ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 360/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, reclamanții A. si B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite în contractul de credit nr. x/2008 la art. 6.3 "împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/coplătitorul și garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului orice cont deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant la scadentele prevăzute în contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o suma egală cu cea în moneda de plată, aplicând cursul său de schimb și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz".

Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la înghețarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului/rambursarea anticipată, la valoarea cursului de 2,25 RON/CHF, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractului; obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 250 000 RON cu ocazia constatării inserării unor prevederi de tip abuziv în cadrul contractului de credit.

Prin sentința civilă nr. 997/29.03.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, a fost anulat, ca netimbrat, capătul de cerere privind daunele morale și au fost respinse ca neîntemeiate celelalte petite ale acțiunii formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 2326/2018 din 14 noiembrie 2018, a respins apelul apelanților-reclamanți, ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții B. și A. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 2326/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în sensul reanalizării clauzei prevăzute la art. 6. 3 din Contractul de credit nr. x din 18 februarie 2008 (care permite băncii să încaseze toate ratele și costurile creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, indiferent, de fluctuația cursului de schimb valutar).

În ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii în condițiile în care instanța de apel, deși reține că în speță sunt aplicabile, parțial, dispozițiile Legii nr. 193/2000, consideră că este incident și principiul nominalismului monetar.

Au considerat că instanța de judecată a apreciat și motivat în mod greșit aplicarea principiului nominalismului, critică ce a fost subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au arăta că banca nu i-a informat despre procedura de creditare în moneda străină, respectiv francul elvețian.

În argumentare recurenții s-au raportat la decizia pronunțată de CJUE în Cauza 186/16, susținând că prin decizie s-a precizat că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză.

Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în moneda străină, îl au asupra ratelor împrumutului. Împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile. Instituția bancară trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă.

Curtea subliniază că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu și că, instanței naționale îi va reveni sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului. Această evaluare trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului în discuție și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. În acest sens, Curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Curtea amintește că această cerință impune verificarea modului în care este explicat mecanismul de funcționare al clauzei de schimb valutar (a cărei imprecizie sau netransparență determină lipsa caracterului clar si inteligibil al clauzei), precum și relația acestui mecanism cu alte clauze, astfel încât "consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește".

În analiza pe care o face, instanța națională trebuie să se refere și la publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător, în cadrul negocierii unui contract de împrumut. Curtea insistă în legătură cu obligația de informare, în sensul că obligă instanța națională să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligației sale și care permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

Deși analizat, principiul nominalismului monetar, în raport de fila x din decizie, este reținut greșit. Asfel, se reține că împrumutaților li s-ar aplica principiul nominalismului fără să țină seama că în esență împrumutatul nu a încasat FRANCI ci a încasat/tras RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Se discută despre un dezechilibru fundamental având în vedere creșterea cu 100% a gradului de povară financiară în raport cu momentul semnării contractului de credit ori contrar susținerilor instanței de fond, în raport de cauza C26/2013, obiectul contractului intră sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar ce este «obiect al contractului confom CJUE». Instanța de apel arată greșit că sunt excluse din domeniul de aplicare aceste clauze.

Consideră, că în ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a CJUE, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil. Ca atare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanțele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligație.

În acest context, trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind protecția consumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ținut seama de faptul că ele nu au fost negociate, așa după cum s-a arătat mai sus, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanți în legătură cu conținutul contractului și că le-a lăsat timp de analiză și gândire nu înseamnă că a și negociat aceste clauze cu reclamanții. În ce privește limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

Or, instanța nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 6.3 în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 18 octombrie 2019 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 februarie 2020, a fost respinsă excepția nulității recursului, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți și a fost acordat termen pentru soluționarea acestuia la 3 aprilie 2020, cu citarea părților.

La termenul din 3 aprilie 2020, s-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La 16 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus repunerea pe rol a cauzei și reluarea judecății cererii de recurs având în vedere încetarea împrejurării care a condus la suspendarea de plin drept în această pricină.

Prin încheierea de la acea dată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 2326/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin rezoluție a fost acordat termen la 17 februarie 2021 pentru continuarea judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

În ceea ce privește pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurenți, instanța supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existența unei contradicții între considerente, care să aibă drept consecință adoptarea a două sau mai multe soluții diferite ori existența unei contradicții între soluția care se prefigurează din parcurgerea considerentelor și cea reținută în dispozitiv.

Niciuna dintre aceste două situații nu se identifică, de vreme ce recurenții reclamă din această perspectivă împrejurarea că deși instanța de judecată reține că în speță sunt aplicabile parțial, dispozițiile Legii nr. 193/2000, consideră că este incident și principiul nominalismului.

Or, critica nu poate fi circumscrisă ipotezei în care există o contradicție, în sensul celor arătate, principial mai sus.

Se constată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Critica referitoare la greșita aplicare a principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, în soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de credit, care permite băncii să încaseze toate ratele și costurile creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, indiferent de fluctuația cursului de schimb valutar, subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanța națională trebuie să stabilească următoarele:

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauza contestată de recurenții-reclamanți, că aceasta reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății."

Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurenții-reclamanți s-au obligat în mod expres prin art. 6.3 să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Așadar, clauza contractuală considerată a fi abuzivă de recurenții-reclamanți reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte".

Aceeași interpretare este evidențiată și în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunțată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuție condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (paragraful 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă și recurenții-reclamanți. În această speță se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (paragraful 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (paragraful 29).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudența CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv (redactarea clară și inteligibilă a clauzelor, obligația de informare, existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credință a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 2326/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 2326/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2021.