ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 978/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 25.06.2019 pe rolul Curții de Apel București reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei F.G.A. nr. 20.002 emisă la 29.05.2019 și comunicată la data de 12.06.2019, în dosarul constituit ca urmare a depunerii cererii de plată nr. x din data de 07.06.2017, solicitând, în temeiul dispozițiile art. 18 din Legea nr. 544/2004: - anularea art. 2 din Decizia nr. 20.002/29.05.2019 a F.G.A. și obligarea pârâtului - Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 4.725 RON cu titlu de diferență despăgubire pentru daune morale; - în subsidiar anularea Deciziei nr. 20.002/29.05.2019 emisă de F.G.A. și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la emitere unei alte Decizii prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor morale către reclamant în raport de: gravitatea leziunilor și consecințele acestora, practica judecătorească din prezent, culpa exclusiva a persoanei care a cauzat prejudiciul, precum și nivelul salariului mediu pe economie pe anul 2019; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 721 din data 01 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte decizia nr. 20002 din 29.05.2019 (art. 2), a obligat pârâtul la plata diferenței de 4725 RON reprezentând daune morale și a sumei de 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată. În motivarea recursului, s-a arătat că nu se poate reține un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamant, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul F.G.A. (în lipsa criteriilor și limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat discreționar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice victimă a unui accident rutier. Recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparență în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru potențialii creditori de asigurare. F.G.A. a avut în vedere în analiza întinderii prejudiciului: importanța valorii lezate, durata menținerii consecințelor fizice și psihice, intensitatea durerilor fizice și psihice, repercusiunile prejudiciului în plan socio-profesional și personal al victimei - astfel cum rezultau din înscrisurile aflate la dosarul de daună, sarcina probei fiind a petentului. Art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii accidentului, prevede că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere și daunele morale "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". În lipsa unor criterii și limite legale, în stabilirea cuantumului daunelor morale, utilizarea numărului zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu obiectiv, care asigură soluționarea în echitate a cererilor de plată similare. Daunele morale se judecă în echitate și trebuie să fie asigurată o reparație justă, repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale urmărind realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate și fără a conduce la o sancționare a celui obligat la plata acestui tip de daune. Legea nr. 554/2004 reglementează prin art. (1), art. 8 și art. 18 un contencios subiectiv de plină jurisdicție, însă instanța nu se poate substitui comisiei speciale din cadrul F.G.A., cu atribuții exprese în privința analizării pe fond a cererilor de plată. Rezultă, așadar, fără echivoc, faptul că doar comisia specială are atribuții în soluționarea cererilor de plată și că în mod greșit prima instanță a dispus obligarea pârâtului la plata unei sume de bani. Dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ, printre acestea fiind și obligarea autorității publice să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Apărările formulate de intimat Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de verificare a legalității, în principal, a art. 2 din Decizia F.G.A. nr. 20.002/29.05.2019 și de obligare a pârâtului la plata sumei de 4.725 RON cu titlu de diferență despăgubire pentru daune morale, iar în subsidiar, anularea Deciziei nr. 20.002/29.05.2019 și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la emitere unei alte Decizii prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor morale în raport de: gravitatea leziunilor și consecințele acestora, practica judecătorească din prezent, culpa exclusiva a persoanei care a cauzat prejudiciul, precum și nivelul salariului mediu pe economie pe anul 2019. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat în parte decizia nr. 20002 din 29.05.2019 (art. 2), a obligat pârâtul la plata diferenței de 4725 RON reprezentând daune morale și a sumei de 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată, reținând în esență că în lipsa unui algoritm obiectiv de calcul se vor avea în vedere, ca element de comparație, prevederile Ghidului întocmit de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii prin care s-a stabilit că în cazul vătămărilor corporale cu recuperarea integrală a funcționalității sunt stabilite două puncte iar valoarea unui punct reprezintă o zecime din cea a câștigului salarial mediu net lunar determinat de Institutul Național de Statistică, iar la data stabilirii despăgubirilor această valoare era de 1015,6 RON. Răspunzând punctual criticilor din recurs, Înalta Curte reține că potrivit primului caz de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Pârâtul, însă, nu a prezentat o motivare circumstanțiată a acestui motiv de recurs, criticile expuse raportându-se la aspecte ce țin de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, atât ca urmare a neînfățișării unor critici care să susțină acest motiv de casare, cât și ca urmare a faptului că, în raport de considerentele hotărârii atacate, aceasta explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a pronunțat soluția în cauză. Cu privire la motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât critică raționamentul primei instanței cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale și invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 în temeiul cărora a fost obligat la plata daunelor morale, susținând că doar comisia specială are atribuții în soluționarea cererilor de plată, precum și art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 în temeiul cărora, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere și daunele "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". Instanța de control judiciar reține caracterul nefondat al acestor critici. Potrivit dispozițiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România." În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională. Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilit, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii. Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate l sentinței recurate, prin care a fost obligat pârâtul să plătească intimatului-reclamant diferența de 4725 RON, reprezentând daune morale, calculate în funcție de numărul de zile de îngrijiri medicale (7 zile -conform raportului de expertiză medico-legală nr. x/27.11.2015), înmulțit cu 800 RON/zi de îngrijire medicală, (în timp ce câștigul salarial mediu net lunar pe economie la data producerii evenimentului rutier determinat de Institutul Național de Statistică a fost de 1015,6 RON) având în vedere că, din cererea de plată formulată de reclamant și înscrisurile doveditoare depuse, nu rezultă că intimatului-reclamant i se poate crea o situație mai favorabilă față de alte persoane îndreptățite la despăgubiri din partea F.G.A. Astfel, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare și în acest scop, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și de toate consecințele acesteia, așa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate. Totodată Înalta Curte apreciază că F.G.A. nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice și s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale și convenționale în aceasta materie. În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condițiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună și depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forță juridică inferioară C. civ. și care contravin și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora: "Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității". Dispozițiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiții și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia. Mai mult decât atât, instanța de control judiciar consideră că durata îngrijirilor medicale, stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de reclamant, descrise printr-un raport de expertiză medico-legal ori certificat medical sau medico-legal, poate fi într-adevăr pertinentă în stabilirea unor daune materiale și, eventual, a daunelor morale acordate pentru compensarea suferințelor fizice îndurate în această etapă a recuperării. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele: "Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei." În privința cuantumului posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat. Nefondat este și argumentul referitor la obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata unor sume de bani, iar Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă." Din interpretarea logico-sistematică a acestor dispoziții rezultă coordonatele generale ale conținutului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, respectiv limitele în ceea ce privește soluțiile pe care aceasta le poate pronunța în cadrul acțiunilor cu care este învestită. Așadar, instanța de recurs reține că obiectul acțiunii se concretizează prin mijlocul procesual folosit, instanța de contencios administrativ având de rezolvat un litigiu individual dedus judecății și circumscris "pretenției" concrete a reclamantului, cu alte cuvinte, dreptului sau interesului legitim afirmat de reclamant și modalității concrete prin care se solicită recunoașterea acestuia. În acest context, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ și fiscal și îi permite acesteia să reformeze o decizie administrativă, iar prin această posibilitate nu se poate considera încălcarea atribuțiilor organului administrativ, ori depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.