ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1990/2022

Ședința publică din data de 12 octombrie 2022

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 25.04.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 450.000 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb comunicat de B.N.R. în ziua plății, cu titlu de comision datorat în baza contractului din 20.08.2007 și a dobânzii legale aferente debitului, începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepțiile necompetenței funcționale a secției I Civile a tribunalului, lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 26.09.2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile din cadrul aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 520/PI/16.05.2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, ca o consecință, a respins ca prescrisă acțiunea; a respins și cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâtul, apel incident.

Prin decizia civilă nr. 777/A/21.11.2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.

Recursurile promovate de părți împotriva deciziei pronunțate în apel au fost admise prin decizia nr. 871/27.05.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; în consecință, hotărârea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 318/A/10.06.2021, prin care a respins apelurile ca nefondate.

Ambele părți au recurat decizia de apel din al doilea ciclu procesual.

Prin memoriul său, recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei atacate, numai în ceea ce privește soluția instanței de apel dată apelului pe care l-a declarat și reținerea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare, după prezentarea etapei procesuale anterioare, a arătat că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 6, 13, 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât temeiurile de drept avute în vedere la soluționarea excepției nu au fost puse în dezbatere. În acest context, a susținut că nu au fost puse în discuție aspectele privind opozabilitatea contractului de cesiune, legea aplicabilă, precum și cele privind posibilitatea invocării de către părți sau din oficiu a acestei excepții.

În argumentarea incidenței celui de-al doilea motiv de nelegalitate, a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, sub aspectul stabilirii momentului de la care termenul de prescripție a început să curgă, curtea de apel limitându-se la a menționa doar dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care, de altfel, privesc durata acestui termen. De asemenea, a afirmat că desființarea hotărârii atacate se impune și din perspectiva faptului că instanța de apel nu a pus în discuția părților elementele probatorii indicate de autorul căii de atac în memoriul său de apel și nici nu a menționat în cuprinsul hotărârii motivele în temeiul cărora a stabilit ca fiind dovedită plata prețului cesiunii în termenul de 3 ani stipulat în contractul de cesiune. A arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în ce privește data începerii curgerii termenului de prescripție. Sub acest aspect, a susținut că, pe de o parte, s-a reținut că prescripția curge de la data împlinirii termenului de 7 zile prevăzut în contractul de comision, după momentul plății cesiunii de creanță, fiind fără relevanță faptul că recurentul-reclamant a avut cunoștință de contractul de cesiune abia în luna februarie 2017, iar, pe de altă parte, s-a stabilit că putea urmări demersurile privind încetarea executării silite și radierea din cartea funciară a somației de executare.

În opinia recurentului-reclamant, motivele străine de natura cauzei rezultă și din soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune pe temeiurile Decretului nr. 167/1958, deși, la momentul începerii termenului de prescripție, așa cum a fost reținut de instanța de apel - 02.07.2013, acesta nu mai era în vigoare.

Subsumat celui de-al treilea motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că judecata apelului s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ. și ale art. 5 alin. (1) și art. 201 din Legea nr. 71/2011, precum și ale Deciziei nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, afirmând că, în raport cu acestea și cu data pe care curtea de apel a reținut-o ca fiind momentul de început al prescripției dreptului material la acțiune, 02.07.2013, erau incidente dispozițiile noului C. civ., iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

În aceste condiții, a afirmat că hotărârea recurată este lipsită de temei juridic și nemotivată în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Evocând dispozițiile art. 2.523 C. civ., recurentul-reclamant a arătat că prin aplicarea Decretului sus-menționat s-au încălcat normele legale privind prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune.

Subliniind că aspectul privind legea aplicabilă în materia prescripției nu a fost pus în discuția părților, precum și că nu a putut formula apărări în acest sens, a susținut că data la care putea și la care ar fi trebuit să cunoască nașterea dreptului la acțiune era 03.03.2017, când executarea silită imobiliară inițiată de C. și D. a fost radiată din cartea funciară.

