ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 881/2023

Ședința publică din data de 17 februarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea principală

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 06.11.2015 sub nr. x/2017 reclamanta A. prin reprezentant fiscal B. a chemat în judecată pe pârâții ANAF – DGRFP Ploiești - Direcția Regională Vamală Ploiești - Biroul vamal de interior Prahova și ANAF – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, solicitând instanței ca în contradictoriu cu aceștia să dispună în temeiul art. 8, art. 10 și 11 din legea nr. 554/2004:

a/anularea Deciziei nr. 278/19.08.2015 de soluționarea a contestației administrative.

b/anularea Procesului-verbal de control nr. x/26.03.2015 și a Deciziei de regularizare nr. 27/26.03.2015,

c/exonerarea reclamantei de la plata debitului prevăzut în aceste acte și a accesoriilor.

Cererea conexă – dosar nr. x/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 30.07.2019, reclamantele A. prin reprezentant fiscal, B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții DGRFP Ploiești - Direcția Regională Vamală Ploiești - Biroul vamal de interior Prahova și ANAF, obligarea acestora la:

a/restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de taxe vamale în baza Deciziei ITO nr. RO/x pentru importurile efectuate în perioada 15.01.2015 – 01.07.2017, în cuantum de 4.355.907 RON și a accesoriilor acestei sume;

b/restituirea către reclamanta C. a sumelor de bani achitate cu titlu de taxe vamale în baza Deciziei ITO nr. RO/x pentru importurile efectuate în perioada 01.07.2017 - 01.08.2018, în cuantum de 1.383.050 RON și a accesoriilor acestei sume;

c/plata de către pârâta DGRFP PIoiești-BVI Prahova către C. a dobânzii legale penalizatoare, pentru sumele de bani restituite prin decizia pentru regularizarea situației nr. 25/15.07.2019, calculată începând cu data de 01.08.2018.

Prin sentința civilă nr. 359 pronunțată la data de 05 octombrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ce privește cererea principală, a admis acțiunea formulată, a anulat Decizia nr. 278/19.08.2015 emisă de ANAF – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a anulat decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 27/26.03.2015, precum și Procesul-verbal de control nr. x/26.03.2015, cu consecința exonerării reclamantei de la plata debitului stabilit prin decizia de regularizare.

În ce privește cererea conexă, Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității cererii în restituire, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum și excepția inadmisibilității cererii în restituirea dobânzii legale penalizatoare și a accesoriilor care nu au fost solicitate prin cererile de restituire formulate pe cale administrativă.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF și a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. prin reprezentant fiscal B. și C. și a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor ce fac obiectul cererilor de restituire solicitate cu adresele nr. x/21.03.2017, nr. y/06.04.2017, adresa din 04.05.2017 (pentru suma de 43.095 RON), adresele nr. x/08.06.2017, nr. y/03.07.2017, nr. z/06.10.2017, adresa din 03.11.2017 (pentru suma de 47.790 RON), adresele nr. x/06.12.2017, nr. y/11.01.2018, nr. z/07.02.2018, nr. w/09.03.2018, nr. t/10.04.2018, nr. s/14.05.2018, nr. q/06.06.2018, nr. r/17.07.2018 și nr. 746/13.08.2018, și a respins cererea privind restituirea accesoriilor și plata dobânzilor legale penalizatoare, ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs toate părțile au formulat calea de atac a recursului.

3.1. Recursul reclamantelor A. prin reprezentant fiscal B. S.A. și C., este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recursul fiind formulat doar cu privire la:

1) soluția pronunțată în cererea conexă din dosarul nr. x/2019 de admitere a excepției inadmisibilității cererii de restituire întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 precum și excepția inadmisibilității cererii în restituirea dobânzii penalizatoare și a accesoriilor care nu au fost solicitate prin cererile de restituire formulate pe cale administrativa.

2) soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF pronunțată în cererea conexă din dosarul nr. x/2019.

S-a solicitat prin cererea de recurs, admiterea recursului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF, respingerii excepției inadmisibilității cererii întemeiată pe art. 19 și a excepției inadmisibilității referitoare la accesorii și dobânzi cu consecința casării pentru a se soluționa pe fond numai capătul referitor la accesorii și dobânzi.

După o amplă prezentare a situației de fapt, arată recurentele, sub un prim aspect, că soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANAF este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Apreciază în acest sens că, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că are calitate procesuală pasivă atât ANAF cât și Direcția Generală a Vămilor - Biroul Vamal Ploiești având în vedere faptul că, pentru soluționarea cererilor de restituire formulate către pârâta Biroul Vamal, aceasta a solicitat acordul ANAF în vederea restituirii sumelor, iar pârâta ANAF, în cuprinsul adreselor depuse la dosar, confirmă această calitate, însă menționează că nu este de acord cu restituirea sumelor.

Arată totodată că, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 520/2013 pârâta Direcția Generală a Vămilor se află în subordinea ANAF.

O altă critică vizează soluția de admitere a excepției inadmisibilității cererii în restituire formulată în cererea conexă pe motiv că nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Susține în acest sens, că Înalta Curte de Casație și Justiție reține în considerentele deciziei nr. 4839/2019 că decizia ITO este un act administrativ fiscal.

