ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1014/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 2 martie 2018, pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă, reclamantul A. Timișoara în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L. - în faliment a solicitat obligarea pârâtului C. în calitate de administrator special al debitoarei la plata sumei de 1.133.105,47 RON și 28.315,28 euro reprezentând valoarea contabilă a lipsurilor la inventar constatate prin inventarul efectuat în data de 31.10.2014.

Prin încheierea civilă din 30 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arad a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 45 din Normele aprobate prin Ordinul Mimsterului Finanțelor Publice nr. 2861/09.10.2009, rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidențele tehnico-operative în termen de cel mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului-verbal de inventariere; cum, în speță, operațiunea de inventariere, finalizată la data de 31.10.2014, a fost aprobată numai în adunarea generală a creditorilor din data de 19.02.2018 - când s-au prezentat justificările privind minusurile de inventar constatate în urma inventarierii, iar creditorii au aprobat formularea unei acțiuni de imputare a acestor minusuri împotriva administratorului special C. - a considerat că prescripția a început să curgă doar de la data de 19.02.2018; așa fiind, și întrucât acțiunea reclamantei a fost înregistrată în data de 07.03.2018, prima instanță a constatat că aceasta a fost formulată în termen, motiv pentru care a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 291 din 23 iunie 2020, Tribunalul Arad a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A. - în calitate de lichidator judiciar al debitorului S.C. A.V.A Tour S.R.L. împotriva pârâtului C., dispunând ca acesta din urmă să plătească în fondul de lichidare deschis pe numele debitorului S.C. A.V.A Tour S.R.L. Arad suma de 1.133.105,47 RON și 28.315,28 euro, reprezentând valoarea contabilă a lipsurilor la inventar constatate în patrimoniul debitorului prin inventarul efectuat în data de 31.10.2014.

Prin decizia civilă nr. 482/A din 20 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii civile din data de 30.10.2018 și a sentinței civile nr. 291/23.06.2020, ambele pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu reclamanta B. S.R.L. - prin lichidator judiciar A..

A anulat hotărârile apelate și, rejudecând cauza, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune - invocată de pârâtul C..

În consecință, a respins, ca prescrisă, acțiunea în pretenții formulată de reclamanta B. S.R.L. - prin lichidator judiciar A. împotriva pârâtului C..

A obligat-o pe reclamanta B. S.R.L. la plata către pârâtul C. a sumei de 4100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, reclamanta S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 482/A din 20 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o scurtă prezentare a situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta-reclamantă susține, în esență, că soluția instanței de apel este greșită sub aspectul incidenței prescripției dreptului material la acțiune, respectiv a aprecierii momentului de la care aceasta începe să curgă.

Arată că, în motivarea hotărârii atacate, instanța de apel a apreciat că prescripția începe să curgă de la momentul finalizării inventarierii faptice a patrimoniului debitoarei (31.10.2014), când titularul acțiunii a luat cunoștință, potrivit reținerilor Curții de Apel, despre pretinsele lipsuri din gestiunea pârâtului, astfel că la data de 02.03.2018 când a fost depusă acțiunea, era împlinit termenul general de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ., de 3 ani.

Recurenta consideră că instanța de apel a avut în vedere doar momentul efectuării faptice a inventarului, respectiv intervalul efectuării inventarului pe teren și încheierea procesului-verbal de inventariere, fără a avea în vedere nici momentul la care minusurile de inventar au fost operate în contabilitatea debitoarei, nici momentul la care administratorul special al debitoarei a dat explicațiile cu privire la minusul de inventar constatat și nici momentul prezentării situației către creditori cărora li s-a supus aprobării formularea unei acțiuni în pretenții împotriva fostului administrator special al debitoarei, dar mai ales momentul la care debitoarea a intrat în faliment prin hotărâre definitivă (Sentința civilă nr. 579/05.07.2016 - rămasă definitivă prin respingerea recursului asociaților și al administratorului special împotriva hotărârii de deschidere a falimentului, prin dispozițiile deciziei civile nr. 306113.12.2016).

