ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1818/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului civil de față, examinând actele și lucrările dosarului constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă sub nr. x/2019 și ulterior precizată, reclamanta, consorțiul format din A. și B., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei AMARAD S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul C., în calitate de administrator special al societății AMARAD S.A. - în faliment, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei 4.399.416,21 RON, reprezentând valoarea contabilă a bunurilor constatate lipsă la inventarul efectuat în perioada 10 decembrie 2018-28 februarie 2019 asupra patrimoniului societății Amarad S.A., după intrarea acesteia în faliment.

Prin sentința civilă nr. 352 din 6 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă s-a respins acțiunea în pretenții formulată și precizată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizată, cu consecința obligării pârâtului C. la plata sumei de 4.399.416,21 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor constatate lipsă la inventarul efectuat asupra patrimoniului debitoarei în intervalul 10 decembrie 2018-28 februarie 2019, nejustificat până la data judecării pe fond a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 558/A din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs reclamanta.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Timișoara.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că în mod eronat instanța de apel a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 1.357 C. civ. referitoare la răspunderea delictuală, întrucât răspunderea este una de natură contractuală, reglementată de art. 1.350 C. civ.

A motivat că natura juridică a răspunderii contractuale a administratorului special decurge din regulile aplicabile mandatului conferit de acționari pârâtului o dată cu desemnarea sa, în calitate de administrator special al debitoarei. În acest sens, a făcut referire la o decizie de speță pronunțată de Tribunalul Arad într-o cauză similară. A arătat că administratorul special este un mandatar al debitorului, dar și al acționarilor/asociaților din cadrul societății debitoarei, mandatul său având un dublu conținut, convențional și legal.

Conținutul convențional rezultă din faptul că administratorul special reprezintă interesele debitorului și ale acționarilor/asociaților săi și va trebui să acționeze în sensul atingerii acestor interese.

A susținut că natura contractuală a răspunderii rezultă din coroborarea dispozițiilor legale privitoare la mandat, care nu pot fi ignorate chiar dacă debitorul se află în procedura insolvenței, cu cele cuprinse în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, sub imperiul căreia se desfășoară procedura falimentului societății AMARAD S.A.

A mai afirmat autoarea căii de atac că răspunderea administratorului unei societăți pentru prejudiciile cauzate acesteia este o răspundere civilă contractuală, având la bază contractul de mandat comercial și că aceasta este reglementată de art. 1.350 și art. 1.516-1.518 C. civ.

Conform art. 1.350 C. civ., susține recurenta, "orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii", iar conform art. 1.518 C. civ. debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor.

În cazul procedurii insolvenței, s-a arătat, sintagma "obligațiile pe care le-a contractat" trebuie privită și interpretată în strânsă legătură cu atribuțiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societățile, referitoare la mandatul administratorilor, precum și ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Recurenta a arătat că răspunderea civilă contractuală constă în obligația debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului/creditorilor prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor născute valabil din contract, din mandatul acordat de acționari o dată cu desemnarea sa în calitate de administrator special.

În acest cadru, a conchis că, pentru prejudiciul produs societății prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor ce le revin conform legii, actului constitutiv și hotărârii adunării generale, membrii organismului de administrare răspund civil față de societate. Astfel, răspunderea administratorilor față de societate se circumscrie sferei răspunderii contractuale determinate de limitele mandatului conferit acestora, care include și obligațiile legale instituite prin Legea nr. 31/1990, conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 obligațiile și răspunderea administratorilor fiind reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege.

În acest cadru, recurenta afirmă că răspunderea civilă a administratorilor, în lumina Legii nr. 31/1990, este supusă regulilor privitoare la mandat, fiind o răspundere specială, respectiv o răspundere de natură contractuală, dar în limitele stabilite de lege, deoarece administratorul are, pe lângă atribuțiile, obligațiile și răspunderea stabilite conform voinței părților, și alte îndatoriri stabilite de lege.

Raportat la considerentele deciziei atacate și contrar celor reținute de instanța de apel, s-a susținut că situația administratorului special este similară administratorului statutar atât cu privire la modalitatea de desemnare și la calitatea de reprezentant al acționarilor în societate, cât și cu privire la atributul de administrare/conducere a societății, în ipoteza în care dreptul de administrare al debitorului nu este ridicat, dar și în privința răspunderii acestuia.

