ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 896/2023

Ședința publică din data de 21 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea pârâtului la înlăturarea din cadrul normativ administrativ a aspectului de nelegalitate constând în discriminarea reclamanților prin omisiunea menționării lor ca beneficiari ai drepturilor specifice celor ce desfășoară muncă în condiții deosebite, în principal prin completarea H.G. nr. 1822/2004 în sensul includerii între categoriile vizate de acest act normativ și a personalului contractual din cadrul Agenției Naționale Antidrog, iar în subsidiar prin emiterea unei Hotărâri de Guvern prin care să fie acordate și personalului contractual din cadrul Agenției Naționale Antidrog toate drepturile și beneficiile polițiștii încadrați în condiții de muncă deosebite prin GH nr. 1822/2004, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 139/2021 din 10 mai 2021 Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii și Protecției Sociale, invocată de acest pârât.

A respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii și Protecției Sociale, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis acțiunea formulată de aceeași reclamanți în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, și Ministerul Afacerilor Interne.

A obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Interne să inițieze, iar pârâtul Guvernul României să adopte o hotărâre de guvern prin care personalul contractual din cadrul Agenției Naționale Antidrog, care are atribuții similare polițiștilor încadrați în condiții deosebite de muncă prin H.G. nr. 1822/2004, să fie încadrat în condiții deosebite de muncă, cu recunoașterea tuturor drepturilor și beneficiilor aferente.

A obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților, în solidar, cheltuieli de judecată în cuantum de 50 de RON, cu titlul de taxă de timbru.

Împotriva încheierii de ședință din 12 aprilie 2021 și a sentinței civile nr. 139/2021 din 10 mai 2021 ale Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Guvernul României.

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. și a arătat că deși a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității sale procesual pasive, încălcând principiul rolului activ al judecătorului, precum și cel al disponibilității, instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la excepția menționată.

Astfel, la soluționarea cauzei nu s-au avut în vedere dispozițiile alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, competența pentru "stabilirea criteriilor și a metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite se face prin hotărâre de Guvern, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei", arată recurentul.

Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, sunt considerate încadrate în condiții deosebite numai locurile de muncă stabilite în baza criteriilor și metodologiei prevăzute de legislația în vigoare la data încadrării acestora.

Cum în prezent, Legea nr. 263/2010 nu are în vedere emiterea de noi metodologii ci normalizarea condițiilor de muncă este evident că dispozițiile Curții de Apel Cluj nu pot fi puse în executare de Ministerul Afacerilor Interne.

Așadar, soluția pronunțată de Curtea de Apel Cluj nu poate fi pusă în executare de Ministerul Afacerilor Interne, pentru a constata că o anumită categorie de personal ocupă posturi încadrate în condiții deosebite de muncă, fiind necesar ca posturile respective să fie atestate/avizate ca făcând parte din această încadrare, atestare/avizare care se face potrivit hotărârilor de guvern privind metodologia și criteriile de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, acte administrative a căror emitere intră în competența exclusivă a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, apreciază recurentul.

Reevaluarea încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite sau speciale a necesitat adoptarea unor reglementări prin care s-au stabilit criteriile și metodologia acestei proceduri, revenindu-le angajatorilor obligația efectuării unor operațiuni administrative pentru încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite sau recunoașterea unui astfel de drept.

În acest context, apreciază recurentul că numai Agenția Națională Antidrog-în calitate de angajator/fost angajator al reclamanților are capacitatea de a efectua o analiză a fiecărui post în parte pentru a constata încadrarea acestuia într-o categorie a condițiilor de muncă superioare.

