ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1573/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B., C. și C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate inopozabilitatea cesiunii de creanțe încheiată între pârâtele B. și C. cu privire la creanța născută din contractul de credit nr. x din 02.09.2008 și obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.578 și urm. C. civ. și pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ.

Cererea a fost înregistrată la 18 aprilie 2019, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, instanță care, prin sentința civilă nr. 5260/2019 din 19 septembrie 2019, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la 29 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care prin sentința civilă nr. 3852 din data de 30 decembrie 2019 a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, precum și cererea pârâtelor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamantul a formulat apel solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, respingerea excepției inadmisibilității și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, ca instanță de fond, indicând dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 812/2020 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., ca nefondat, iar cererea acestei părți privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a formulat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și, în rejudecare, admiterea apelului, desființarea sentinței civile nr. 3852 din 30 decembrie 2019 a Tribunalului București, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale 1.578 C. civ. a arătat că acțiunea formulată este o acțiune în constatare negativă și că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența în cauză a dispozițiilor art. 430 alin. (4) și art. 431 C. proc. civ., cu referire la hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Judecătoria Focșani.

Intimata - pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității formulării cererii de recurs, excepția nulității recursului și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că acțiunea nu vizează inexistența dreptului de creanță, ci inopozabilitatea cesiunii de creanță, iar dreptul de creanță a fost deja recunoscut în favoarea intimatului-pârât C. în dosarul nr. x/2017.

Intimatele-pârâte C. și C. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului ca nemotivat și, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, ca și a cererii recurentului-reclamant de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată, arătând că hotărârile instanței de fond și instanței de apel sunt legale și temeinice, atât prin raportare la dispozițiile art. 35 C. proc. civ., cât și cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 430 alin. (4) și art. 431 C. proc. civ., prin raportare la sentința civilă nr. 1188 din 12 februarie 2018 pronunțată de Judecătoria Focșani în dosarul nr. x/2017, hotărâre prin care a fost recunoscut dreptul de creanță pe care intimata-pârâtă C. îl deține împotriva recurentului-reclamant.

În cauză nu s-a derulat procedura de filtrare a recursurilor, întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 18 aprilie 2019, dată la care dispozițiile art. 493 C. proc. civ. fuseseră abrogate de dispozițiile Legii nr. 310/2018, art. I, pct. 56.

În ședința de judecată de astăzi, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului invocată de intimata-pârâtă B. și excepția nulității recursului pentru nemotivare invocată de intimatele-pârâte, cu motivarea reținută în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În prealabil, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 499 C. proc. civ. potrivit cărora "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare."

Recurentul-reclamant a invocat, ca prim motiv de casare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. A susținut că acesta este incident deoarece lipsesc motivele pentru care instanța de apel a respins critica din memoriul de apel privind includerea, în considerentele hotărârii pronunțate de instanța de fond, a unor considerente ce excedează excepției inadmisibilității admisă prin sentință, respectiv a considerentelor din care rezultă că cesiunea de creanță a fost comunicată reclamantului. A arătat recurentul-reclamant că dezlegarea privind comunicarea cesiunii de creanță la datele de 14 iunie 2012 și 15 octombrie 2018 a fost inclusă în considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță fără a fi administrate probe în acest sens.

Înalta Curte reține că motivul de casare invocat este nefondat, urmând a fi înlăturat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (…)."

