ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1581/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului civil de față,

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. D. Sucursala România, au solicitat instanței:

- clauza prevăzută la art. 4.4.7 "În cazul în care împrumutatul dorește să utilizeze creditul în altă valută decât cea a creditului, va efectua mai întâi schimbul valutar la cursul de schimb al băncii din ziua respectivă."

- clauza prevăzută la art. 5.3 "Rambursarea sumelor datorate băncii în baza prezentului Contract se va efectua în contul curent al împrumutatului prin depuneri în numerar la orice unitate a Băncii, prin virament bancar în contul său curent, prin intermediul aplicației E., F. sau G. sau prin orice alta modalitate agreată de Bancă." Clauza este abuzivă în măsura în care reclamanta a fost obligată sa deschidă un cont în RON, din care banca efectua conversia valutară în CHF, în vederea achitării ratelor.

- clauza prevăzută la art. 5.4. "Orice plată datorată Băncii conform prezentului contract va fi făcută în valuta Creditului. Dacă împrumutatul va solicita plata într-o altă valută decât în valuta creditului, Banca este împuternicită prin prezenta să cumpere respectiva valută la cursul de schimb curent practicat de Bancă. Banca are dreptul de a debita automat conturile împrumutatului la scadența ratelor."

- clauza privind comisionul de acordare credit în cuantum de 2% la valoarea creditului contractat și comisionul lunar de administrare credit de 0,175% aplicat la soldul creditului, clauze prevăzute la art. 6.1.b și 6.1.c din contractul de credit pentru investiții imobiliare nr. x/14.03.2008. Constatând nulitatea clauzelor enunțate, solicită instanței să oblige pârâta să înlăture din contract orice sintagma care se referă la "comisioane", sintagma folosită și în redactarea art. 8.1., art. 8.3, art. 9.1, art. 10.1.2.n, art. 11.1., art. 12.3.

- clauza prevăzută la art. 10.1.2. împrumutatul se obligă:

n) să plătească Băncii toate sumele datorate în baza prezentului Contract, în conformitate cu Graficul de Rambursare, în caz contrar, Banca fiind îndreptățită să aplice prevederile art. 12 din prezentul contract;

q) să suporte toate taxele și spezele profesionale, bancare, de transfer și schimb valutar și orice alte cheltuieli și speze ocazionate de pregătirea, autentificarea, înregistrarea și punerea în aplicare a prezentului contract, a contractelor de garanții aferente și a interdicțiilor menționate în contractele de garanție.

- clauza prevăzuta la art. 13.1. În cazul în care ca urmare a unei fluctuații a cursurilor valutare, survenită între data scadenței sumei respective și data plății efective a acesteia sau indiferent de orice alt motiv, este efectuată ori trebuie stinsă orice plată datorată în baza prezentului contract, într-o valută alta decât valuta de exprimare a creditului, iar valoarea unei astfel de plăți încasate efectiv de către bancă, prin transformare în valuta de exprimare a creditului la cursul de schimb este mai mică decât suma datorată potrivit acestui Contract, împrumutatul va avea obligația față de bancă de a plăti integral soldul respectiv și va despăgubi banca pentru orice pierdere suportată ca urmare a unui astfel de eveniment.

- clauza prevăzută de art. 14. "Schimbări în circumstanțe", în cazul în care intervin modificări, interpretări sau aplicări ale legislației care impun Băncii achitarea oricăror taxe suplimentare privind orice sume puse la dispoziție și/sau modifică orice rezervă și/sau depozite obligatorii aplicabile Băncii sau impun orice cerință de această natură și/sau impun Băncii costuri, cheltuieli, obligații și/sau condiții suplimentare ce afectează activele Băncii, depozitele constituite de Bancă, care impun Băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația, respectiv dreptul de a acorda credite, și care au ca rezultat:

- majorarea costurilor Băncii, referitoare la finanțarea prezentului Contract;

- reducerea cuantumului oricărei sume primite de Bancă sau a oricăror creanțe ale Băncii, în legătura cu prezentul Contract;

Banca va notifica în scris împrumutatul despre modificarea intervenită, comunicând de asemenea cuantumul costurilor majorate, ce urmează a fi suportate de către împrumutat în baza prezentului Contract. Împrumutatul va avea obligația de a achita băncii, în termenul notificat de aceasta, costurile suplimentare astfel intervenite, Banca rezervându-și dreptul de a declara anticipat soldul creditului ca fiind scadent si rambursabil imediat împreună cu dobânda aferentă și orice alte sume datorate băncii conform prezentului Contract, în cazul în care împrumutatul nu este de acord sa achite aceste costuri suplimentare."

