ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1291/2022

Ședința publică din data de 03 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.06.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 20.070/29.05.2019 și obligarea pârâtului la plata sumei de 6075 (șase mii șapte zeci și cinci) RON cu titlu de diferență despăgubire pentru daune morale, iar în subsidiar obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la emitere unei alte Decizii prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor morale în raport de: gravitatea leziunilor și consecințele acestora, practica judecătorească din prezent, culpa exclusivă a persoanei care a cauzat prejudiciul, precum și nivelul salariului mediu pe economie pe anul 2019. A solicitat totodată plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 731 din 4 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX- a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia nr. 20070/29.05.2019, exclusiv în privința cuantumului daunelor morale.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a diferenței de daune morale în sumă de 675 RON; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei contestate și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 117,50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței nr. 731 din 04 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX- a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimatilor-reclamanti la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 50 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critică modificarea cuatumului daunelor morale de către instanța de fond, în condițiile în care, în cauză, vinovat de producerea accidentului este un asigurat al asigurătorului B. S.A., apreciind că recurentul în mod corect s-a raportat la cuantumul daunelor morale din studiul FPVS, care a stabilit valorile medii ale despăgubirilor acordate cu acest titlu, în urma analizării practicii judecătorești la nivelul curților de apel din țară, ceea ce complinește prevederile art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, aplicabile în cauză, ce prevăd că la stabilirea despăgubirilor în cazul decesului unor persoane, daunele morale se au în vedere în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Susține că, deși instanța de fond a confirmat faptul că stabilirea procedurii interne sub forma unui barem pe baza căruia să fie stabilită suma concretă, pornind în mod obiectiv de la situații de fapt similare sau asemănătoare, corespunde principiului fundamental al egalității, dar, cu toate acestea, a considerat că sumele acordate sunt insuficiente și le-a majorat, fără a aduce niciun motiv suplimentar pe care recurentul-pârât să nu îl fi avut în vedere.

Recurentul-pârât consideră că instanța de fond a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) și (3) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și pe cele ale art. 21 din Norma nr. ASF nr. 16/2015. Arată că potrivit art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, acesta garantând plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5, iar în cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente, creanțele vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resurse financiare.

Mai arată că art. 13 alin. (3) din aceeași lege prevede că în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Astfel, arată că din aceste dispoziții rezultă că FGA protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței, nu faptul că Fondul se substituie asigurătorilor, obligațiile fondului fiind obligații proprii, noi, și nu o continuare/preluare a obligațiilor asigurătorilor faliți, aceste obligații fiind limitate atât în timp, la falimentul unui asigurător și ca plafon de garantare.

Susține că dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, ce reglementează înființarea, organizarea și funcționarea FGA, nu consacră calitatea acestuia de succesor/continuator/mandatar al asiguratorului B. S.A., instituția având un caracter independent și statutul juridic de autoritate distinctă. Mai mult, arată că FGA rămâne un terț față de contractul de asigurare RCA care generează obligația de plată în sarcina asiguratorului, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulând că Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate.

Menționează că acesta este motivul pentru care sumele plătite de FGA ca urmare a soluționării cererilor de plată sunt înscrise în tabelul creditorilor împotriva asigurătorului falit, conform art. 267 alin. (2) din Legea 85/2014.

Prin urmare, susține că singurul scop al constituirii și funcționării Fondului de Garantare a Asiguraților este acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, FGA fiind obligat să procedeze la circumstanțierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită, aceasta fiind rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daune de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015.

Precizează că dreptul de apreciere de care dispune recurentul nu a fost exercitat discreționar sau prin abuz ori exces de putere, ci în baza unor reguli clare și concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigura respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de oricare victimă a accidentelor rutiere, suma acordată fiind în conformitate cu rolul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Recurentul-pârât subliniază faptul că, deși art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 stabilește că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, instanța de fond nu a făcut nicio referire la jurisprudența relevantă și nici nu a avut în vedere aplicarea principiului acordării unei despăgubiri echitabile și evitarea îmbogățirii fără justă cauză, precum și pe cel al proporționalității dintre prejudiciul suferit și suma acordată cu titlu de despăgubire, astfel cum a stabilit jurisprudența ICCJ în ce privește soluționarea cererilor privind despăgubirile morale.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultă că intimate-reclamanta a avut calitatea de persoană vătămată în urma producerii unui accident rutier, din culpa conducătorului auto C., asigurat RCA la data evenimentului la societatea B..

În urma declanșării procedurii falimentului împotriva societății de asigurare, reclamanta s-a adresat cu cerere de plată a despăgubirilor morale către pârâtul FGA, în temeiul Legii nr. 213/2015, solicitând plata sumei de 5000 Euro, daune morale.

Prin Decizia nr. 20070/29.05.2019 a pârâtului a fost încuviințată în parte cererea, fiind stabilite daune morale în cuantum de 125 RON/zi de îngrijiri medicale, prin raportare la Procedura internă de soluționare amiabilă a cererilor de acordare a daunelor, aprobată prin Decizia nr. 74/02.08.2018 a FGA.

Potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 14/2011 (în temeiul căreia a fost emisă decizia contestată), în cazul vătămărilor corporale, daunele morale se acordă "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a reținut constant că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului (sau de persoanele care au suferit o vătămare de ordin moral ca urmare a evenimentului rutier), importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori gradul în care a fost afectată situația familială, socială și profesională a solicitantului despăgubirilor.

Așadar, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferit de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Aplicând aceste considerente de ordin legislativ și teoretic la speța de față, Înalta Curte reține că, prin cererea de recurs, pârâtul FGA nu a contestat urmările negative suferite de reclamantă, astfel cum au fost constatate de instanța de fond, ci a invocat existența, conform procedurii interne, a unui singur criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, și anume numărul de zile de îngrijiri medicale.

Înalta Curte constată că, deși prin elaborarea procedurii interne, recurentul-pârât a urmărit să se raporteze la un criteriu obiectiv și rezonabil în stabilirea despăgubirilor morale solicitate de persoanele vătămate, procedura internă trebuie corelată cu principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ., dar și de jurisprudența instanțelor naționale, care poate justifica depășirea cerințelor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA. Durata îngrijirilor medicale, indicată printr-un certificat medico-legal sau un raport de expertiză, este pertinentă în stabilirea daunelor acordate pentru compensarea suferințelor morale, însă nu reprezintă un criteriu unic, atât timp cât, fiind lezate valori fără conținut economic, existența și intensitatea suferințelor resimțite trebuie privită în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

Instanța de control judiciar reține că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorilor, ci garantează în condițiile și limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenței și întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri pentru acestea.

Așadar, nu pot fi primite susținerile recurentului, care a invocat procedura internă, fiind stabilite praguri valorice în funcție de gravitatea vătămării și numărul de zile de îngrijiri medicale, întrucât normele interne, reprezentate de Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, nu prevalează dispozițiilor art. 1391 din C. civ.

O reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentului-pârât nu poate avea întâietate în raport cu o normă legală cu forță juridică indiscutabil superioară. Astfel, nivelurile prevăzute în Procedura invocată reprezintă cel mult repere orientative, nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporționalitate a sumelor precizate în Anexe cu titlu de daune morale și situațiile concrete deduse analizei Fondului și subsecvent instanțelor de judecată. Procedura internă a recurentului poate fi avut în vedere de instanța de judecată la stabilirea cuantumului despăgubirilor, dar nu în mod exclusiv.

În speță, recurentul-pârât FGA absolutizează valoarea probatorie a documentelor ce indică numărul zilelor de îngrijiri medicale, deși reclamanta a depus înscrisuri medicale din care rezultă atât existența vătămării corporale suferite în urma accidentului rutier, cât suferințele fizice ulterioare. Totodată, instanța de control judiciar subliniază că, în raport de condiția aprecierii rezonabilele, pe o bază echitabilă, prin evaluarea proprie realizată de instanța, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de judecătorul fondului (conform circumstanțelor particulare ale cauzei) reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă în calea de atac a recursului.

Prin urmare, se reține că prima instanță a apreciat corect incidența în cauză și a altor criterii de evaluare a prejudiciului suferit de intimata - reclamantă, în plus față de cel reținut de recurent.

În concluzie, reclamanta fiind îndreptățită, în temeiul Legii nr. 213/2015, la repararea prejudiciului moral, se constată că în mod corect prima instanță a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantumul acordat.

Nefondate sunt și criticile prin care recurentul a invocat faptul că prima instanță a încălcat principiului contradictorialității corelativ cu încălcarea dreptului la apărare, prin aceea că, în opinia părții, a refuzat să analizeze temeinicia și legalitatea susținerilor sale, în sensul stabilirii în mod corect a sumelor datorate cu titlu de daune morale. Instanța de control judiciar nu identifică o încălcare de către prima instanță a principiilor dreptului la apărare și a contradictorialității, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță. Judecătorul fondului a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului și a încuviințat probele solicitate de către părți, în conformitate cu dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ., toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății. Totodată, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată.

Instanța reține că intimata-reclamantă trebuia încadrată spre nivelul maxim al despăgubirilor, iar nu spre nivelul minim, cum a procedat recurentul, dat fiind că în privința acesteia se constată că deși a suferit vătămări minore, potrivit Raportului de expertiză medico-legale aceasta a rămas cu semne permanente în urma accidentului, constând în cicatrici în zona scalpului și sub comisura bucală, acestea nefiind "vindecabile" în sensul Procedurii probată prin Decizia nr. 74/2018.

Pe cale de consecință, instanța în mod corect a apreciat că trebuia recunoscut intimatei-reclamante dreptul la acordarea unor despăgubiri morale orientate spre nivelul de 200 RON/zi de îngrijiri medicale, ceea ce conduce la un cuantum total al despăgubirilor în sumă de 1800 RON, iar nu de doar 1125 RON, cum s-a stabilit prin actul administrativ contestat.

Cât privește criticile aduse de recurent soluției primei instanțe de admitere a cererii reclamantei de acordare a daunelor morale în cuantum de 675 RON, RON, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, întrucât nu se poate reține că obligarea recurentului la plata acestei sume excede controlului legalității deciziei contestate.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, iar soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru aceste considerente, nefiind identificate critici care să atragă aplicabilitatea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 731 din 04 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2022.