Preliminar examinării pe fond a motivului de recurs, Înalta Curte subliniază că mijlocul procedural prin care o parte din proces poate obține înlăturarea unor considerente care o prejudiciază este calea de atac îndreptată împotriva considerentelor, în conformitate cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. Înalta Curte constată că reclamantul nu a formulat apel împotriva considerentelor primei instanțe și că, prin memoriul de apel, acesta nu a criticat considerentele primei instanțe din care ar rezulta că intimatele-pârâte au comunicat acestuia notificarea cesiunii de creanță. Așadar, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că această critică a fost adăugată motivelor de apel inițiale prin concluziile scrise depuse în faza apelului. Or, la momentul procesual respectiv - dezbaterea fondului apelului, termenul de motivare a apelului era depășit, iar învestirea instanței de apel era limitată la criticile formulate prin memoriul de apel inițial, în conformitate cu prevederile art. 468 alin. (1), art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte va examina motivul de recurs privind lipsa motivelor de fapt și de drept pentru care a fost respins motivul de apel referitor la comunicarea cesiunii de creanță, constatând că și instanța de apel a răspuns acestui motiv de apel. Înalta Curte urmează a constata că motivul de recurs este nefondat, întrucât, contrar susținerilor recurentului-reclamant, în decizia recurată, instanța de apel arată că apelantul-reclamant a formulat, prin concluziile scrise, o critică suplimentară față de memoriul de apel, ce vizează analizarea de către prima instanță a fondului raportului juridic litigios. Instanța de apel a respins ca neîntemeiată această critică, arătând că nu există în hotărârea primei instanțe o dezlegare privind comunicarea cesiunii de creanță recurentului-reclamant.

Înalta Curte reține că, în situația unei hotărâri pronunțate în apel, respectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ. presupune ca instanța să dea un răspuns pertinent motivelor de apel și apărărilor intimatului; decizia recurată reflectă respectarea acestor cerințe, întrucât prezintă raționamentul care a stat la baza respingerii criticii recurentului-reclamant de către instanța de prim control judiciar.

În consecință, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, reținând că decizia recurată este legală din perspectiva criticii formulate.

Prin al doilea motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurentul-reclamant a invocat, în dezvoltarea motivului de recurs, greșita respingere a apelului, ca urmare a interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 1.578 C. civ., art. 430 alin. (4), art. 431 și art. 712 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând argumentele aduse de recurentul-reclamant în dezvoltarea acestui al doilea motiv de recurs, constată că autorul căii de atac invocă încălcarea unor norme de drept procesual și nu aplicarea greșită a unor norme de drept material, întrucât urmărește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. Astfel, în cuprinsul criticii, Înalta Curte decelează două categorii de argumente ce vor fi analizate în ordinea ce va fi arătată în continuare. Prima categorie de argumente se referă la calificarea greșită a acțiunii introductive, pe care recurentul o califică drept acțiune în constatarea inexistenței unui drept. De asemenea, această critică include și nemulțumirea recurentului-reclamant privind modul în care instanța de apel a soluționat apelul, cu referire la principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și cu privire la interpretarea art. 204 C. proc. civ.. Cea de a doua categorie de critici vizează dezlegarea instanței de apel cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în constatare, în condițiile în care s-a încălcat caracterul subsidiar al acesteia. La momentul examinării acestei critici va fi avută în vedere și nemulțumirea recurentului-reclamant privind indicarea de către instanța de apel a contestației la executare drept cale procesuală prin care se poate obține aplicarea sancțiunii inopozabilității cesiunii de creanță și evocarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Așadar, Înalta Curte va analiza criticile subsumate celui de al doilea motiv de recurs, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Acest caz de casare include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) de la art. 488 C. proc. civ., precum și nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de casare prevăzute de lege.

Prima critică ce va fi analizată este cea vizând greșita respingere a apelului împotriva hotărârii primei instanțe prin care s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, în temeiul art. 35 C. proc. civ., cu motivarea că prin demersul judiciar reclamantul tinde să obțină constatarea inexistenței unui fapt, iar nu a inexistenței unui drept de creanță deținut de pârâte împotriva sa.