- clauza prevăzută la art. 9.1 privind dreptul Băncii de a efectua în numele și pe contul reclamantei, orice operațiune de schimb valutar pentru conversia sumelor deținute în conturile reclamantei sau ale garantului fidejusor, în moneda prezentului contract, la cursul practicat de Bancă în ziua operării;

La 03 martie 2015 reclamanții au depus o completare a cererii de chemare in judecată, alăturând capetelor de cerere enumerate în acțiunea introductivă, următoarele:

Prin încheierea din 11 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția tardivității formulării cererii completatoare, cu mențiunea că excepția tardivității a vizat și precizările reclamanților cu privire la cererea completatoare formulată la 16 martie 2016, precizari depuse la dosar la 9 mai 2016, care se referă la lipsa consimțământului reclamantului B. și lipsa cauzei, derivând din neînsușirea de către acesta a calității de codebitor-solidar.

Prin sentința civilă nr. 1724/2017 din 10 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a hotărât următoarele:

Ca urmare a admiterii excepției tardivității în ședința din 11 mai 2016, a respins cererea completatoare formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. D. - Sucursala România, ca tardiv formulată.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. D. - Sucursala România.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 6.1 lit. c) (referitoare la comisionul de administrare), art. 13.1 și art. 14 din contractul de credit pentru investiții imobiliare nr. x/14.03.2008.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 13.887,43 franci elvețieni, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății, sumă achitată cu titlu de comision de administrare.

A obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei încasate cu titlu de comision de administrare, calculată de la data plății de către reclamanți a acestei sume și până la achitarea integrală a debitului principal.

A admis în parte cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta la plata acestora către reclamanta A., în cuantum de 1.500 RON.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A. D. Sucursala Romania, apelurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București la 5 septembrie 2017.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 148/2018 din 25 ianuarie 2018, a respins apelul reclamanților A. și B., formulat împotriva încheierii din 11 mai 2016 și a sentinței civile nr. 1724 din 10 mai 2017 ca nefondat.

A admis apelul pârâtei C. S.A. D. Sucursala Romania, în contradictoriu cu apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1724 din 10 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A respins pretențiile reclamanților referitoare la caracterul abuziv al clauzei de administrare, al cuantumului acesteia și al dobânzii aferente clauzei respective, ca neîntemeiate.

A respins pretențiile privind acordarea cheltuielilor de judecată în fond, ca neîntemeiate.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 148/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că un prim aspect de nelegalitate a hotărârii recurate este dat de faptul că menținerea în parte a dispozițiilor sentinței, îndreptățește recurenții la plata cel puțin a unei părți din cheltuielile de judecată în fond, fiind îndeplinite condițiile impuse de textul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv existența "părții căzute în pretenții", respectiv pârâta.

De asemenea, recurenții au arătat că existența motivelor de casare vizează și motivarea instanței de apel în ceea ce privește temeiurile de drept reținute în cauză, temeiuri pe care această instanță le atribuie cererii de chemare în judecată formulată de recurenți.

Astfel, instanța de apel a reținut că art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul consumului și art. 15 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în cauză. Recurenții au susținut că nu au enumerat ca temei de drept Codul consumului, iar, în ceea ce privește textele de lege desprinse din cuprinsul O.G. nr. 21/1995, respectiv art. 12 și 15, acestea nu au fost invocate ca temei juridic. Au arătat că au invocat O.G. nr. 21/1992 ca temei juridic al cererii deduse judecății, act normativ privit prin perspectiva tuturor reglementărilor punctuale care privesc protecția consumatorului, iar motivarea deciziei recurate consemnează aspecte ce nu corespund cauzei lor.

Recurenții-reclamanți au mai susținut și faptul că își mențin în totalitate motivele de fapt și de drept cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare credit în cuantum de 2% la valoarea creditului contractat, clauză prevăzută la art. 6.1.b., comision în valoare de 4.682,84 CHF, considerând că se impune verificarea clauzelor contractului nu doar din punctul de vedere al unei redactări inteligibile, dar și a cauzei clauzei abuzive.

Totodată, au arătat că își mențin și solicitarea și motivarea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la art. 4.4.7, 5.3., 5.4., art. 1.1.2 lit. a) art. 9.1 din contractul de credit. Instanța de apel nu a analizat clauza de risc valutar, motivat de faptul că, în cauză, acordul contractual încheiat transpune dispozițiile referitoare la nominalismul monetar, motiv pentru care clauza este exclusă controlului de legalitate din perspectiva normelor de protecție.