Subliniază faptul că până la data deschiderii falimentului, respectiv iulie 2016, gestiunea nu a fost predată lichidatorului judiciar, astfel că, dacă la momentul efectuării inventarului, în anul 2014, administratorul special răspundea de ținerea contabilității debitoarei; ca urmare a intrării definitive în faliment a societății B. S.R.L. prin Hotărârea nr. 579 din 05.07.2016, lichidatorul judiciar a reluat procedura de inventariere demarată în anul 2014 și întreruptă ca urmare a anularii Horărârii nr. 261 din 27.05.2014.

Recurenta menționează că potrivit art. 45 din Normele privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii aprobate prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2861 din 9 octombrie 2009:

"Rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidența tehnico-operativă în termen de cel mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului-verbal de inventariere de către administrator, ordonatorul de credite sau persoana responsabilă cu gestiunea entității".

Astfel, lichidatorul judiciar a prezentat adunării creditorilor din data de 28.02.2017 inventarul efectuat în decursul anului 2014 în vederea contabilizării lui, demers prin care, conform dispozițiilor art. 45 din OPANAF nr. 2861/2009, această procedură de inventariere s-a finalizat. Având în vedere aprobarea creditorilor, inventarul efectuat în anul 2014 a fost contabilizat, iar fostul administrator a fost notificat în vederea justificării minusurilor de inventar.

Recurenta-reclamantă consideră că procedura de inventariere demarată în cursul anului 2014 s-a finalizat doar odată cu, contabilizarea procesului-verbal de inventariere, operațiune care s-a realizat doar ulterior respingerii definitive a contestației formulate împotriva procesuluj-verbal al adunării creditorilor din data de 28.02.2017, respectiv în data de 14.11.2017, astfel că aceasta este data de la care a început să curgă prescripția dreptului de a formula acțiune de imputare a minusurilor de inventar.

Mai mult decât atât, arată că pârâtul a recunoscut faptul că lipsurile de inventar provin de la faptul că societatea nu și-a mai putut desfășura activitatea din anul 2011, iar toate bunurile au rămas părăsite în clădirile din punctele de frontieră și în zona liberă Arad, iar pe parcursul timpului acestea deteriorându-se, bunurile s-au uzat, defectat, pierdut, iar unele au devenit fără valoare economică; prin răspunsul la notificarea nr. x din 28.11.2017, indirect, pârâtul a recunoscut că se face responsabil de inexistența unor bunuri din averea debitoarei, prin faptul că le-a abandonat în clădirile din punctele de frontieră și în zona liberă Arad.

Din analiza întregului probatoriu administrat în cauză, recurenta susține că prin casarea hotărârii de deschidere a falimentului din data de 27.05.2014 practic demersul de inventariere a patrimoniului debitoarei a fost lipsit de efecte juridice în perioada cât debitoarea s-a aflat din nou în reorganizare judiciară, întrucât recurenta nu a mai putut duce la bun sfârșit demersul prin prezentarea către creditori a rezultatelor inventarierii și operarea acestora în contabilitatea societății (dreptul de administrare al debitoarei a revenit administratorului special-pârâtul din prezenta acțiune), iar administratorul special neavând niciun interes, nu a operat în contabilitate aceste rezultate ale inventarierii, fapt care a pus-o pe recurentă în imposibilitatea de a duce la bun sfârșit acest demers, cu consecința înregistrării în evidența tehnico-operativă în termen de cel mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului-verbal de inventariere, în perioada cât debitoarea a deținut din nou dreptul de administrare.

De aceea, recurenta consideră că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că era necesară respectarea dispozițiilor art. 45 din Normele privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii aprobate prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2861 din 9 octombrie 2009 și aprobarea rezultatelor inventarierii de către persoanele îndreptățite, creditorii în cazul situației de faliment, astfel că momentul curgerii prescripției nu putea să înceapă să curgă practic în timpul procedurii de inventariere.

De altfel, procedura de inventariere a patrimoniului debitoarei începe odată cu emiterea deciziei de inventarere și se finalizează odată cu înregistrarea rezultatelor inventarierii în evidențele contabile ale societățiilor, iar procedura irisolvenței nu face excepție de la aceste reguli, chiar dacă există posibilitatea existenței unor situații de genul celei ce face obiectul prezentei spețe când hotărârea de deschidere a falimentului a fost revocată de Curtea de Apel Timișoara - debitoarea și-a reluat dreptul de administrare - pentru ca 2 ani mai târziu debitorul să intre din nou, de această dată definitiv, în faliment.