În primul rând, examinând critica recurentului-reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.578 C. civ., Înalta Curte reliefează că efectul urmărit de recurent prin acțiunea sa, constatarea inopozabilității cesiunii de creanță, este consecința unei stări de fapt, respectiv a necomunicării cesiunii de creanță. Această critică formulată prin recurs tinde spre reevaluarea probatoriului, în vederea stabilirii unor alte elemente de fapt și urmează a fi respinsă, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, pentru a stabili premisa ce va fi avută în vedere la examinarea criticii vizând interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1.578 C. civ., art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și art. 204 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza considerentele deciziei recurate în raport de susținerile recurentului-reclamant privind cadrul procesual, astfel cum era acesta legal configurat la momentul pronunțării hotărârii de prima instanță.

Astfel, Înalta Curte constată că în decizia recurată s-a reținut că nu va fi avută în vedere precizarea obiectului cererii făcută de recurentul-reclamant ulterior închiderii dezbaterilor, prin concluziile scrise depuse în fața primei instanțe, întrucât aceste concluzii nu pot modifica obiectul și cauza cererii de chemare în judecată. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că cererile adiționale pentru modificarea cererii pot fi formulate numai în condițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. și că reclamantul nu a depus o astfel de cerere cu respectarea exigențelor normei legale menționate. Așadar, prin raportare la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata că, în cauza de față, obiectul și limitele procesului sunt conturate numai de cererea de chemare în judecată din 18 aprilie 2019.

Prin urmare, la analiza criticii din recurs referitoare la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1.578 C. civ. și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere numai obiectul și cauza cererii de chemare judecată indicate prin acțiunea introductivă de instanță. Prin această critică, recurentul-reclamant arătă că instanța, în exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, trebuia să ceară părților explicații cu privire la motivele de drept și de fapt ale cererii de chemare în judecată. Suplimentar, recurentul-reclamant susține că limitele și obiectul învestirii instanței erau clare, în sensul că obiectul acțiunii în constatare era constatarea inopozabilității cesiunii de creanță, ca și act juridic, ca efect al neîndeplinirii de către intimate a obligației de comunicare a cesiunii de creanță, iar consecința sancțiunii inopozabilității era inexistența dreptului de creanță al intimatelor față de recurent.

Înalta Curte reține că această critică privind încălcarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului în procesul civil a fost invocată de recurentul-reclamant pentru prima dată prin memoriul de recurs. Înalta Curte apreciază că această critică îndreptată împotriva hotărârii primei instanțe nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe cale apelului.

Cu referire la instanța de apel, Înalta Curte, observând că recurentul-reclamant nu justifică în ce mod aceasta și-ar fi încălcat rolul activ în aflarea adevărului, constată că această critică a fost invocată formal. De altfel, din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte observă că instanța de prim control judiciar a analizat în mod corect motivele de apel, în limitele stabilite de art. 477 și 478 C. proc. civ. (tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum).

Prin critica referitoare la greșita calificare a acțiunii, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 1.578 C. civ., susținând că prin acțiunea formulată a urmărit constatarea inexistenței unui drept de creanță pe care intimatele l-ar deține împotriva sa.

Înalta Curte reține că, din interpretarea art. 35 C. proc. civ., se desprind condițiile de admisibilitate ale acțiunii în constatare: partea să justifice un interes, prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei "stări de fapt" și partea să nu poată cere realizarea dreptului.

Problema antamată de recurentul-reclamant prin critica analizată se referă la greșita stabilire de către instanța de apel a finalității urmărite prin acțiune, respectiv că s-ar fi reținut eronat că reclamantul urmărește constatarea unui fapt, necomunicarea cesiunii de creanță, în condițiile în care autorul căii de atac susține că urmărește constatarea inexistenței unui drept de creanță pe care intimatele l-ar deține împotriva sa.

