsă între 25.11.2017, data scadenței obligației de restituire, și până la data plății efective.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270 alin. (1), art. 1516 alin. (1), art. 1535 C. civ., art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 2461/13.10.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția prematurității și s-a respins cererea reclamantei A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prematur formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat anularea hotărârii atacate, respingerea excepției prematurității și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru soluționarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 1073A/2022 din 29 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 1.862 alin. (2) C. civ. ca inadmisibilă.

Totodată, a respins apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2461/13.10.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1073A/2022 din 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate precum și a hotărârii primei instanțe, respingerea excepției prematurității și trimiterea cauzei către Tribunalul București pentru soluționarea fondului,

In cuprinsul cererii de recurs, se susține, în esență, că, în speță, Curtea de Apel București a respins apelul cu motivarea că, în acord cu opinia primei instanțe, dispozițiile art. 1862 alin. (2) C. civ. nu sunt incidente în speță, întrucât în materia antreprizei pentru lucrări în construcții recepția lucrării se face potrivit art. 1878 C. civ., text prin care legiuitorul a înlăturat de la aplicare instituția recepției prezumate prevăzută de art. 1862 alin. (2) C. civ., indiferent de pasivitatea nejustificată a antreprenorului general sau a beneficiarului.

Se mai reține și că prevederile contractului semnat între părți, prin art. 12.3.6 și partea introductivă a acestuia, stabilesc ca recepția finală a lucrărilor să se facă de către comisia de recepție prevăzută de H.G. nr. 273/1994.

A fost menținută astfel, greșit, în opinia recurentei, soluția primei instanțe de admitere a excepției prematurității acțiunii invocată de intimata-pârâtă.

Recursul este întemeiat pe motivul prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - dispozițiile art. 1862 și ale art. 1878 C. civ.

După cum a arătat și în apel, recurenta a susținut că nu neagă forța obligatorie a convenției semnată între părți, cu referire specială la art. 12.3.6 din contract și la partea privitoare la definiții, motiv pentru care a și fost convocată intimata-pârâtă pentru efectuarea recepției finale.

Instanța de apel, adoptând o motivare oarecum diferită a soluției de admitere a excepției prematurității, față de cea a primei instanțe, arată însă că, indiferent dacă lucrările sunt sau nu distincte/independente din punct de vedere fizic și funcțional, recepția finală se efectuează tot în condițiile art. 24 și 25 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu atât mai mult cu cât nicio prevedere contractuală sau dispoziție legală din materia calității în construcții nu reglementează efectuarea unei recepții distincte între subantreprenor și antreprenorul general.

A mai susținut recurenta că nu a negat importanța și rațiunile pentru care legiuitorul a instituit recepția finală în sistemul controlului calității construcțiilor și faptul că are loc o recepție finală a construcției, inclusiv față de prevederile art. 9 lit. i), art. 13 alin. (4) și art. 17 din Legea nr. 10/1995, dar după cum a reținut și instanța de apel, în contradictoriu cu restul motivării, recepția finală se face pentru construcție în întregul său.

Recurenta a menționat că, așa cum a susținut la fond și în apel, Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 273/1994 prevede o singură recepție finală pentru construcția în ansamblul său, nu și recepții finale parțiale pentru lucrări ce nu sunt distincte/independente din punct de vedere fizic și funcțional, precum și faptul că recepția finală efectuată, potrivit art. 24 și art. 25 din regulament, se organizează de către proprietarul construcției, nefiind reglementată și o altă "recepție finală" organizată de antreprenorul general cu subantreprenorii săi.

Trecând la a doua chestiune de drept, de care depinde soluționarea litigiului dedus judecății, recurenta a susținut că este greșită dezlegarea dată de instanța de apel efectelor pe care le produce pasivitatea nejustificată a intimatei-pârâte de a efectua recepția finală a lucrării ce a făcut obiectul contractului, ulterioară momentului notificării.

Instanța de apel s-a pronunțat în sensul că "dispozițiile art. 1868 alin. (2) C. civ.." nu sunt incidente în speță, întrucât lucrările de subantrepriză, ce fac obiectul contractului, fac parte din categoria lucrărilor de antrepriză pentru construcții reglementate prin dispozițiile speciale prevăzute de art. 1874 - 1880 C. civ.

Or, dispozițiile art. 1874-1880 C. civ. stabilesc obligații cu privire la beneficiarul construcției și antreprenor (antreprenorul general), art. 1878 alin. (2) arătând în mod expres că, după finalizarea construcției (nu și la finalizarea unor lucrări care nu sunt distincte sau independente din punct de vedere fizic și funcțional), se va proceda, în condițiile legii, la recepția provizorie la terminarea lucrării, urmată de recepția finală.

Este relevant, a susținut recurenta, și faptul că Secțiunea a 2-a Capitolul V din Titlul IX Cartea a V-a a C. civ. privește situația executării construcției în baza unui contract de antrepriză pentru lucrări de construcții și nu reglementează relația dintre antreprenorul general și subantreprenor izvorând dintr-un contract de subantrepriză.