In strânsă legătură cu cele anterior prezentate, apreciază recurentul că soluția instanței de judecată de a obliga Ministerul Afacerilor Interne să inițieze, iar pârâtul Guvernul României să adopte hotărâre de guvern prin care personalul contractul din cadrul ANA care are atribuții similare polițiștilor încadrați în condiții deosebite de muncă prin H.G. nr. 1822/2004, să fie încadrat în condiții deosebite de muncă, cu recunoașterea tuturor drepturilor și beneficiilor aferente, este o soluție dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, aspect de natură a atrage sancțiunea prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Așadar, arată recurentul este vădit eronat raționamentul Curții de Apel Cluj conform căruia aceasta ar putea să oblige o autoritate publică să emită un act administrativ cu caracter normativ prin care să încadreze o categorie de personal în anumite condiții de muncă, fără verificarea condițiilor instituite prin acte normative, verificare care oricum cade în sarcina unor autorități ale administrației și nu în sarcina instanțelor de judecată.

In plus, este evident, apreciază acesta, că prin obligarea pârâților la emiterea unui astfel de act administrativ, instanța de judecată se substituie organelor administrative, aspect care contravine celor reținute în cuprinsul recursului în interesul legii nr. 12/2016.

In ceea ce privește soluția dată excepției tardivității formulării precizării de acțiune, recurentul arată că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct 8.

In opinia sa, interpretarea Curții de Apel Cluj este una eronată și în contradicție cu voința legiuitorului care a statuat în mod univoc că modificarea cererii poate fi făcută numai anterior termenului de judecată. Dacă s-ar accepta teza primei instanțe, se impunea ca părțile să-și manifeste acordul, în lipsa acestuia intervenind decăderea reclamantului din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată.

Referitor la cele reținute de către instanța de fond cu privire la situația de fapt a reclamanților, precum și la încălcarea principiului egalității de tratament, recurentul arată că începând cu data de 1 ianuarie 2016, avizele de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite acordate, pentru cei care au calitatea de personal contractual, valabile până la data de 31 decembrie 2015 inclusiv, au putut fi reînnoite potrivit metodologiei stabilite prin H.G. nr. 1.014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, act normativ care a abrogat H.G. nr. 246/2007, cu modificările și completările ulterioare.

Apreciază pârâtul că instanța de judecată, la pronunțarea soluției recurate, nu avut în vedere dispozițiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite se impunea parcurgerea unei metodologii, alcătuită dintr-o succesiune de operațiuni specifice. Această metodologie, reglementată la nivel infra-legal, nu avea semnificația unei proceduri prealabile sesizării instanței, în sensul art. 193 din C. proc. civ., ci se înfățișa ca o succesiune complexă de operațiuni tehnice și administrative constând în evaluarea, sub multiple aspecte, a locurilor de muncă, în termenele și condițiile stabilite prin hotărârea Guvernului menționată.

Art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, instituia o cale de atac ce putea fi exercitată de angajatorii care nu au primit aviz pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, respectiv plângerea, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Inspecția Muncii care trebuia să o soluționeze în termen de 30 de zile.

Consecutiv, refuzul inspectoratului teritorial de muncă și decizia emisă de Inspecția Muncii în procedura administrativă prealabilă puteau fi atacate la instanțele de contencios administrativ, avizul inspectoratului teritorial de muncă, decizia Inspecției Muncii adoptată în soluționarea plângerii și refuzul inspectoratului de emitere a avizului reprezentând acte administrative tipice și, respectiv, asimilate, supuse controlului acestor instanțe.

Astfel, se putea sancționa pasivitatea ori neglijența angajatorului și/sau a reprezentanților angajaților de a iniția și derula procedura pentru încadrarea locurilor de muncă ale angajaților în condiții deosebite, arată recurentul.

Precizează recurentul că, așa cum reține I. C. civ..J. în motivarea RIL 12/2016 "activitatea desfășurată anterior într-o grupa superioară de muncă nu reprezintă decât o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru încadrarea în condiții deosebite, de vreme ce, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 19 alin. (2) și (5) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, și art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții nu poate fi realizată de către angajator decât dacă, în urma parcurgerii metodologiilor stabilite prin hotărârea Guvernului, a obținut avizul organului administrativ și nu poate opera decât pentru locurile de muncă menționate în aviz".