În argumentare, a arătat că numai în raport cu înscrierile realizate în cartea funciară cu privire la situația creanței de a cărei încasare depindea creanța în litigiu putea cunoaște încasarea ei de către creditori.

În acest context, a susținut că declarația autentificată sub nr. x/08.02.2017 de Biroul Individual al Notarului Public E., semnată de creditori și de F., privind încasarea restului de preț, nu era publică, așa că nu putea și nici nu trebuia să o cunoască.

În continuare, a arătat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1.182 din C. civ. de la 1864, întrucât data certă a contratului de cesiune de creanță nu putea fi decât 08.02.2017, când declarația sus-menționată, în cuprinsul căreia s-a făcut mențiune cu privire la cesiunea de creanță, a fost autentificată.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant a afirmat că, fiind terț față de actul de cesiune de creanță, a cunoscut existența lui abia în 03.03.2017, când s-a radiat notarea executării silite din cartea funciară, iar conținutul acestuia abia la termenul de judecată din 26.05.2021, ca urmare a depunerii înscrisului la dosar.

A mai arătat că și prin prisma dispozițiilor art. 278 C. proc. civ., aplicabile în speță, data certă a înscrisului privind cesiunea de creanță era tot 08.02.2017.

În concluzie, a subliniat că de la această dată s-a realizat condiția prevăzută în contractul de comision și a devenit exigibilă creanța, care, potrivit aceleiași convenții, trebuia achitată de intimatul-pârât în termen de 7 zile, respectiv până la 15.02.2017, dată la care a început să curgă termenul de prescripție.

Recurentul-pârât a criticat decizia de apel prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând modificarea ei, în sensul admiterii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune, însă pentru alte considerente decât cele reținute.

Subsumat primului motiv de casare, a arătat că hotărârea este nemotivată în privința soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că instanța de apel nu s-a raportat la probele administrate.

Mai mult, recurentul-pârât a susținut că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a stabilit în sarcina instanței de rejudecare obligația de a administra probe în vederea stabilirii naturii juridice reale a contractului intitulat de părți de "comision" și a calității în care a acționat la încheierea contractului și, în mod greșit, aceasta a ignorat proba cu interogatoriul părților, administrată pentru a se determina voința reală a semnatarilor contractului, în condițiile în care partea adversă a recunoscut că în momentul semnării contractului intitulat de "comision" avea cunoștință că a acționat în calitate de mandatar al părinților săi și nu în nume propriu.

Totodată, a arătat că și prin raportare la art. 977, 982 și 984 C. civ., motivarea curții de apel este superficială în ce privește excepția sus-menționată, întrucât din aplicarea acestor texte de lege ar fi rezultat calitatea sa de mandatar la încheierea contractului de comision.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și a deciziei pronunțate de Înalta Curte în primul ciclu procesual.

Astfel, a afirmat că soluționarea primei excepții s-a realizat cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969, 977, 982, 983, 973 și 1532 C. civ.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a susținut că, deși proba cu interogatoriul părților a fost administrată pentru a se stabili voința reală a părților în momentul semnării contractului, decizia civilă atacată a fost dată cu ignorarea acestei probe din care rezulta că intimatul-reclamant a cunoscut calitatea sa de mandatar la data încheierii convenției.

A susținut că instanța de apel, dând prevalență sensului literal al termenilor contractuali în detrimentul voinței reale a părților, dovedită prin răspunsul la interogatoriul intimatului-reclamant și prin conținutul contractului, a încălcat art. 969 și 973 C. civ., stabilind în mod greșit că ar fi acționat în nume propriu și nu ca mandatar. În acest sens, a menționat că, potrivit prevederilor contractuale, a avut calitatea de terț și că obligația de a vinde imobilele i-a revenit lui C., D. și S.C. G. S.R.L., iar cea de plată a prețului, societății H. S.R.L.