Analizând susținerile recurentului-reclamant, Înalta Curte evidențiază că, deși capătul de cerere a fost formulat în sensul constatării inopozabilității cesiunii de creanță, pretenția concretă cu care reclamantul a învestit instanța a fost stabilirea faptului necomunicării cesiunii de creanță. Se reține în acest sens că prin cererea de chemare în judecată, recurentul a solicitat "constatarea inopozabilității cesiunii de creanțe ce a avut ca obiect creanța rezultată din contractul de credit nr. x/02.09.2008, încheiat între B. și C.", iar în cuprinsul motivelor s-a arătat că se solicită "constatarea inopozabilității cesiunii încheiate între creditorul cedent (B.) și creditorul cesionar (C.) pe motiv că aceasta nu a fost comunicată debitorului." De asemenea, s-a mai arătat de reclamant că pârâta creditor-cesionar, înțelege să se folosească de o confirmare de primire a notificării privind cesiunea de creanță care ar purta o semnătură falsă a recurentului-reclamant.

În aceste condiții, Înalta Curte observă că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune prin care urmărea să se constate faptul necomunicării cesiunii de creanță, iar modul în care a fost formulat capătul de cerere (constatarea inopozabilității cesiunii de creanță) nu poate disimula această finalitate care rezultă fără echivoc din motivele care susțin cererea de chemare în judecată. De altfel, această carență a acțiunii introductive l-a și determinat pe recurentul-reclamant să își precizeze acțiunea prin concluziile scrise în fața instanței de fond, în sensul că urmărește constatarea inexistenței calității de creditor a intimatei-pârâte cesionar, C., precizare care, însă, nu poate avea valențele unei cereri adiționale, de modificare a cererii de chemare în judecată, astfel cum s-a arătat anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge critica recurentului privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. și art. 1.578 C. civ.

Prin a doua categorie de critici circumscrise celui de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 712 alin. (2) C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 430 alin. (4) și art. 431 C. proc. civ.. Sunt obiect al acestei critici considerentele instanței de apel prin care s-a reținut încălcarea caracterului subsidiar al acțiunii în constatare.

Înalta Curte constată că, prin considerentele criticate, instanța de apel a răspuns motivului de apel prin care apelantul-reclamant a susținut că acțiunea sa urmărește constatarea inexistenței unui drept de creanță al intimatelor-pârâte. În acest sens s-a reținut că, și în ipoteza în care această susținere ar fi primită, excepția inadmisibilității a fost în mod legal admisă, întrucât reclamantul poate urmări realizarea dreptului pe calea contestației la executare, în conformitate cu art. 712 (actual art. 713) alin. (2) C. proc. civ., cale procesuală de care s-a și prevalat.

Prin critica formulată, recurentul-reclamant susține că pe calea contestației la executare nu pot fi invalidate contractele de cesiune, întrucât contestația poate privi numai executarea silită însăși, actele de executare sau titlul executoriu.

Înalta Curte constată nefondată această critică, observând că instanța de apel a făcut o legală aplicare a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. și din perspectiva caracterului subsidiar al acțiunii în constatare.

Instanța supremă reține că, din susținerile părților în fața instanțelor devolutive, rezultă că la data de 18 aprilie 2019, când a fost formulată acțiunea dedusă judecății, exista inițiat dosarul de executare nr. 520/2016 pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc D. din Ploiești, jud. Prahova în care a fost încuviințată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/02.09.2008, în legătură cu care s-a formulat și acțiunea de față. De asemenea, din înscrisurile atașate întâmpinărilor, rezultă că între intimatele-pârâte ar fi avut loc două cesiuni de creanță, o primă cesiune de creanță la 1 martie 2012, între B. (cedent) și C. (cesionar) și o a doua cesiune, la 27 septembrie 2018, între C. (cedent) și C. S.R.L. (cesionar). Împotriva executării silite ce se derula în dosarul de executare nr. 520/2016, recurentul-reclamant a formulat contestație la executare, în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Focșani, în contradictoriu cu C.; la data pronunțării în cauza de față a sentinței civile nr. 3852/30.12.2019 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, contestația la executare a fost admisă în parte prin sentința civilă nr. 1188/12.02.2018 a Judecătoriei Focșani, iar, prin încheierea din 30 aprilie 2019, judecata apelului recurentului-reclamant a fost suspendată de Tribunalul Vrancea, până la soluționarea prezentei cauze.