Recurenții consideră că nu pot fi obligați a plăti diferența de curs valutar, din moment ce această diferență de prestații a fost înlăturată prin admiterea cererii de constatare a nulității clauzei 13.1 și 14 din contract.

Mai susțin și faptul că nici prima instanță, nici instanța de apel nu s-au aplecat asupra nerespectării de către bancă a prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamantul BNR nr. 4/2005, cu modificările și completările ulterioare. În materia contractelor de credit bancar nu există nicio reglementare expresă care să permită rambursarea împrumutului în moneda altui stat. Invocă practică judiciară.

Recurenții-reclamanți apreciază că, în mod greșit, curtea de apel a schimbat sentința tribunalului și a respins cererea de constatare ca abuzivă a clauzei privind comisionul de administrare, prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. c) din contract. Consideră că este fondată și cererea privind calculul ratelor pe tot parcursul contractului la cursul leu/CHF de 2,36 RON/CHF din momentul acordării împrumutului.

Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți au menționat prin adresa depusă la dosar că sunt de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care va fi admis în principiu.

La 14 mai 2018, intimata-pârâtă C. S.A. D. Sucursala Romania a formulat precizări cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului întrucât acesta nu cuprinde cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar din cuprinsul cererii de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că recurenții nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a C. S.A. D. Sucursala Romania, întrucât aceasta a fost radiată din Registrul Comerțului, intervenind cesiunea de creanță din data de 28.05.2010, prin care drepturile și obligațiile au fost preluate de C. S.A și a depus dovezi în acest sens.

Intimata-pârâtă a solicitat, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. A depus practică judiciară.

Intimata-pârâtă nu a menționat în întâmpinare dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care va fi admis în principiu.

Recurenții-reclamanți au depus la dosar note de ședință, prin care au solicitat respingerea ca nefondate a excepțiilor și apărărilor intimatei-pârâte, susținând că recursul se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și au solicitat citarea în cauză a C. S.A, la sediul indicat, în calitate de continuatoare în drepturi a intimatei C. S.A. D. Sucursala Romania.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, s-a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., stabilindu-se termen la data de 24 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului. La termenul de judecată acordat la data de 05.05.2020, în vederea punerii în discuție a cererii de repunere pe rol formulată de recurenta A., înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 09.03.2020 a fost dispusă suspendarea, de plin drept, a judecării recursului în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020. La termenul de judecată acordat în data de 16.06.2020 a fost dispusă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar la termenul din 20.10.2020 a fost, de asemenea, suspendată judecata recursului pentru lipsa părților. În cauză a fost fixat termen de judecată la data de 22.06.2021 în vederea discutării cererii de perimare a judecății recursului, formulate de intimata-pârâtă C. S.A. și a cererii de repunere pe rol a cauzei formulate de către recurenții-reclamanți la data de 20.04.2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare prin care autorii recursului critică motivarea instanței de apel referitoare la temeiurile de drept reținute în cauză, Înalta Curte constată că această critică se poate circumscrie în motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susținerea acestei critici, recurenții-reclamanți afirmă că instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul consumului și art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în cauză, deși, prin cererea introductivă, nu au enumerat ca temei de drept Codul consumului, iar în ceea ce privește textele de lege desprinse din cuprinsul O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 12 și 15, acestea nu au fost invocate ca temei juridic. Au mai arătat că au invocat O.G. nr. 21/1992 ca temei juridic al cererii deduse judecății, act normativ privit prin perspectiva tuturor reglementărilor punctuale care privesc protecția consumatorului, iar motivarea deciziei recurate consemnează aspecte ce nu corespund cauzei lor.

Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel, verificând dacă se impune a se constata nulitatea clauzelor contractuale contestate și atragerea răspunderii civile delictuale, a stabilit dacă dispozițiile legale invocate din materia consumatorilor sunt sau nu incidente în cauză. Astfel, în analiza efectuată, instanța de apel, în susținerea deciziei pronunțate, a încadrat în drept criticile reclamanților, argumentând amplu de ce dipozițiile legale invocate din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase nu sunt incidente în cauză. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă.

Mai mult, obligația de motivare se analizează întotdeauna în raport de circumstanțele speței (CEDO, Ruiz Torija c. Spaniei, 9 decembrie 1994, par. 29); obligația de "ascultare" a părților de către instanțe derivă din dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție. În ceea ce privește o decizie pronunțată în calea de atac, aceasta trebuie să răspundă criticilor, instanța de recurs luând în considerare atât relevanța, cât și incidența argumentului sau motivului la care instanța de apel nu a răspuns pentru soluționarea cuzei (Jahnke și Lenoble c. Franței, CEDO 2001-IX; Driemond Bouw BV c. Olandei).