În continuare, a arătat că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar excepției lipsei calității procesuale pasive contravine și prevederilor art. 982 C. civ., întrucât interpretarea clauzei contractuale privind plata comisionului nu s-a realizat prin coroborare cu restul clauzelor din care rezulta calitatea sa de mandatar, dar și că nu și-a asumat obligația de plată a comisionului în nume propriu.

Din perspectiva încălcării art. 983 și art. 984 C. civ., a afirmat că mențiunea instanței de apel potrivit căreia ar fi urmărit "interese proprii în finalizarea vânzării terenurilor" a fost una generică, fără indicarea în concret a beneficiului pe care l-ar fi obținut și a probelor aferente.

În opinia sa, din interpretarea clauzelor contractuale rezulta că debitori ai obligației de plată nu era el însuși, ci beneficiarii contractului.

În acest context, a susținut că, atât timp cât un astfel de beneficiu era un element străin de contract, nu putea fi luat în considerare de instanța de prim control judiciar, potrivit art. 984 C. civ.

De asemenea, a subliniat că, în măsura în care existau îndoieli cu privire la clauza privind plata comisionului, aceasta trebuia interpretată în conformitate cu art. 983 C. civ., în favoarea celui care se obligă, în speță în favoarea sa.

În ce privește dispozițiile art. 1.532 C. civ., a arătat că decizia civilă atacată este greșită, întrucât efectele contractului se produceau față de părți, nu și față de el însuși, care a acționat în calitate de mandatar al vânzătorilor.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a afirmat că dezlegarea dată de instanța de apel încalcă dispozițiile art. 970 C. civ., ale art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Astfel, a susținut că prin decizia de casare din primul ciclu procesual, s-a stabilit în sarcina instanței de rejudecare obligația de a cerceta dacă plata diferenței de preț în cuantum de 1.235.040,85 euro a fost sau nu făcută, pentru a se putea stabili care dintre cele două ipoteze ale contractului de comision era aplicabilă în speță și, derivat din aceasta, obligația de a analiza cursul prescripției în funcție de ipoteza stabilită.

Or, instanța de apel, ignorând aceste dispoziții, a analizat prescripția strict raportat la ipoteza în care întregul preț al contractelor ar fi fost plătit, deși, în opinia recurentului-pârât, în cauză era incidentă a doua ipoteză, în care prețul vânzării nu fusese achitat.

În continuare, prezentând situația de fapt pentru a argumenta incidența celei de-a doua ipoteze, a subliniat că valoarea comisionului trebuia renegociată prin raportare la plata parțială a prețului și că, deși acest aspect a fost cunoscut de intimatul-reclamant în anii 2008 și 2011, nu a solicitat niciodată renegocierea lui.

A mai afirmat că, întrucât pentru obligația de plată a comisionului, în ambele ipoteze contractuale, nu era prevăzut un termen de executare, aspect ce rezulta din înscrisurile aflate la dosar, în speță, erau aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a subliniat că dreptul de a solicita plata întregului comision sau de a cere renegocierea lui s-a născut la data încheierii contractului de comision, așa încât la data formulării cererii de plată a întregului comision, creanța în litigiu era prescrisă.

De asemenea, a arătat că față de prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și de somațiile de executare notate în cartea funciară a imobilelor vândute, intimatul-reclamant a cunoscut că prețul vânzării nu fusese achitat integral și că în cauză era incidentă cea de-a doua ipoteză, potrivit căreia acesta trebuia să solicite renegocierea comisionului.

În acest condiții, a subliniat că și față de textul de lege indicat, care stabilea un moment obiectiv în care intimatul-reclamant a cunoscut plata parțială, rezulta că dreptul său de a cere plata sau renegocierea comisionului era prescris.

A mai arătat că motivele reținute de instanța de apel în penultimul paragraf de la pagina 14 a deciziei recurate în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune încalcă art. 970 C. civ., întrucât o astfel de interpretare a legitimat lipsa de bună-credință a intimatului-reclamant în executarea propriilor obligații.