Prin urmare, preluarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale care, anterior datei de 1 aprilie 2001, erau încadrate în grupele I și a Ii-a de muncă în noua categorie de activități desfășurate în condiții deosebite, nu s-a realizat automat, ope legis, ci, potrivit art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, era necesar ca angajatorii care aveau locuri de muncă, activități și categorii profesionale încadrate în fostele grupe superioare de muncă să le reevalueze în noua procedură în vederea încadrării în condiții deosebite, respectând dispozițiile acestei hotărâri.

În redactarea inițială a prevederilor art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, reevaluarea impusă de acest text de lege trebuia realizată în cel mult 90 de zile de la data intrării sale în vigoare. Prin modificări aduse normei, termenul a fost prorogat succesiv, până la data de 31 decembrie 2002.

Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogată expres prin art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările și completările ulterioare, în care, prin art. 1 s-a prevăzut posibilitatea de reînnoire a avizelor de încadrare, acordate potrivit Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, în urma parcurgerii metodologiei stabilite prin noua reglementare. în sfera de reglementare a acestui act normativ intrau, potrivit art. 1 alin. (2), numai angajatorii care dețineau avize valabile de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și care nu au realizat, prin măsurile adoptate până la acea dată, normalizarea condițiilor de muncă. Totodată, după data de 9 martie 2007, când a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu mai este posibilă emiterea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, ci doar reînnoirea etapizată a avizelor deja acordate.

Similar metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările și completările ulterioare, procedura instituită prin noua reglementare a presupus parcurgerea mai multor etape în ordinea cronologică arătată de art. 2 alin. (1)-(3) și art. 8. De asemenea se reglementau obligația autorității administrative competente de a soluționa cererea de reînnoire a avizului prin analiza îndeplinirii atât a condițiilor de formă referitoare îa cerere, respectiv a depunerii documentației prevăzute de metodologie în termenele stabilite pentru derularea acesteia, cât și a îndeplinirii condițiilor de fond, precum și posibilitatea angajatorului, care nu a obținut reînnoirea avizului pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, de a contesta refuzul autorității publice la Inspecția Muncii sau direct la instanța competentă. In acest context, apreciem că, printr-o analiză superficială a procedurii menționate instanța de fond nu a analizat dacă Agenția Națională Antidrog a parcurs procedura menționată și s-a limitat la a institui obligații în sarcina Ministerului Afacerilor Interne și a Guvernului României, sarcini care așa cum am arătat excedează cadrului și voinței legiuitoare.

În susținerea criticilor formulate, recurentul arată că, la data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, care a abrogat Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, sunt considerate încadrate în condiții deosebite doar locurile de muncă stabilite în baza criteriilor și metodologiei prevăzute de legislația în vigoare la data încadrării acestora.

Prin articolul unic al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 65/2015 pentru completarea art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobată prin Legea nr. 108/2016, în cuprinsul art. 29 din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, au fost introduse noi alineate, alin. (1

A

1) și (1

A

2), potrivit cărora locurile de muncă pot fi menținute în condiții deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen în care angajatorii au obligația de a normaliza condițiile de muncă. Aceste dispoziții confirmă prioritatea legiuitorului pentru normalizarea condițiilor de muncă, încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite fiind tratată legislativ ca o alternativă subsidiară și temporară, supusă unor condiții de recunoaștere și menținere strict reglementate la nivel infralegislativ.

În aplicarea prevederilor art. 29 alin. (1

A

1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, în vigoare din data de 1 ianuarie 2016, care, în esență, instituie aceleași etape anterior prevăzute prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările și completările ulterioare. Din sfera sa de aplicare, expres și limitativ determinată prin art. 1 alin. (2), fac parte doar angajatorii care dețineau la data de 31 decembrie 2015 avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite reînnoit și care nu au realizat până la această dată măsurile necesare în vederea normalizării condițiilor de muncă pentru locurile de muncă în condiții deosebite.

Așadar, intenția legiuitorului, de a limita posibilitatea angajatorilor de a crea și dezvolta noi locuri de muncă periculoase, urmărește politica legislativă a Uniunii Europene de normalizare a condițiilor de lucru ale salariaților, în sensul înlăturării pe cât posibil, a condițiilor dăunătoare pentru sănătatea și securitatea acestora (a se vedea Directiva Consiliului Europeim. 89/391/CEE).