Astfel, recurenta apreciază că judecătorul sindic, prin dispozițiile încheierii de ședință din data de 30.10.2018 în legal a respins excepția prescripției invocată de pârât.

În opinia recurentei, chiar în ipoteza în care s-ar porni de la premisa acceptată de Curtea de Apel Timișoara în sensul că termenul de 3 ani de prescripție nu poate începe să curgă de la momentul aprobării de către creditori a propunerii de formulare a unei acțiuni în pretenții întemeiată pe dispozițiile dreptului societar și nici momentul în care minusul de inventar a fost "justificat" de pârât sau introdus în contabilitatea debitoarei, nu poate fi de acord că în perioada cât societatea s-a aflat din nou în reorganizare judiciară (intervalul 05.11.2014 - admiterea recursului debitoarei împotriva hotărârii de intrare în faliment și pronunțarea sentinței civile nr. 579/05.07.2016 de intrare în faliment) împotriva recurentului în calitate de lichidator judiciar și reprezentant al debitoarei să curgă prescripția într-o perioadă în care societatea avea drept de administrare și de reprezentare de către administratorul special C. și nu de către lichidatorul judiciar, astfel că nu se punea problema legitimității procesuale active a lichidatorului judiciar la acel moment.

De altfel, în mod corect instanța de apel a reținut că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar e formulată de lichidatorul judiciar în exercițiul atribuțiilor care îi revin în calitate de reprezentat al debitoarei privitor la inventarierea patrimoniului debitoarei, cât și la recuperarea creanțelor acesteia, făcând trimitere la dispozițiile art. 25 și art. 117-118 din Legea nr. 85/2006, ambele în directă legătură cu atribuții ale lichidatorului judiciar, astfel că în opinia recurentei termenul de prescripție de 3 ani nu putea începe să curgă mai repede de data deschiderii falimentului față de debitoare prin hotărâre rămasă definitivă, respectiv 05.07.2016, astfel că termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 05.07.2019, ulterioară datei de 02.03.2018 când a fost promovată acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Mergând mai departe cu raționamentul Curții de Apel Timișoara, chiar dacă s-ar aprecia că termenul de prescripție a dreptului de a formula acțiunea întemeiată pe dispozițiile societare, cu privire la mandatul și răspunderea administratorilor, începe să curgă la data semnării Procesului-verbal de inventariere din data de 31.10.2014, prin faptul admiterii la data de 05.11.2014 a recursului debitoarei cu privire la deschiderea procedurii falimentului și a efectelor acesteia, apreciază că cel mult se poate reține suspendarea cursului prescripției până la data la care a fost pronunțată cea de a doua hotărâre de deschidere a falimentului față de debitoare, 05.07.2016 - moment în care se reia cursul prescripției de 3 ani de zile, care în această ipoteză s-ar fi împlinit tot ulterior promovării acțiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Față ce cele constatate de Curtea de Apel Timișoara la judecarea apelului formulat de administratorul special al debitoarei, se poate trage concluzia că lichidatorul judiciar avea la dispoziție pentru a promova acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, intervalul 31.10.2014-05.11.2014 sau 05.07.2016-31.10.2017, adică un an 3 luni și 5 zile din cei 3 ani prevăzuți de dispozițiile art. 2517 C. civ. drept termen general de prescripție, apreciat ca fiind aplicabil în prezenta speță și de instanța de control.

În concluzie, recurenta-reclamantă susține că prin considerentele instanței de apel aferente soluției pronunțate în dosar, nu se face altceva decât să golească de conținut atât instituția prescripției, cât și scopul procedurii insolvenței, reducând prin interpretarea restrictivă a textului legal al art. 2523 C. civ., posibilitățile lichidatorului judiciar de a-și îndeplini mandatul de reprezentat al debitoarei în perioada falimentului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 martie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta și a fost acordat termen pentru soluționarea acestuia.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Ceea ce susține recurenta-reclamantă B. S.R.L. prin lichidator judiciar A.., în contradicție cu motivarea instanței de apel, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., recurenta apreciind că termenul de prescripție de 3 ani nu putea începe să curgă de la 31.10.2014, când s-a finalizat inventarul bunurilor societății.