În argumentare, a afirmat că obligația de plată a comisionului era strâns legată de încasarea prețului aferent celor 4 imobile menționate în contract de către vânzători, intimatul-reclamant având obligația de a se asigura că prețul încasat era cel stabilit de vânzători, respectiv de a urmări evoluția executării contractelor de vânzare-cumpărare și a depune diligențele necesare pentru ca acestea să fie executate în condițiile prevăzute de contractul de comision.

În acest context, a susținut că numai în situația îndeplinirii acestor obligații ar fi putut fi aplicabilă ipoteza de care intimatul-reclamant se prevalează.

Totodată, a arătat că niciuna dintre condițiile stabilite pentru această ipoteză nu era îndeplinită, având în vedere că întregul preț al vânzărilor nu a fost plătit de bunăvoie de cumpărătoare sau ca urmare a unor demersuri din partea intimatului-reclamant, prețul nu a fost plătit în bani, la termen sau într-un termen rezonabil de la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, ci după 10 ani, ca urmare a eforturilor suplimentare ale vânzătorilor.

Conchizând, a subliniat că, față de împrejurarea că intimatul-reclamant nu a întreprins niciun demers în vederea achitării integrale a contractelor, ci a rămas în pasivitate timp de 10 ani, așteptând ca vânzătorii să recupereze prețul vânzării, plata integrală a comisionului nu era datorată.

La 18.10.2021 și 20.10.2021 părțile au depus întâmpinări reciproce, fiecare solicitând respingerea recursului declarat de către adversar; ambele părți au depus și răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a expus punctul de vedere.

La termenul de la 08.06.2022, recursurile au fost admise în principiu, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, prin prisma criticilor formulate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a considerentelor ce vor fi prezentate în continuare, situația de fapt care a generat litigiul dintre părți derivă din încheierea, între părți, la 20.08.2007, a unui înscris sub semnătură privată, prin care recurentul-pârât s-a obligat să-i achite recurentului-reclamant un comision de 450.000 euro pentru mijlocirea vânzării către S.C. H. S.R.L. a unor terenuri situate în Timișoara.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata comisionului, susținând că și-a îndeplinit obligația asumată contractual.

Prima instanță a respins acțiunea, apreciind că a intervenit stingerea, prin prescripție, a dreptului material la acțiune; pentru a hotărî astfel, a evocat clauza din contract, potrivit căreia "Beneficiarul va plăti Prestatorului comisionul stabilit în termen de maxim 7 zile de la data încasării întregii sume de 5.431.000 euro aferente vânzărilor. În caz că suma plătită pentru terenurile menționate în contract va fi mai mică decât suma specificată mai sus, noul comision va fi agreat cu acordul ambelor părți" și a constatat că prețul imobilelor intermediate de către reclamant, de 5.431.000 euro, nu a fost încasat în întregime, așa încât a apreciat că a devenit activă teza a doua a clauzei citate mai sus. Cum părțile nu au stabilit un nou comision și nici un termen de executare, tribunalul a apreciat că, în condițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, momentul de debut al termenului de prescripție este cel al nașterii raportului juridic încheiat între părți, respectiv 20.08.2007, data încheierii contractului. Ca atare, a constatat că termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit la data promovării acțiunii de față, 25.04.2017.

Sentința primei instanțe a fost păstrată în apel, prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, curtea de apel confirmând întregul raționament prezentat de tribunal; respectiva hotărâre a fost însă casată, prin decizia nr. 871/27.05.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ca o consecință a admiterii căilor extraordinare de atac promovate de ambele părți, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel, căreia i s-a trasat dispoziția de a stabili, față de înscrisurile depuse la dosar, măsura în care a fost efectuată plata diferenței de preț, de 1.235.040,85 euro, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., prin raportare, în special, la toate actele de executare silită emise în dosarele nr. x/2010 și nr. y/2011 ale B.E.J. J. și la contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/08.02.2017 de B.I.N. E.. În ce privește recursul declarat de recurentul-pârât B., a impus instanței de rejudecare să stabilească natura juridică a actului intervenit între părți la 20.08.2007, în urma interpretării lui prin raportare la art. 977, 982, 983 și 984 din C. civ. de la 1864.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 318/A/10.06.2021, obiect al recursului de față, prin care a respins, ca nefondate, atât apelul principal, cât și apelul incident.