În atare condiții, apreciază recurentul că instanța de fond ar fi trebuit să respingă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, întrucât locurile de muncă ale acestora nu erau avizate/încadrate în condiții deosebite de muncă, iar în prezent această încadrare nu mai poate fi făcută, întrucât prevederile legale nu mai permit crearea de noi locuri de muncă în condiții deosebite.

Referitor la cele reținute de către prima instanță cu privire la potențiala discriminare existentă, arătă recurentul că, reclamanții nu se regăsesc în aceeași categorie socio-profesională cu beneficiarii H.G. nr. 1822/2004.

Potrivit art. 5 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, diferența de tratament bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) nu constituie discriminare atunci când, în temeiul naturii activităților ocupationale sau al contextului în care acestea se desfășoară, o asemenea caracteristică reprezintă o cerință profesională reală și determinantă, cu condiția ca obiectivul să fie legitim și cerința proporțională, iar pentru a fi reținut tratamentul discriminatoriu este necesar să se stabilească faptul că persoanele aflate în situații analoage în materie, beneficiază de un tratament diferențiat.

În acest sens, Curtea Constituțională în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale.

Or, în situația supusă analizei, precizează recurentul reclamanții-personal civil nu se află într-o situație de egalitate cu polițiștii, statutul profesional, care reglementează drepturile si obligațiile acestora fiind diferit (Legea nr. 360/2002 în cazul polițiștilor și Codul muncii în cazul personalului contractual).

Concluzionând, recurentul arată că trimiterea Curții de Apel Cluj la jurisprudența din materia drepturilor salariale este eronată, în condițiile în care, încadrarea în categoria condițiilor deosebite nu are implicații asupra veniturilor salariale ale persoanelor din discuție.

Pârâtul Guvernul României a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, formulând aceleiași critici ca și pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legale a încheierii de ședință din 12 aprilie 2021 și a sentinței civile nr. 139/2021 din 10 mai 2021 ale Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Hotărârea recurată va fi verificată din perspectiva incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce constituie un motiv de casare de ordine publică, respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și, de altfel, ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Verificând sentința atacată prin prisma considerentelor teoretice de mai sus, se constată că judecătorul fondului nu a efectuat o cercetare a litigiului, ci a reținut: "În ceea ce privește stabilirea stării de fapt, curtea reține că, deși în speță nu s-au administrat propriu-zis probe care să dovedească susținerile reclamanților, aspectele pe care aceștia le-au învederat cu privire la starea de fapt nu au fost niciun moment contestate de către pârâți . . . . . . . . . .curtea decide că nu sunt necesare probe suplimentare și că aspectele de fapt prezentate de reclamanți pot fi reținute pe de-a întregul.".

Or, în speță, reclamanții au relevat în cuprinsul cererii de chemare în judecată aspecte care se impun a fi cercetate în vederea stabilirii similitudinii condițiilor de muncă și/sau atribuțiilor celor două categorii de personal.

Astfel, arată reclamanții că: "Realitatea este că reclamanții au beneficiat faptic de drepturile specifice condițiilor deosebite de muncă, inclusiv de sporuri salariale aferente și de calcularea unui echivalent de vechime în muncă superior celui efectiv lucrat din punct de vedere al ceea ce actuala legislație numește "stagiu de cotizare" și are ca efect o pensionare pentru limită de vârstă după ani ceva mai puțini efectiv lucrați comparative cu persoanele care au lucrat în condiții de muncă normale.

(…)

Colegii lor polițiști au continuat să beneficieze de tot spectrul de drepturi dar ei nu știau că reclamanții nu mai beneficiază și nici reclamanții nu aveau cum să fie la curent cu situația colegilor polițiști sub acest aspect, având în vedere calificarea la nivelul ANA a documentelor relavante drept secret de serviciu și chiar clasificarea multor reglementări în domeniul resurselor umane.