În speță, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 martie 2018, reclamantul A. Timișoara în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L. - în faliment a solicitat obligarea pârâtului C. în calitate de administrator special al debitoarei la plata sumei de 1.133.105,47 RON și 28.315,28 euro reprezentând valoarea contabilă a lipsurilor la inventar constatate prin inventarul efectuat în data de 31.10.2014.

Se reține că instanța de apel a calificat în mod legal acțiunea dedusă judecății ca fiind o acțiune de drept comun întemeiată pe neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor ce derivă din raportul juridic de mandat care stă la baza exercitării funcției de "administrator special" - întemeiată fiind pe dispozițiile art. 1350 și art. 1518 C. civ. și art. 72 din Legea nr. 31/1990, aspect necriticat, de altfel, de către părți în cadrul prezentului litigiu.

Potrivit art. 2523 C. civ.:

"Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Înalta Curte constată că argumentele invocate în susținerea cererii de recurs nu sunt de natură să schimbe soluția sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, întrucât, cum în mod legal a constatat și instanța de control judiciar, "titularul dreptului", în speță reclamanta B. S.R.L. - reprezentată prin administratorul/lichidatorul judiciar, a luat cunoștință despre pretinsele lipsuri din gestiunea pârâtului încă din data de 31.10.2014 (când s-a finalizat inventarul bunurilor societății).

Lichidatorul judiciar participă în litigiul de față în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice, iar nu în numele masei credale, cum este cazul acțiunii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, astfel că momentul de debut al prescripției se verifică exclusiv prin raportare la persoana sa, fără a avea vreo relevanță, nici data la care creditorii au aprobat inventarul și nici data la care acesta a fost înregistrat în contabilitatea reclamantei, toate aceste operațiuni fiind exterioare condiției la care se referă dispozițiile art. 2523 C. civ.

Demersul judiciar al lichidatorului judiciar al debitoarei B. S.R.L. exclude rolul creditorilor în determinarea momentului de debut al prescripției, pe de-o parte, pentru că acțiunea nu se exercită în numele acestora, ci în numele societății; pe de altă parte, pentru că mandatul de "administrator special", care stă la baza acțiunii, nu i-a fost a acordat pârâtului de creditori, ci de asociați, astfel că între administratorul special și creditori nu există niciun raport juridic care să le deschidă celor din urmă calea unei acțiuni în răspundere întemeiată pe dreptul comun (o astfel de acțiune putându-se exercita strict în cadrul procedurii de insolvență).

Așa fiind, nu pot fi primite nici susținerile recurentei vizând necesitatea respectării dispozițiilor art. 45 din Normele privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii aprobate prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2861 din 9 octombrie 2009 și aprobării rezultatelor inventarierii de către persoanele îndreptățite, creditorii în cazul situației de faliment, întrucât exercitarea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și art. 1518 C. civ. și art. 72 din Legea nr. 31/1990 nu este condiționată, nici de "încuviințarea creditorilor" și nici de înregistrarea "inventarului în contabilitatea reclamantei".

Înalta Curte subliniază că natura acțiunii se reflectă în mod esențial și asupra regimului prescripției, astfel că în condițiile în care nu suntem în prezența unui instrument juridic specific procedurii de insolvență, ci a unei acțiuni de drept societar, întemeiată pe contractul de mandat, sunt lipsite de relevanță și susținerile recurentei cu privire la suspendarea cursului prescripției în raport de data deschiderii procedurii falimentului.

Așa fiind, în condițiile în care, cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripție de trei ani calculat de la 31.10.2014 (când s-a finalizat inventarul bunurilor societății, iar reclamanta a cunoscut valoarea contabilă a lipsurilor la inventar) în ceea ce privește pretențiile pretinse față de C., a fost depășit în raport de data formulării acțiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (2 martie 2018), Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura criticile recurentei care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Este de amintit că în ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar A.. împotriva deciziei civile nr. 482/A din 20 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar A.. împotriva deciziei civile nr. 482/A din 20 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2022.