Cu referire la dispozițiile art. 35 C. proc. civ. care reglementează acțiunea în constatare, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 140 din 12.03.2020 a Curții Constituționale a României, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 35 teza a II-a din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 9 iunie 2020, s-a reținut că "acțiunea în constatare are ca finalitate pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri prin care aceasta să statueze, cu caracter definitiv și autoritate de lucru judecat, cu privire la existența în patrimoniul reclamantului a unui anumit drept sau, după caz, la inexistența unui drept al pârâtului împotriva reclamantului. Textul de lege criticat instituie o cauză de inadmisibilitate a acțiunii în constatare. Astfel, în ipoteza în care sunt prevăzute la nivel legal mijloace procedurale prin care reclamantul poate să își realizeze în mod efectiv dreptul pe calea unei acțiuni judiciare, prevederile legale supuse controlului de constituționalitate impun utilizarea acestora, în detrimentul unei simple acțiuni în constatare".

De asemenea, Înalta Curte reține dispozițiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ. (forma în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată), potrivit cărora "în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun."

Înalta Curte reamintește că, în aprecierea caracterului subsidiar al acțiunii în constatare, trebuie avut în vedere că art. 35 teza a II-a C. proc. civ. se referă la orice altă cale prevăzută de lege pentru realizarea dreptului, iar această sintagmă trebuie interpretată ca incluzând nu doar o acțiune de drept comun, dar și contestația la executare. Aceasta întrucât, odată ce titlul executoriu a fost pus în executare silită, contestația la executare reprezintă singurul mijloc procedural prin intermediul căruia părțile implicate în procedura de executare pot obține desființarea sau îndreptarea măsurilor ilegale de urmărire silită.

Înalta Curte reține că recurentul-reclamant, în calitate de debitor, avea la dispoziție contestația la executare prin care putea deduce instanței verificarea calității de creditor a persoanei care a inițiat sau a continuat executarea silită. Aceasta deoarece, conform art. 664 C. proc. civ., executarea silită se poate porni numai la cererea creditorului, iar calitatea de creditor se verifică de instanța de executare la încuviințarea executării silite. La momentul încuviințării, în temeiul art. 666 alin. (5) pct. 7 C. proc. civ., instanța ar urma să respingă cererea de încuviințare a executării silite, dacă nu se face dovada identității dintre creditor și titularul cererii de executare silită. În caz contrar, în ipoteza în care instanța de executare a încuviințat greșit executarea silită, încheierea poate fi atacată doar prin contestație la executare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 666 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, așa cum rezultă din lucrările dosarului, recurentul-reclamant a exercitat contestația la executare, prin cererea adresată Judecătoriei Focșani, ce a primit nr. de dosar x/2017, prilej cu care, în limitele învestirii, instanța de executare putea verifica și intervenirea cesiunii de creanță cu privire la creanța provenind din contractul de credit încheiat inițial între recurentul-reclamant și intimata-pârâtă B., și, subsecvent, dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului în condițiile art. 1.578 C. civ.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală în raport de critica formulată. Astfel, formulând o acțiune în constatare, recurentul-reclamant a încălcat dispozițiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ. care consacră principiul subsidiarității acțiunii în constatare, principiu care impune concluzia că, ulterior încuviințării executării silite, criticile privind lipsa calității de creditor, privind inopozabilitatea cesiunii de creanță sau inexistența dreptului de creanță, pot fi formulate exclusiv pe calea contestației la executare.

În ceea ce privește critica privind reținerea, prin decizia recurată, a autorității de lucru judecat provizorii a sentinței nr. 1188 din 12 februarie 2018 pronunțată de Judecătoria Focșani în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant interpretează eronat considerentele deciziei recurate.

Astfel, recurentul-reclamant arată că în cauză nu este întrunită identitatea de părți, obiect și cauză cu contestația la executare și critică decizia recurată în care s-a reținut incidența dispozițiilor art. 430 alin. (4) și art. 431 C. proc. civ.