Ca atare, contrar celor statuate de instanța de apel, art. 1878 C. civ. nu se aplică pentru lucrări de construcții care nu sunt distincte/independente din punct de vedere fizic și funcțional efectuate în temeiul unui contract de subantrepriză, iar în speță "sunt aplicabile prevederile art. 1868 alin. (2) C. civ.." cu privire la recepția prezumată cuprinse în cadrul secțiunii "Reguli comune privind contractul de antrepriză" ca normă generală, ce sancționează pasivitatea nejustificată a debitorului obligației - antreprenorul general.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a apărărilor intimatei.

Totodată a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 1862 alin. (2) C. civ., față de care intimata-pârâtă a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea acesteia, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale art. 519 C. proc. civ.

În ședința publică din 8 februarie 2023, Înalta Curte a respins cererea de sesizare formulată de recurenta-reclamantă, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ., pentru a pronunța o hotărâre prealabilă.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

În speță, se constată că recurenta a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Deși, în motivarea recursului, recurenta a indicat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - dispozițiile art. 1862 și ale art. 1878 C. civ., aceasta s-a rezumat, în realitate, strict, la a-și exprima nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, fără a menționa în concret care sunt criticile aduse deciziei recurate, în condițiile în care instanța de apel a arătat, în mod expres, care sunt argumentele pentru care nu se aplică dispozițiile legale arătate de apelanta-reclamantă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că argumentele prezentate de recurentă sunt generice sau pur teoretice, fără a fi expuse în concret critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege.

Se observă că, pentru a se pronunța în sensul respingerii apelului, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 1.862 alin. (2) C. civ., de care s-a prevalat apelanta-reclamantă, nu sunt incidente în speță, întrucât lucrările de subantrepriză contractate fac parte din categoria lucrărilor de antrepriză pentru construcții, reglementate prin dispozițiile speciale prevăzute de art. 1874 - 1.880 C. civ. din cadrul Secțiunii a 2-a, Capitolul VI (din Titlul IX, Cartea a V-a) C. civ.

Or, analiza cererii de recurs relevă că recurenta nu a prezentat nicio critică împotriva dispoziției de respingere a cererii de apel, care să poată fi circumscrisă motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Dimpotrivă, recurenta a prezentat soluțiile dispuse pe parcursul litigiului și argumente de natură teoretică, cu redarea dispozițiilor legale considerate a fi încălcate, care, însă, nu au aptitudinea de a releva nelegalitatea măsurii de respingere a cererii de apel, pe care instanța de prim control judiciar a adoptat-o, aceasta în condițiile în care soluția primei instanțe a fost menținută.

În considerentele deciziei recurate, curtea de apel a reținut că, în materia antreprizei pentru lucrări de construcții, recepția lucrării se face potrivit art. 1.878 C. civ., care face trimitere la necesitatea efectuării recepției finale, potrivit legii.

Totodată, s-a reținut că, prin acest text, legiuitorul a înlăturat de la aplicare instituția recepției prezumate reglementate de art. 1.862 alin. (2) C. civ. în cazul antreprizei pentru lucrări de construcții. În această situație, a reținut că este necesară efectuarea recepției în condițiile legii speciale, și anume în condițiile Legi nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, care impun, prin art. 9 lit. i), art. 13 alin. (4) și art. 17, efectuarea recepției calitative a construcției, în condițiile Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994.

Așadar, recurenta ar fi trebuit să menționeze, concret, în ce măsură instanța de apel a încălcat dispozițiile legale de care apelanta-reclamanta s-a prevalat.

Or, în motivele de recurs nu se regăsesc considerații cu privire la modalitatea în care instanța de apel a justificat menținerea soluției de fond privind prematuritatea cererii de chemare în judecată, ci aprecieri generale și teoretice legate de instituția recepției prezumate și de efectele pasivității pârâtei în sensul efectuării recepției finale.

De altfel, simpla exercitare a recursului nu este suficientă pentru a analiza legalitatea deciziei recurate, lipsa motivelor de recurs ori neîncadrarea celor prezentate în ipotezele cuprinse în art. 488 din C. proc. civ. fiind sancționată de art. 489 alin. (2) din același cod cu nulitatea căii extraordinare de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că argumentele expuse de recurentă sunt generice sau pur teoretice, fără a fi expuse în concret critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege, fără a se arăta în mod expres pentru ce motive texul legal apreciat a fi incident de către instanța de apel, nu este aplicabil, în opinia recurentei.

Susținerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți exprimate în etapa procesuală anterioară, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Simpla reiterare în cererea de recurs a unora din criticile expuse și în cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, și redarea unora din considerentele deciziei recurate în susținerea nelegalității acesteia, nu întrunesc cerințele care se cere a fi îndeplinite de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Aceste prevederi impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii recurate.

Expunerea unor opinii despre dezlegările date împrejurărilor analizate de instanța de apel, indicarea formală a unor texte legale (art. 1862 și art. 1878 C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu pot să atragă nicio analiză, fiind chestiuni ce contravin specificului căii de atac a recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, și, în consecință, va anula recursul, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere, totodată, și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1073A/2022 din 29 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2023.