Pentru a decide în acest sens, curtea a reținut că, întrucât părțile nu au stabilit alt cuantum al comisionului decât cel inițial de 450.000 euro, raportat la prețul total al terenurilor, ceea ce se impune a fi determinat este data de la care acesta a devenit scadent, prin prisma clauzelor contractuale, adică "în termen de 7 zile de la data încasării întregii sume de 5.431.000 euro"; luând act de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, instanța de apel a examinat dacă a fost făcută plata diferenței de preț de 1.235.040,85 euro, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I..

În acest sens, a notat, în mod prioritar, că D. și C. s-au adresat unui executor judecătoresc - pentru executarea silită a sumei de 1.190.023,34 euro, arătând că aceasta este diferența de preț rămasă de achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I.; din această împrejurare, instanța de apel a prezumat că restul de preț fusese achitat anterior datei deschiderii dosarului de executare.

Subliniind că dispozițiile contractului de comision nu prevăd că obligația de plată a comisionului este scadentă numai dacă prețul terenurilor este achitat în mod benevol și văzând prevederile art. 1.106 și ale art. 1.107 pct. 1 din C. civ. de la 1864, curtea de apel a notat că, potrivit actului de cesiune de creanță încheiat la 24.06.2010, D. și C. au cedat numitei F. creanța constând în diferența de preț datorată din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I. și, apreciind că ceea ce prezintă relevanță, sub aspectul datei scadenței obligației de plată a comisionului, este data la care D. și C. au obținut diferența de preț din contractul de vânzare-cumpărare indicat anterior, a reținut că părțile au stabilit în actul de cesiune că prețul "se va plăti de către cesionară în termen de trei ani de la data semnării prezentului contract", adică la 24.06.2013. Prin urmare, instanța de apel a constatat că aceasta este data la care vânzătorii au obținut întregul preț al vânzării, respectiv cea de la care trebuie calculat termenul de 7 zile prevăzut în contractul de comision pentru scadența obligației de plată a comisionului. Astfel, a stabilit că dreptul la acțiune al apelantului-reclamant s-a născut la 02.07.2013, astfel încât a constatat că termenul de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la 02.07.2016, anterior formulării, la 25.04.2017, a cererii de chemare în judecată.

Aceste dezlegări demonstrează însă că decizia atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor obligatorii ale hotărârii de casare, așadar, cu încălcarea art. 501 C. proc. civ.

Recurentul-pârât și-a asumat, prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 20.08.2007, obligația de a achita recurentului-reclamant suma de 450.000 de euro, cu titlu de comision, pentru intermedierea vânzării unor terenuri către S.C. H. S.R.L.; în contractul lor, părțile au inserat o clauză potrivit căreia "Beneficiarul va plăti Prestatorului comisionul stabilit în termen de maxim 7 zile de la data încasării întregii sume de 5.431.000 euro aferente vânzărilor. În caz că suma plătită pentru terenurile menționate în contract va fi mai mică decât suma specificată mai sus, noul comision va fi agreat cu acordul ambelor părți".

Rezultă, așadar, că obligația de plată a comisionului a fost afectată atât de o condiție (încasarea întregului preț al vânzărilor), cât și de un termen, care începea să curgă de la împlinirea condiției suspensive.

În scopul îndeplinirii obligației de intermediere, au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 23.08.2007 de B.N.P. K., precum și sub nr. x din 26.11.2007 de B.N.P. I..