Recurenta a precizat că intimatul-pârât a fost desemnat de către acționari în calitate de administrator special (acesta deținând, anterior deschiderii procedurii insolvenței, și calitatea de organ de conducere a debitoarei), în vederea reprezentării intereselor societății și ale acționarilor în procedura insolvenței. Totodată, a arătat că societății nu i-a fost ridicat dreptul de administrare până la deschiderea falimentului, administratorul special conducând societatea după principiul business as usual. În aceste condiții, s-a susținut, particularitatea în procedura insolvenței este aceea că activitatea administratorului special este supravegheată, sub aspectul legalității, de judecătorul-sindic, iar sub aspectul oportunității de administratorul judiciar, respectiv de creditorii societății, aceștia din urmă fiind prejudiciați prin eventualele fapte culpabile ale administratorului special.

În opinia recurentei, spre deosebire de situația unei societăți viabile, unde prejudiciul cauzat de faptele culpabile ale administratorului statutar se reflectă în patrimoniul asociaților/acționarilor, în situația insolvenței prejudiciul afectează patrimoniul creditorilor, faptele administratorului special putând să conducă la diminuarea gajului general al creditorilor societății falite, cum este și situația de față.

Astfel, în situația dedusă judecății intimatul a acceptat funcția de administrator special care i-a fost conferită, asumându-și toate consecințele ce decurg din mandatul acordat, caz în care recurentul apreciază că prevederile art. 1.350 din C. civ. referitoare la răspunderea contractuală sunt pe deplin aplicabile, contrar celor reținute de instanța de apel în cuprinsul decizie atacate.

Arată că acțiunea nu a fost inițiată în scopul acoperii pasivului societății, aceasta nefiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cum corect a reținut instanța de apel, ci în scopul reîntregirii patrimoniului debitoarei, diminuat prin fapta culpabilă a administratorul specia,l care, deși a avut obligația de administrare și de conservare a acestuia, nu a îndeplinit-o.

Au fost apreciate ca eronate reținerile instanței de apel privitoare la faptul că acțiunea este formulată în numele societății prin decizia unilaterală a lichidatorilor judiciari, fără a exista o hotărâre a acționarilor în acest sens, întrucât acțiunea a fost promovată ca urmare a deciziei creditorilor societății AMARAD S.A. din 21 mai 2019 (atașată cererii introductive).

În legătură cu trimiterile la dispozițiile art. 84 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, a precizat că acest articol nu are corespondent în Legea nr. 85/2006, aplicabilă procedurii insolvenței societății AMARAD S.A., iar pe de altă parte din analiza textului legal reiese faptul că acesta se referă la actele și operațiunile încheiate de administratorul special, a căror legalitate este verificata de judecătorul-sindic.

Aprecierile instanței de apel cu privire la eventuala aplicabilitate prin analogie a art. 84 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 au fost considerate ca eronate.

Pornind de la premisa că natura juridică a răspunderii administratorului special este una contractuală, iar nu una delictuală, recurenta a susținut că nu sunt aplicabile cauzei elementele răspunderii civile delictuale, ci elementele necesare pentru antrenarea răspunderii contractuale.

În continuare, recurenta a dezvoltat argumente teoretice legate de îndeplinirea condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii contractuale a intimatului-pârât.

În privința faptei ilicite a evocat art. 800 C. civ. și art. 803 C. civ. pentru a susține că administratorul are, în virtutea contractului de mandat, sarcina protejării patrimoniului societății al cărei administrator este, iar, în aceste condiții, fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligației de protejare a patrimoniului societății AMARAD S.A.

Apreciază că faptele de care se face vinovat administratorul special al debitoarei constau în încălcarea obligației de conservare a patrimoniului, în perioada cât societății nu i-a fost ridicat dreptul de administrare și gestionare a averii sale, astfel că prejudiciul imputat administratorului special al societății este egal cu minusul de inventar constatat și nejustificat de acesta.

Cu privire la prejudiciul cauzat societății AMARAD S.A., autoarea căii de atac opinează în sensul că acesta reprezintă valoarea bunurilor din patrimoniul societății, constatate lipsă cu ocazia inventarului desfășurat în perioada 10 decembrie 2018 - 28 februarie 2019, pentru care administratorul societății debitoare nu a oferit nicio justificare. Prejudiciul este cert și se ridică la nivelul de 4.399.416,21 RON, reprezentând valoarea de inventar a bunurilor constatate lipsă. De aceea, susține că argumentația instanței de apel, referitoare la faptul că nu se cunoaște întinderea prejudiciului, nu poate fi întemeiată.

Cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat creditorilor, în cazul răspunderii civile contractuale, susține recurenta că relația cauzală este prezumată. Debitorul este îndatorat la plata de daune-interese, în afară de cazul în care neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu îi poate fi imputată, ceea ce nu este cazul în cauza dedusă judecății.

A mai precizat recurenta că în perioada în care administratorul special a avut răspunderea gestiunii debitoarei și până la preluarea sa de către lichidatorul judiciar, patrimoniul societății a suferit o diminuare egală cu valoarea minusului de inventar constatat și nejustificat, cei prejudiciați fiind în mod evident creditorii societății, prin faptul că gajul lor general a suferit o diminuare egală cu minusul de inventar constatat.

Raportat la culpă (vinovăție), în cazul răspunderii civile contractuale, s-a notat că răspunderea debitorului se antrenează pentru orice tip de culpă și, întrucât culpa este prezumată, debitorului îi revine sarcina probei nevinovăției sale.

Arată că faptele de care se face vinovat administratorul special constau în încălcarea obligației de conservare a patrimoniului debitoarei, intimatul înțelegând ca, o dată cu deschiderea falimentului față de debitoare, să predea listele de inventar cu întârziere și să nu participe la inventarierea faptică a averii debitorului, să nu dea explicații cu privire la minusurile constatate cu ocazia inventarierii patrimoniului și mai apoi să conteste că ar avea vreo culpă pentru minusul de inventar constatat.

Astfel, în opinia recurentei, din economia întregii probațiuni administrate pe parcursul litigiului se poate conchide că intimatul nu a răsturnat prezumția de vinovăție pentru prejudiciul reclamat și nici nu a indicat alte persoane care s-ar face vinovate pentru faptele care au stat la baza prejudiciului cauzat creditorilor și a măsurilor luate, limitându-se să afirme că nu este în culpă cu privire la prejudiciul cauzat creditorilor.

Referitor la argumentația potrivit căreia probatoriul administrat nu permite stabilirea cu certitudine a datei când au dispărut bunurile, dat fiind faptul că de la data declanșării falimentului și până la efectuarea inventarului a trecut o perioadă de 10 luni, recurenta precizează că legea insolvenței reglementează expres obligația administratorului special de a participa la inventar și de a semna actul de inventariere, iar dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. e) din aceeași Legea nr. 85/2006 instituie obligația administratorului special al debitorului căruia, în perioada de observație/reorganizare, nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, de a preda gestiunea la deschiderea falimentului către lichidatorul judiciar.

În acest sens, arată că din hotărârea de deschidere a falimentului reiese că administratorul special al debitoarei și-a însușit concluziile administratorului judiciar cu privire la deschiderea procedurii falimentului față de debitoare și a solicitat să se stabilească un termen de 3 luni de predare a gestiunii. Astfel, întârzierea în realizarea inventarului s-a datorat culpei exclusive a administratorului special, el fiind cel care nu a predat gestiunea, respectiv listele de inventar pentru a se putea duce la bun sfârșit demersul de inventariere a patrimoniului debitoarei.

Pe cale de consecință, apreciază că sunt eronate reținerile instanței în sensul că atributul de supraveghere și conservare a patrimoniului societății al administratorului special a încetat o dată cu deschiderea falimentului, în realitate acesta încetând abia la momentul efectuării inventarierii patrimoniului și luarea în posesie a bunurilor de către lichidatorul judiciar [art. 114 alin. (2) din Legea nr. 85/2006].