Reclamanții fac parte din această categorie a personalului contractual, deci nu au calitatea de fundcționari publici cu statut special (polițiști).

Posturile pe care reclamanții le ocupă sunt formal diferite, ca denumire și cod COR însă aceștia exercită, în majoritatea lor covârșitoare, atribuții identice sau aproape identice cu ale colegilor încadrați ca funcționari publici cu statut special – polițiști, în condițiile în care acești colegi, nu sunt personal operativ.

(...)

Reclamanții, în baza atribuțiilor stabilite prin contractile individuale de muncă și fișele posturilor, nu fac parte din personalul auxiliar (contabilitate, curățenie, secretariat etc.), din contra, fac parte din personalul care are în realitate atribuții identice cu ceilalți colegi care asigură prevenirea și combaterea consumului de droguri, inclusive prin contact direct cu trafinații, consumatorii sau familiile acestora."

Pe de altă parte, pârâtul Guvernul României a arătat în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de fond că: "În ceea ce privește referirile la atribuțiile de serviciu desfășurate de personalul civil … menționăm faptul că acestea nu stabilesc dreptul la încadrarea în condiții de muncă.

Totodată, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a susținut că,,.. în situația în care unitatea din care fac parte reclamanții nu deține aviz de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, aceștia nu pot beneficia de încadrare în respectivele locuri de muncă, astfel cum reiese din cadrul legal prezentat la punctul 2.".

Din conținutul hotărârii recurate se observă că partea din considerente referitoare la măsura în care reclamanții sunt îndrituiți la emiterea unui act cu conținutul solicitat prin acțiune, se referă la starea de fapt asupra căreia instanța de fond, anterior, apreciase că,,... nu sunt necesare probe suplimentare și că aspectele de fapt prezentate de reclamanți pot fi reținute pe de-a întregul.", fără ca instanța să argumenteze de ce a admis/respins susținerile părților, felul în care a analizat probatoriile administrate și cum a interpretat, în manieră proprie, dispozițiile legale incidente.

În speță, Înalta Curte a constatat că instanța de fond nu a explicat raționamentul juridic propriu pe care l-a adoptat, astfel că, prin preluarea necenzurată a opiniei unei singure părți, hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar.

Or, în cauză, deși instanța a pronunțat o soluție care tranșează fondul cauzei, este notabil că afirmațiile din apărările formulate nu au fost cercetate, deci nu au servit ca suport al concluziilor instanței, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

Procedând în acest mod, prima instanță nu a cercetat fondul cererii cu care a fost sesizată, preluând doar susținerile formulate de părțile reclamante pe calea cererii de chemare în judecată, iar pronunțarea unei soluții direct în recurs ar conduce la nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicție.

Constatând că acest prim motiv de casare este fondat, iar admiterea acestuia conduce la casarea hotărârii cu consecința trimiterii cauzei la prima instanță, se apreciază că nu este necesară verificarea celorlalte motive de casare – art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., prima instanță urmând să cerceteze toate motivele de nelegalitate invocate în cererea de chemare în judecată, dar și apărările recurenților pârâți, reiterate în prezentul recurs.

Concluzionând, este evident că toate aspectele reținute mai sus corespund unei nemotivări a hotărârii și necercetării fondului litigiului, motiv pentru care sunt incidente în cauză prevederile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmând să admită recursul declarat de pârâtă și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, potrivit considerentelor prezentei decizii.

În fond după casare, instanța de trimitere urmează să examineze susținerile, apărările și argumentele formulate de părți, coroborându-le cu probele administrate, astfel încât să stabilească regimul de încadrare în muncă/grupa de muncă a părților implicate, similitudini între condițiilor de muncă și/sau atribuțiilor celor două categorii de personal, incidența în cauză a Deciziei nr. 12/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii care vizează acțiunile în constatare privind condițiile deosebite de muncă.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile pârâților, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Guvernul României împotriva încheierii de ședință din 12 aprilie 2021 și a sentinței civile nr. 139/2021 din 10 mai 2021 ale Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.