Din totalul sumelor stabilite cu titlu de preț, părțile dispută doar un rest, de 1.235.040,85 euro, stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat de D. și C., în calitate de vânzători și S.C. H. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, contract autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., diferența fiind, în mod necontestat, plătită.

Pentru stabilirea măsurii în care această sumă a fost încasată, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual Înalta Curte a impus instanței de apel obligația de a examina actele de executare silită emise în dosarul nr. x/2010 și în dosarul nr. x/2011 ale B.E.J. J. și contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/08.02.2017 de B.I.N. E., însă, cu încălcarea art. 501 C. proc. civ., o asemenea analiză nu s-a mai făcut în al doilea ciclu procesual, curtea dând eficiență unei clauze cuprinse în contractul de cesiune de creanță încheiat la 24.06.2010, între D. și C., pe de o parte, și F., pe de altă parte, clauză potrivit căreia prețul "se va plăti de către cesionară în termen de trei ani de la data semnării prezentului contract". Prin urmare, instanța de apel a constatat că la 24.06.2013 vânzătorii D. și C. au obținut întregul preț al vânzării și că aceea este data de la care se calculează termenul de 7 zile asumat pentru scadența obligației de plată a comisionului.

Dacă, însă, instanța de apel s-ar fi supus dezlegărilor obligatorii ce-i fuseseră impuse prin decizia de casare și ar fi analizat contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/08.02.2017 de B.I.N. E., ar fi ajuns la o altă concluzie.

Respectivul contract a fost încheiat între S.C. L. S.R.L., în calitate de creditoare și S.C. H. S.R.L., în calitate de debitoare și scopul încheierii lui a constat, după cum rezultă din preambul, în chiar stingerea creanței rămase neexecutată din prețul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., disputată în prezentul litigiu; în preambul s-a făcut și mențiunea că D. și C. au transferat creanța prețului către F., care, prin actul certificat sub nr. x/08.02.2017 de avocat M., a cedat-o S.C. L. S.R.L.

Potrivit clauzei regăsite la art. 1.1. din contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/08.02.2017 de B.I.N. E., "în vederea stingerii totale și irevocabile a obligației de plată de către Debitoare a Creanței", S.C H. S.R.L. a transmis S.C. L. S.R.L. dreptul de proprietate asupra unor terenuri, identificate în contract, la data semnării actului, iar potrivit art. 1.3. din aceeași convenție, "stingerea datoriei Debitoarei față de Creditoare rezultând din Creanță are loc astăzi, data autentificării prezentului Contract".

Cum darea în plată acceptată de creditor produce efectul liberator de datorie de la momentul la care noua prestație este efectuată, Înalta Curte constată că la 08.02.2017 s-a stins datoria S.C. H. S.R.L., corelativă creanței rămase neexecutată din prețul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., disputată în prezentul litigiu, ceea ce are semnificația realizării condiției impuse prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 20.08.2007, cea a încasării întregului preț aferent vânzărilor și s-a născut dreptul recurentului-reclamant la plata comisionului.

Din această perspectivă, în mod eronat a considerat instanța de rejudecare că relevantă este data la care D. și C. au obținut diferența de preț din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., deoarece darea în plată făcută către cel care avea calitatea de a primi prețul, în urma cesiunilor succesive de creanță, produce efectul liberator de datorie, recunoscut de art. 1.492 alin. (1) C. civ.; de asemenea, considerentele expuse mai sus demonstrează și caracterul nefondat al susținerilor recurentului-pârât, în sensul că în cauză prețul vânzării nu a fost achitat, astfel încât ar fi fost incidentă cea de-a doua teză a clauzei contractuale examinate; nicio clauză a convenției părților nu permite concluzia că prețul ar fi trebuit să fie încasat doar în bani, așa cum pare a sugera recurentul-pârât. Dimpotrivă, darea în plată - prin care debitorul a executat o altă prestație decât cea la care s-a obligat prin raportul inițial - către cel căruia i s-a transmis, prin cesiune, creanța are semnificația stingerii obligației de plată.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte impune părților concluzia că cel mai târziu în termen de 7 zile, calculat de la 08.02.2017, a devenit scadentă obligația recurentului-pârât de plată a comisionului, iar prezentul demers judiciar, declanșat la 25.04.2017, apare ca fiind inițiat în cadrul termenului de prescripție de 3 ani.