Pentru motivele anterior expuse, recurenta solicită admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre nouă judecată Curții de Apel Timișoara.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1.350 și art. 1.518 C. civ., art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 18, art. 25 lit. g), art. 77, art. 113-118, art. 145 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Intimatul-pârât C. nu a formulat întâmpinare, însă, prin concluzii scrise, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă, prin consorțiul format din lichidatorii judiciari desemnați în procedura falimentului a susținut, în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că natura juridică a acțiunii în răspundere civilă a administratorului special în procedura insolvenței este una contractuală, fiind reglementată prin dispozițiile art. 1.350 C. civ.. Totodată, s-a motivat că natura juridică a răspunderii administratorului special decurge din regulile prevăzute de art. 1.516 - 1.518 C. civ., aplicabile mandatului conferit de acționari pârâtului, în calitate de administrator special al debitoarei. S-a arătat că situația administratorului special este similară administratorului statutar, atât sub aspectul modalității de desemnare și de reprezentare a acționarilor, dar și în ceea ce privește răspunderea pe care o implică această calitate. S-a reliefat faptul că, în situația dedusă judecății, intimatul-pârât a acceptat funcția de administrator special, asumându-și consecințele ce decurg din mandatul acordat, situație în care, în opinia recurentului, prevederile art. 1.350 C. civ. sunt pe deplin aplicabile, contrar celor reținute de instanța de apel în cuprinsul deciziei atacate.

Instanța de recurs constată că în cauza dedusă spre soluționare s-a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului special desemnat în cadrul procedurii insolvenței societății debitoare AMARAD S.A., declanșată sub imperiul Legii nr. 85/2006, arătându-se, în descrierea situației de fapt, că, la inventarul efectuat după declanșarea procedurii falimentului, s-a constatat că lipsesc bunuri din patrimoniul debitoarei.

În privința determinării naturii juridice a răspunderii administratorului special este necesar a se stabili natura obligației ce se pretinde că s-a încălcat în cadrul raportului juridic născut între administratorul special și societatea aflată în procedura insolvenței. Nu se va analiza natura juridică a raportului dintre administratorul special și acționari, pentru că o atare analiză nu are legătură cu cauza dedusă spre soluționare.

Potrivit legii speciale, anume art. 3 pct. 26 și 30 din Legea nr. 85/2006, administratorul special, în calitate de participant la procedura insolvenței este persoana fizică sau juridică, desemnată de adunarea generală a acționarilor debitorului, persoană juridică, împuternicită să reprezinte interesele societății și ale acționarilor și să participe la procedura insolvenței declanșată asupra debitorului.

Rolul administratorului special este diferit în funcție de etapa în care se află procedura insolvenței.

În perioadele din cadrul procedurii când debitorului i se permite să-și administreze activitatea, administratorul special este împuternicit să efectueze, în numele debitorului, actele de administrare necesare, iar după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar, după caz, iar mandatul administratorului special se reduce la reprezentarea intereselor acționarilor (art. 18 din Legea nr. 85/2006).

Raporturile dintre administratorul special și societate sunt reglementate prin Legea nr. 85/2006, în care se prevăd rolul și atribuțiile administratorului special în procedura insolvenței.

Reglementarea legală a atribuțiilor și obligațiilor administratorului special se repercutează și asupra naturii juridice a răspunderii administratorului special. Așadar, în raport cu societatea aflată în insolvență, reprezentată de lichidatorii judiciari, administratorul special răspunde pentru nerespectarea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin Legea nr. 85/2006, precum și pentru încălcarea oricăror prevederi legale care contravin scopului procedurii insolvenței, așa cum acesta este prevăzut prin art. 2 din Legea nr. 85/2006.

Prin urmare, raportul juridic dintre administratorul special și societatea în insolvență se grefează pe un mandat ex lege.

Prin cererea de chemare în judecată se solicită atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului special pentru lipsa unor bunuri și valori din patrimoniul societății debitoare, constatate cu prilejul inventarierii bunurilor debitoarei, ca urmare a intrării în procedura falimentului. Pentru faptele ilicite pretins săvârșite de administratorul special în paguba societății răspunderea sa are caracter delictual, întrucât decurge din încălcarea obligațiilor stabilite de lege în sarcina sa, încălcarea legii fiind un delict civil în sensul art. 1.349 C. civ.

Prin cererea de chemare în judecată nu se impută administratorului special nicio faptă în legătură cu mandatul încredințat de adunarea generală a acționarilor, de natură să încalce drepturile și interesele acționarilor în procedura insolvenței.

Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susțin natura contractuală a răspunderii civile a administratorului special exclusiv prin prisma raportului dintre acesta și acționarii debitoarei, dar trebuie subliniat faptul că acțiunea se grefează pe raportul juridic născut între societatea debitoare și administratorul special, întrucât se impută administratorului special săvârșirea unor fapte de sustragere a unor bunuri din averea debitoarei, prin exercitarea abuzivă sau neglijentă a atribuțiilor stabilite în sarcina sa, acțiunea promovată având ca scop maximizarea averii debitoarei în insolvență, în vederea atingerii scopului procedurii insolvenței, prevăzut de art. 2 din Legea nr. 85/2006. În acest context, critica formulată este nefondată în raport de cadrul procesual și de limitele învestirii, care au fost riguros respectate de instanțele devolutive.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susținut natura contractuală a răspunderii administratorului special, este nefondat. Aceasta, deoarece mandatul administratorului special în raport cu societatea aflată în procedura insolvenței are un conținut legal, iar nesocotirea prevederilor legale, în limitele cărora administratorul special acționează, antrenează răspunderea civilă delictuală a administratorului special.

Recurentul-reclamant s-a prevalat de dispozițiile art. 72 Legii nr. 31/1990 pentru a susține că situația administratorului special este similară cu aceea a administratorului statutar cu privire la modalitatea de desemnare, de reprezentare a acționarilor în societate, cât și cu privire la administrarea societății în ipoteza în care dreptul de administrare nu este ridicat, dar și privitor la răspunderea acestuia.

Prevederile Legii nr. 31/1990 nu pot fi transpuse și aplicate prin analogie, așa cum susține recurentul, în cazul răspunderii administratorului special, întrucât regulile privind mandatul administratorului special sunt stabilite prin Legea nr. 85/2006, lege specială, singura care prevede instituția administratorului special și în care nu se regăsește nicio dispoziție similară celei din art. 72 din Legea nr. 31/1990.

În atare situație, se impune evocat art. 149 din Legea nr. 85/2006, care prevede că "dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale C. proc. civ., C. civ., Codului comercial*) și ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvență, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000", fără a exista în corpul legii insolvenței nicio normă de trimitere la Legea nr. 31/1990.

În acest caz, cum natura juridică duală a răspunderii administratorului unei societăți - contractuală și delictuală - este una de excepție și este prevăzută exclusiv de Legea nr. 31/1990 și exclusiv pentru situația administratorului statutar, în lipsa unui temei juridic pentru extrapolarea acesteia în materia specială a insolvenței și la instituția administratorului special, constatând că în cauză s-a reținut natura delictuală a răspunderii ce i-ar incumba pârâtului și făcând aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanța supremă apreciază că în mod riguros instanța de apel nu a aplicat la speța dedusă judecății dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990.

Din cuprinsul considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată în apel rezultă, fără nicio îndoială, că nu s-a reținut incidența prevederilor art. 84 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, întrucât procedura insolvenței debitoarei AMARAD S.A. este guvernată de Legea nr. 85/2006. Referirile instanței de apel la prevederile art. 84 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 au natura unor considerente indiferente, care nu au aptitudinea să determine soluția adoptată prin dispozitiv, întrucât nu au fost folosite în susținerea hotărârii adoptate, ci doar în scop exemplificativ, teoretic. Așadar, respectivele referiri nu au natura unor considerente cu caracter decisiv, care să fundamenteze și să explice soluția din dispozitiv.

Celelalte aspecte criticate de recurentul-reclamant, subscrise îndeplinirii condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii contractuale a administratorului special, referitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a culpei prezumate nu pot fi primite, întrucât s-a reținut prin considerentele anterioare că, în cauza dedusă judecății, răspunderea administratorului special are natură delictuală.

Nu pot fi integrate niciunui motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură criticile referitoare la modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în legătură cu momentul la care au dispărut bunurile din patrimoniul societății debitoare și nici cele prin care se susține că administratorul special este vinovat pentru efectuarea cu întârziere a operațiunii de inventariere a patrimoniului debitoarei, prin nepredarea listelor de inventar către lichidatorul judiciar. Toate aceste elemente factuale specifice cauzei nu pot fi cenzurate în cadrul controlului de legalitate, limitat de prevederile art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. doar la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pe cale de consecință, aprecierea probelor și stabilirea elementelor de fapt specifice cauzei constituie atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

Față de considerentele ce preced, apreciind că în cauză nu se identifică niciunul din motivele de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. AMARAD S.A., prin lichidator judiciar, consorțiul format din A.. și D.. împotriva deciziei civile nr. 558/A din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.