Or, în speță, instanța de apel prin considerentele aduse în argumentarea deciziei pronunțate, a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea neavând motive străine de natura cauzei.

În concluzie, câtă vreme nu există considerente străine de natura cauzei, criticile aduse de recurenții-reclamanți nu sprijină motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți au arătat că își mențin în totalitate motivele de fapt și de drept cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare a creditului în cuantum de 2% la valoarea creditului contractat, clauză prevăzută la art. 6.1.b., comision în valoare de 4.682,84 CHF. Înalta Curte urmează a înlătura și aceste critici pentru considerentele ce succed.

Prealabil analizei acestei critici, instanța supremă subliniază că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată de instanța de apel. În cadrul judecății recursului instanța nu mai realizează o devoluțiune a cauzei pe baza tuturor aspectelor invocate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată. În calea extraordinară de atac a recursului, instanța de recurs examinează, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar criticile care vizează aspectele de temeinicie scapă controlului de legalitate efectuat în acest stadiu al procesului.

Analizând criticile invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că banca efectuează diferite activități necesare acordării și derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere și condițiile echilibrului și bunei-credințe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, așa cum se va arăta, sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Or, așa cum judicios a remarcat instanța de prim control judiciar, întrucât prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenții-reclamanți.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva H. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând în considerentele Hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva H. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva H. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. I. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Prin urmare, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți, în calitate de persoane împrumutate, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cât privește aserțiunile recurenților în susținerea posibilității convertirii în moneda națională a creditului, Înalta Curte nu le poate primi, întrucât nu nu este incidentă ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută" respectiv, nu se verifică ipoteza unor plăți, încasări sau transferuri care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituții de credit care fac comerț cu bani, în realitate, mecanismul de funcționare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse și servicii, potrivit cerințelor economiei, la prețuri care să acopere costurile și riscurile, dar și în vederea obținerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituțiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit și activitatea de comerț cu bunuri și servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

Nefiind, așadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căruia, "toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda națională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secțiunea a II-a intitulată "Operațiuni valutare între rezidenți", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute și care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalități de plată practicate de instituțiile de credit în funcție de natura operațiunii respective, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți și operațiuni valutare între rezidenți.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenții au dreptul să dobândească, să dețină și să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalitățile în care rezidenții pot dobândi valută este și cea care presupune accesarea unui credit.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidență că este posibilă atât perfectarea, cât și rambursarea creditelor în valută.

O altă critică formulată de recurenți se referă la soluția de respingere a cererii de constatare ca abuzivă a clauzei privind comisionul de administrare, prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. c) din contract.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine menționat faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii acordului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele acestuia sau ale unui alt contract de care acesta depinde, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acesta a fost redactat într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență se regăsește în această clauză.

Astfel, art. 6.1 lit. c) din contractul de credit pentru investiții imobiliare pus în discuție (nr. x/14.03.2008) are următorul conținut:

"Comision lunar de administrare a creditului: 0.175%, aplicat la soldul creditului. Comisionul lunar de administrare va fi plătit odată cu rata lunară a creditelor."

Prin urmare, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Așadar, clauza contestată conține date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care este definit și determinat comisionul de administrare fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Rezumând, dispozițiile contractuale referitoare la comisionul pus în discuție îndeplinește criteriile legale de transparență, clauza fiind clară și inteligibilă, redactată în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui astfel de comision.

În concluzie, se reține faptul că, în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susținerilor recurenților, în privința clauzei inserate la art. 6 alin. (1) lit. c) din contractul de credit mai sus amintit, referitoare la comisionul de administrare, nu sunt îndeplinite cerințele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acestuia ca fiind abuziv.

O altă critică adusă hotărârii recurate privește soluția de respingerea de către instanța de apel a capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că, prin menținerea în parte a dispozițiilor sentinței, erau îndreptățiți să primească cel puțin o parte din cheltuielile de judecată în fond, fiind îndeplinite condițiile impuse de textul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Critica recurenților-reclamanți doar din perspectiva neaplicării dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect se constată că, instanța de apel, în mod corect, ca urmare a respingerii pretențiilor reclamanților referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, al cuantumului acesteia și al dobânzii aferente clauzei respective, a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată în fond, ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. privind acordarea cheltuie