În aceste condiții, dezlegarea dată prescripției în etapele devolutive reflectă încălcarea efectelor cesiunilor succesive de creanță și ale dării în plată; din această perspectivă, hotărârea atacată a aplicat greșit dispozițiile art. 1.492 și 1.568 alin. (1) lit. a) C. civ.; așa fiind, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, este fondat, iar pe acest temei legal și în considerarea argumentelor expuse, recursul acestei părți urmează să fie admis, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ.

Ca o consecință, stabilind că, în mod greșit, tribunalul a soluționat procesul fără să intre în cercetarea fondului, Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. - la care art. 497 C. proc. civ. face trimitere - și văzând solicitarea din memoriul de apel al reclamantului, ca, în cazul admiterii apelului, cauza să fie trimisă spre rejudecare la Tribunalul Timiș, va casa în parte decizia atacată și sentința civilă nr. 520/PI/16.05.2018 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă și va trimite cauza, pentru o nouă judecată, primei instanțe.

Se cuvine subliniat, în acest context, că solicitarea recurentului-reclamant, de reținere a cauzei spre rejudecare, nu poate fi primită, deoarece, în considerarea datei începerii procesului, 25.04.2017, precum și a dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., procesul de față este guvernat de C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018; ca atare, sunt incidente prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma în vigoare la data demarării judecății în fața primei instanțe, dispoziții ce reglementează soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, indicând că, în caz de casare, aceasta trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel ori primei instanțe, potrivit distincțiilor cuprinse în text.

În ceea ce privește calea de atac exercitată de recurentul-pârât, Înalta Curte subliniază, în mod preliminar, că aceasta conține două componente: un recurs la dispozitiv, îndreptat împotriva deciziei prin care s-a confirmat sentința tribunalului, de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, precum și un recurs la considerente, prin care s-a urmărit înlocuirea celor care au fundamentat decizia de păstrare a dispoziției de admitere a excepției prescripției. Astfel, atât timp cât prin decizia atacată a fost confirmată sentința instanței de fond, care a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, critica acesteia din urmă, de către recurentul-pârât, nu se poate face decât pe calea recursului prevăzut de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., singurul mecanism prin care unele considerente pot fi înlăturate și apoi înlocuite cu cele ale instanței de control judiciar, fără să fie afectat dispozitivul hotărârii astfel atacate - de altfel, însuși titularul acestui recurs a solicitat ca dispozițiile date prescripției să fie păstrate, deoarece acestea îi sunt favorabile.

Plasând pe aceste premise analiza componentei recursului la dispozitiv din cadrul căii de atac exercitate de recurentul-pârât, îndreptată împotriva deciziei prin care a fost păstrată sentința primei instanțe, de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, Înalta Curte reține următoarele:

Curtea de apel, în urma interpretării contractului pe care părțile l-au încheiat la 20.08.2007, a tras concluzia că B. a acționat în nume propriu, iar nu în calitate de mandatar al vânzătorilor terenurilor.

Din această perspectivă, este lipsită de substanță afirmația recurentului-pârât potrivit căreia decizia atacată ar fi nemotivată, sub aspectul dezlegării excepției lipsei calității sale procesuale, deoarece din examinarea ei rezultă argumentele care au fundamentat concluzia instanței de prim control judiciar.

