ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1176/2023

Ședința publică din data de 10 mai 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub număr de dosar x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) - ca organism de plată a despăgubirilor (Fondul de Protecție a Victimelor Străzii) și a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.199 RON, reprezentând daune materiale, la plata echivalentului în RON a sumei de 278.430 euro, cu titlu de daune morale suferite ca urmare a accidentului rutier soldat cu vătămarea sa corporală. A solicitat obligarea pârâtului la plata unei indemnizații lunare în cuantum egal cu venitul minim lunar net pe economie, pentru acoperirea nevoilor de viață sporite, având în vedere că a rămas cu infirmitate fizică permanentă și că i-a fost afectată capacitatea de a munci, sumă calculată de la data producerii accidentului.

Prin sentința civilă nr. 243 din 18 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România-BA.A.R., continuator în drepturi și obligații al Fondului de Protecție a Victimelor Străzii(F.P.V.S.). A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 600 RON, cu titlu de daune materiale și a sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale. Au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Ambele părți au declarat apel împotriva sentinței, care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 120/A din 31 ianuarie 2023 a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a IV-a Civilă din cadrul Curții de Apel București, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a apelului formulat de apelantul - reclamant A., și de apelantul-pârât Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, Organism de Plată a Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 243 din 18 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în favoarea secției specializate a V-a sau a VI-a din cadrul Curții de Apel București.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut că excepția necompetenței materiale procesuale vizează exclusiv competența instanței de control judiciar, având în vedere că instanța de fond a devenit competentă ca urmare a aplicării coroborate a dispozițiilor art. 130 alin. (2) și ale art. 132 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. Cum, în speță, nici judecătorul și nici părțile nu au invocat excepția necompetenței materiale procesuale la termenul prevăzut de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu poate face obiectul judecății în apel. În consecință, cum s-a arătat, în considerarea dispozițiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea s-a pronunțat exclusiv asupra propriei competențe în soluționarea cauzei.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei alte secții sau altui complet specializat.

S-a arătat că obiectul prezentului dosar îl constituie acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, prin care solicită obligarea acestuia la plata sumelor de 1.199 RON și 278.430 euro reprezentând daune materiale și morale rezultate în urma accidentului de circulație din 10.03.2016, produs din vina numitului B. care a condus autotractorul marca x cu numărul de înmatriculare x, neasigurat pentru răspundere civilă auto.

Litigiul de față pornește de la premisa că persoana vinovată de producerea accidentului nu deținea poliță valabilă de asigurare, sens în care, în baza art. 32 și urm. din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, plata despăgubirii s-ar efectua de către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, care, în calitate de organism de plată a despăgubirilor, garantează despăgubirea persoanelor prejudiciate, rezidenți ai statelor membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor de rezidență, prin intermediul unor vehicule sau tramvaie care staționează în mod obișnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui birou național auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate R.C.A., cu toate că, în conformitate cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea R.C.A., sau prin intermediul unor vehicule neidentificate, în condițiile limitativ prevăzute de lege.

Prin Decizia nr. 13/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a reținut că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul R.C.A., iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul R.C.A., cât și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competența materială procesuală revine secțiilor specializate. Or, considerentele care au dus la soluția arătată sunt incidente, mutatis mutandis, și în cauza pendinte, sens în care competența materială procesuală aparține unui complet specializat pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului și a naturii acestuia.

Ceea ce a analizat în detaliu instanța supremă în Decizia nr. 13/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii este natura juridică a răspunderii asigurătorului - căruia în cauza de față îi corespunde Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - față de terțul păgubit.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut că, în prezenta cauză, ceea ce interesează nu este neapărat calitatea de profesionist a uneia dintre părți, ci caracteristicile litigiului cu care a fost învestită instanța, în sensul că aparține unei anumite materii, care poate face obiectul specializării, respectiv cea a asigurărilor lato sensu, materie la care, de altfel, face în prezent referire art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010. Totodată, art. 115 C. proc. civ., reglementând o anumită competență teritorială, are în vedere "cererile în materie de asigurări".

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispozițiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum și prevederile art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 335 din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligația de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toți proprietarii și deținătorii de vehicule care se află în mod obișnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule.

În măsura în care operațiunile de asigurare se realizează în condițiile unei întreprinderi de asigurare, în mod organizat și sistematic, cu respectarea tuturor cerințelor legale, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 3 C. civ., conform cărora:

"(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ".

Potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.:

"(1) Noțiunea de "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ.. (2) În toate actele normative în vigoare, expresiile "acte de comerț", respectiv "fapte de comerț" se înlocuiesc cu expresia "activități de producție, comerț sau prestări de servicii".

Chiar dacă Decizia nr. 13/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a avut ca obiect numai interpretarea și aplicarea art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, aceleași considerente sunt valabile și raportat la plățile și regresul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, reglementate de Capitolul IX din aceeași Lege nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie:

"Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acțiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată "acțiune în răspundere delictuală". Reiese faptul că importante sunt consecințele acțiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul național sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Se mai observă că, în astfel de litigii, instanțele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci și cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare R.C.A."

În același context sunt și considerentele Deciziei nr. 1/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în care se arată că, potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligația de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toți proprietarii și deținătorii de vehicule care se află în mod obișnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele menționate. În cazul legislației române, această obligație este îndeplinită prin edictarea art. 48 din Legea nr. 136/1995 (sediul materiei la acea dată), care a impus proprietarilor de vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării obligația de a încheia contracte de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidentele cauzate de aceste vehicule. Or, în lipsa contractului forțat de asigurare obligatorie de răspundere civilă, pe care părțile sunt obligate să îl încheie sub presiunea unor sancțiuni administrative, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie a pus la dispoziția persoanelor vătămate mecanismul de plată instituit de Capitolul IX.

Prin urmare, este vorba despre același scop pentru care se încheie contractele de asigurare R.C.A. Pe când obligația asigurătorului se naște din contractul de asigurare, iar față de terț se activează ca urmare a mijlocului procesual reprezentat de acțiunea directă pe care i l-a pus legiuitorul la dispoziție, răspunderea instituită de Capitolul IX derivă exclusiv din lege.

Diferența specifică în cazul litigiilor privind existența și întinderea răspunderii asigurătorului R.C.A., prevăzute în contractul R.C.A., în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017, față de litigiul pendinte este numai - și doar parțial - izvorul obligației. Ca atare, competența specializată a tribunalelor/secțiilor/completelor vizează, în acord cu dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu dezlegările cu valoare de principiu din Deciziile nr. 18/2016 și nr. 13/2020, materia asigurărilor. Această competență nu este atrasă de verificarea modului în care o societate de asigurare și/sau Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România își desfășoară activitatea, ci este atrasă de însăși natura și obiectul litigiilor care intră sub incidența respectivei materii a asigurărilor.

Plecând de la analizarea dispozițiilor legale, instanțele judecătorești sunt chemate să aplice unitar dispozițiile legale din materia asigurărilor, analiză care necesită valorificarea specializării judecătorului după natura și obiectul cauzelor, întocmai cum se prevede în cazul litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la 14 martie 2023, sub număr de dosar x/2023

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a constatat că, în speța dedusă judecății, la judecata în fond, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate - 18.02.2021, nici o parte nu a invocat excepția de necompetență materială a instanței de judecată raportat la specializarea pe care o presupune judecarea obiectului cererii de chemare în judecată, iar Tribunalul București, secția a III-a civilă (ca instanță civilă de drept comun, iar nu de o instanță specializată) nu a apreciat că nu este instanță competentă să soluționeze acțiunea pendinte.

În acest context, s-a arătat că, în măsura în care vreo parte ar fi susținut, în condițiile legii, excepția de necompetență materială, iar instanța de judecată ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziție calea de atac a apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect, respectiv să invoce drept motiv de apel necompetența materială a primei instanțe.

În raport cu prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a reținut că problema competenței materiale procesuale a instanței de apel nici nu a fost ridicată în timpul soluționării apelului. În acest fel, competența astfel cum a fost stabilită prin soluționarea cauzei de către instanța de fond și ulterior instanța de apel (civilă cu neprofesioniști) rămâne câștigată cauzei, în interpretarea per a contrario a art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în aceste condiții, atunci eventuala necompetență a instanței sesizate se acoperă definitiv, iar instanța astfel învestită devine competentă să soluționeze cauza tocmai ca efect implicit al dispozițiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență.

În altă ordine de idei, din conținutul textelor legale mai sus expuse, s-a mai reținut că necompetența materială, deși absolută, (în speță, necompetența unei secții specializate este asimilată normelor de competentă de ordine publică) trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care sunt legal citați și pot pune concluzii în fața primei instanțe, fiind instituit astfel un regim juridic derogatoriu în ceea ce privește momentul invocării necompetenței materiale.