Preliminar, Înalta Curte observă că în cauză nu sunt relevante dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., privind efectul negativ al lucrului judecat. Este adevărat că manifestarea procesuală a autorității de lucru judecat sub forma excepției procesuale (art. 432 C. proc. civ.) presupune tripla identitate, de părți, obiect și cauză. Însă, în cauza de față, instanța de apel a evocat efectul pozitiv al lucrului judecat, care ar privi calitatea de creditor a C.. În ipoteza efectului pozitiv al lucrului judecat, nu este necesară o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuție în cele două procese. În acest caz, prezumția impusă de dezlegarea problemei litigioase asigură, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată recurentul-reclamant a solicitat constatarea inopozabilității cesiunii de creanță cu privire la creanța rezultată din contractul de credit nr. x/02.09.2008, cesiune încheiată între intimatele-pârâte B. și C..

Din considerentele deciziei recurate, necontestate de recurentul-reclamant, rezultă că în dosarul nr. x/2017, prin sentința nr. 1188 din 12 februarie 2018 pronunțată de Judecătoria Focșani, a fost admisă în parte acțiunea formulată de recurentul-reclamant în contradictoriu cu C., și anume contestația vizând caracterul abuziv al unor clauze din contractul nr. x/02.09.2008, titlu executoriu pentru care se derulează executarea silită în dosarul nr. x/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc D..

În contestația la executare au fost menținute în parte actele de executare întocmite de executorul judecătoresc la cererea C., intimată-pârâtă în prezenta cauză. În aceste condiții, astfel cum corect a reținut instanța de apel, a fost recunoscută calitatea intimatei-pârâte cesionare de creditor al recurentului-reclamant, în limitele arătate în hotărârea pronunțată asupra contestației la executare.

Analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că acestea sunt legale, întrucât dezlegarea dată chestiunii calității de creditor a persoanei la cererea căreia se derulează executarea silită, într-o hotărâre pronunțată pe calea contestației la executare, se impune în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ca efect pozitiv al lucrului judecat, într-o nouă acțiune prin care se tinde, pe calea dreptului comun, de asemenea, la constatarea inexistenței calității de creditor a respectivei persoane.

Mai mult însă, Înalta Curte constată nefondată critica recurentului-reclamant, întrucât considerentele instanței de apel privind dosarul nr. x/2017 nu au sensul admiterii în prezenta cauză a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a respectivei sentințe. Astfel, instanța de apel răspunde criticilor apelantului-reclamant privind greșita admitere a excepției inadmisibilității și arată că, prin modul de formulare a cererii de chemare în judecată, reclamantul a încercat să evite aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1188/12.02.2018 a Judecătoriei Focșani, efect ce nu ar fi putut fi evitat dacă, prin acțiunea din cauza de față, s-ar fi solicitat însăși constatarea inexistenței calității de creditor a C..

Dar aceste considerente ale instanței de apel nu au caracter decisiv, întrucât prin ele nu se soluționează un motiv de apel, ci vin să sublinieze că recurentul-reclamant s-a prevalat deja de contestația la executare, care este aptă să conducă la finalitatea urmărită și prin acțiunea inițiată în cauza de față. Această concluzie este evidentă din decizia recurată, întrucât instanța de apel reține că, și dacă nu ar fi incident efectul pozitiv al lucrului judecat, s-ar menține concluzia privind inadmisibilitatea acțiunii, întrucât există o altă cale pentru realizarea dreptului și aceasta este contestația la executare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că în mod legal a fost respins apelul recurentului-reclamant cu privire la modul de soluționare a excepției inadmisibilității, invocată de prima instanță, decizia recurată fiind legală, în raport de criticile formulate.

Față de considerentele anterior expuse, stabilind că în cauză, nu pot fi reținute criticile formulate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 812/2020 din 9 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 812/2020 din 9 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.