Fără însă să expună vreo critică cu valențe de veritabilă nelegalitate la adresa acestei dezlegări, recurentul-pârât pretinde, în esență, Înaltei Curți să reexamineze clauzele convenției părților, prin prisma regulilor stabilite de art. 969, 973, 977, 982, 983 și 1532 din C. civ. de la 1864 și a materialului probator, în special a interogatoriului administrat, dar o astfel de analiză este incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac de față, al cărei rost, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este acela de verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, nu pot fi cenzurate în recurs susținerile acestei părți potrivit cărora, de vreme ce obligația de a vinde revenea numiților D., C. și societății G. S.R.L., nu ar fi putut să-și asume obligația de plată a unui comision; toate aceste aspecte aduc în dezbatere elemente factuale, care pot fi stabilite doar în etapele devolutive ale procedurii și nu pot fi reevaluate în recurs, sistemul de drept național recunoscând doar dublul grad de jurisdicție; distinct de aceasta, aspectele aduse în dezbatere par să indice că B. ar fi putut acționa, ca mandatar, la încheierea contractului de vânzare, însă nu neapărat și la încheierea contractului de comision. În acest context, Înalta Curte subliniază că niciuna dintre regulile de interpretare evocate de recurentul-pârât (care impun raportarea nu la sensul literal al termenilor, ci la intenția comună a părților ori analiza clauzelor unele prin altele) nu reflectă, în modul lor concret de aplicare, decât un raționament propriu al instanțelor de fond, recunoscut de lege doar acestora; altminteri, interpretarea în favoarea celui care se obligă nu este aplicabilă decât atunci, așa cum impune art. 983 C. civ., "când este îndoială"; or, față de clauza neîndoielnică prin care recurentul-pârât și-a asumat, în nume propriu, obligația de plată a comisionului, apelul la metoda de interpretare evocată nu era necesar, deoarece instanța de apel a dat, în mod judicios, eficiență deplină forței obligatorii a contractului, consacrată de art. 969 C. civ.

Se cuvine subliniat și că recurentul-pârât nu a criticat argumentele decizorii ale curții de apel, care a examinat convenția părților prin raportare la prevederile art. 405 și 406 din Codul comercial, aplicabile la data încheierii ei, 20.08.2007, nici pe cele în care a evocat, chiar și în cazul în care ar fi fost vorba despre un contract de mandat fără reprezentare, limitele în care eventualele obligații asumate de către mandatar în afara limitelor puterilor conferite îi țin pe mandanți.

Așa fiind, argumentele expuse de acest recurent nu au putut să demonstreze că dezlegarea dată excepției lipsei calității procesuale pasive este afectată de vreun viciu de legalitate.

Ca atare, întrucât, așa cum s-a arătat în finalul analizei căii de atac formulate de recurentul-reclamant, casarea deciziei și a sentinței va fi parțială, Înalta Curte va stabili întinderea casării, prin menținerea dispoziției deciziei atacate, de respingere a apelului incident, precum și a dispoziției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, cuprinsă în sentința primei instanțe.

În condițiile casării în parte a deciziei atacate, sub aspectul dezlegărilor date prescripției, componenta recursului la considerente - regăsită, cum s-a arătat mai sus, în cadrul căii de atac exercitate de recurentul-pârât, care a urmărit înlocuirea argumentelor care au fundamentat decizia de păstrare a dispoziției de admitere a excepției prescripției - nu mai are obiect, întrucât premisa necesară ca un astfel de recurs să poată fi analizat este, după cum rezultă din partea finală a art. 461 alin. (2) C. proc. civ., cea a menținerii dispozitivului; ca o consecință a casării, o astfel de premisă nu mai subzistă, însă.

În considerarea celor expuse în precedent, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 496 C. proc. civ., să respingă recursul declarat de recurentul-pârât B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 318/A/10.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și sentința civilă nr. 520/PI/16.05.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă și trimite cauza pentru o nouă judecată primei instanțe.

Menține dispoziția deciziei atacate, de respingere a apelului incident declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 520/PI/16.05.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă și dispoziția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, cuprinsă în sentința primei instanțe.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 318/A/10.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2022.