Rezultă că, dacă excepția nu a fost invocată la acest moment procesual, clar delimitat, respectiv primul termen de judecată, în fața primei instanței, la care părțile legal citate pot pune concluzii, atunci competența s-a consolidat, chiar dacă ar fi contrară regulilor referitoare la natura, obiectul cauzei, instanța de control judiciar urmând a fi determinată în raport de competența materială procesuală a primei instanței.

Contrar argumentelor secției a IV-a Civile din cadrul Curții de apel București, competența materială procesuală a instanței de control judiciar, în prezentul litigiu în condițiile mai sus expuse, este conferită de modul în care s-a definitivat competența instanței care a judecat litigiu în fond.

Aceeași interpretare, a subliniat Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, este expusă și în considerentul 132 Decizia nr. 40 din 18 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. "De altfel, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a mai reținut deja și prin Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016 - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 164) că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competența materială procesuală a instanței care a judecat litigiul în fond".

Așadar, s-a apreciat că litigiul urmează să fie judecat de secția corespunzătoare celei a primei instanțe, rațiunea modificărilor C. proc. civ., respectiv a art. 130 alin. (2) și art. 131 aduse prin Legea nr. 310/2018 fiind tocmai judecarea cauzelor cu celeritate, inclusiv în căile de atac, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a subliniat momentul in limine litis pentru invocarea necompetenței instanței într-o proces, respectiv "în fața primei instanței".

Or, interpretarea propusă de secția a IV-a Civilă din cadrul Curții de Apel București, în sensul în care art. 130 alin. (2) și art. 131 C. proc. civ. ar viza doar judecarea cauzei în fața primei instanței, ar eluda voința legiuitorului, pentru că, prin declinarea competenței în urma propriei analize a naturii, obiectului cauzei, instanța de control judiciar ar repune în discuție, indirect, dincolo de limita temporală impusă de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., însăși competenta materială procesuală a primei instanțe, deși, aceasta prin ipoteză, s-a consolidat la momentul expirării termenului de invocare a excepției necompetenței.

Astfel, nefiind invocată în condițiile prevăzute de lege, competența a rămas definitiv câștigată completurilor din cadrul secției a IV-a Civile.

Așa fiind, prin decizia civilă nr. 514A/2023 din 31 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a apelului declarat de apelantul - reclamant A. în favoarea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două secții ale aceleiași instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ.:

"există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces", iar potrivit art. 136 alin. (1) din același cod:

"dispozițiile privitoare la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești".

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că cele două secții ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și secția a VI-a Civilă s-au declarat deopotrivă necompetente să judece apelul formulat în cauză, declinările de competență între secțiile sesizate fiind reciproce.

Prin decizia nr. 17/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică.

Dispozițiile art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. statuează că dispozițiile prezentei secțiuni (art. 129-135) privitoare la excepția de necompetență se aplică, prin analogie și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că invocarea excepției de necompetență materială de ordine publică ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) C. proc. civ. nu mai este posibilă, în cauză având loc o consolidare a competenței materiale procesuale și funcționale, în mod definitiv, în privința instanței care a soluționat cererea.

De menționat sunt și considerentele deciziei nr. 31/11.11.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, conform cărora:

"necompetența materială procesuală poate fi invocată de judecător sau de părți doar în fața primei instanțe sesizate, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 din C. proc. civ. (...)".

Potrivit deciziei nr. 40/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii:

"organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 94-97 din C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare; (…) astfel, în condițiile reglementării în vigoare în perioada avută în vedere în prezenta cauză, competența trebuie atribuită instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea în fond, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului ierarhic din treaptă în treaptă (…)".

În consecință, având în vedere că obiectul apelului formulat în cauză îl reprezintă sentința civilă nr. 243 din 18 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pentru identitate de rațiune, competența de soluționare a apelului revine secției din cadrul curții de apel corespunzătoare secției din cadrul tribunalului care a pronunțat hotărârea apelată.

De altfel, invocarea în cauză a excepției de necompetență funcțională prin raportare la calitatea părților ori obiectul și natura litigiului direct în apel, aduce în discuție chiar competența materială a instanței de fond, cu nerespectarea dispozițiilor legale privind invocarea excepției de necompetență.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2023.