Astfel, actul administrativ fiscal este Formularul ITO, în baza acestuia fiind reținute taxele vamale și accesoriile, iar în urma anulării acestuia se impune restituirea sumelor încasate în baza actului administrativ nelegal.

În raport de aceste aspecte, erau incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 acesta fiind dreptul comun pentru solicitarea de despăgubiri pe cale separată, în urma actului administrativ nelegal.

Mai arată recurentele că, prin precizarea la acțiune au menționat că temeiul juridic al cererii în restituire îl reprezintă atât dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 cât și dispozițiile art. 168 Codul de procedură fiscală. Astfel, au fost formulate cereri de restituire întemeiate pe dispozițiile art. 168 Codul de procedură fiscală, însă pârâtele au refuzat să dea curs acestor cereri.

În atare situație, în condițiile în care Decizia ITO nr. RO/x a fost anulată, toate sumele încasate de pârâte în temeiul acesteia se impune a fi restituite în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 ce constituie dreptul comun, norma generală care se aplică împreună cu dispozițiile art. 168 din Codul de procedură fiscală.

Un alt motiv de recurs vizează soluția de admitere a excepției inadmisibilității cererii de acordare a accesoriilor pe motiv că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentelor, soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 554/2004, art. 7 alin. (1) și alin. (5), art. 2 alin. (1) lit. j), care, în ansamblu prevăd că plângerea prealabilă este necesară numai în cazul revocării unui act administrativ unilateral, iar nu și în cazul în care se pune problema reparării pagubei.

În susținerea acestui motiv de recurs se invocă practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care, recurentele apreciază că procedura prealabilă este obligatorie doar în cazul în care prin acțiune se solicită anularea/modificarea unui act administrativ. Arată totodată că, au formulat plângere prealabilă împotriva Deciziei ITO (act administrativ anulat prin hotărâre judecătorească), iar ulterior, s-a solicitat pârâtei restituirea sumelor încasate necuvenit și accesoriile, sens în care pârâtele au refuzat restituirea. Astfel, au îndeplinit anterior demarării litigiului și această procedură prealabilă deși aceasta nu era obligatorie.

O ultimă critică vizează soluția de admitere a exceptiei inadmisibilității dobânzii legale penalizatoare fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Invocă în susținerea acestui motiv dispozițiile art. 182, coroborat cu art. 77 Codul de procedură fiscală și apreciază solicitarea dobânzii legale penalizatoare este întemeiată în raport de prevederile legale, iar momentul de la care începe să curgă dobânda fiscală este 16.07.2019, urmând a fi calculată până la plata efectivă.

3.2. Pârâta D.G.R.F.P. Ploiești în nume propriu și în numele Direcției Regionale Vamale Ploiești – Biroul Vamal de Interior Prahova a formulat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare respingerea cererii formulate și menținerea actelor administrative atacate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de fond a interpretat trunchiat dispozițiile legale în materie, evidențiind numai aspectele favorabile societății, sprijinindu-se numai pe apărările reclamantelor, fără a ține seama și de argumentele invocate de aceasta.

Astfel, arată că motivarea unei hotărâri reprezintă esența acesteia, și este necesară pentru a putea fi înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a putea permite instanței de control să verifice, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile formulate vizează interpretarea și aplicarea eronată a normelor juridice incidente cauzei.

Susține recurenta că inițierea controlului vamal finalizat cu încheierea Procesului Verbal de Control nr. 2715/26.03.2015 și decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 27/26.03.2015 a fost întreprins în baza dispozițiilor art. 28 și art. 30 alin. (1) din Ordinul nr. 7521/2006, coroborat cu art. 100 din Codul Vamal al României și cu art. 78 din Regulamentul nr. 2913/1992 privind Codul Vamal Comunitar. Arată totodată că, mărfurile care au făcut obiectul declarațiilor vamale ce au fost supuse controlului vamal ulterior nu au făcut obiectul Deciziei ITO.

În ceea ce privește refuzul de restituire a sumelor încasate în baza Deciziei de regularizare nr. 27/26.03.2015, apreciază recurenta că, prin sentința nr. 1783/2016 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin decizia nr. 4839/16.10.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus numai anularea Deciziei de respingere a contestației și anularea ITO, nu și restituirea unor sume care să reprezinte taxe vamale.

Cu privire la solicitarea de restituire către reclamante a accesoriilor plătite pentru importurile efectuate în baza Deciziei ITO nr. RO/x în perioada 15.01.2015 – 01.07.2017, respectiv 01.07.2017 – 01.08.2018 precum și obligarea la plata dobânzii datorate la sumele încasate cu titlu de taxe vamale și TVA aferent și accesorii la acestea de la data plății lor și până la data restituirii acestor sume, recurenta invocă dispozițiile art. 116 din Regulamentul nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu modificările ulterioare, unde prevede în mod clar că, în situația rambursării, aceasta nu presupune plata de dobânzi de către autoritățile vamale în cauză.

3.3. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Apreciază recurenta ca soluția de admitere a acțiunii formulată de reclamante este nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 20 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului, de instituire a Codului Vamal Comunitar.

Arată totodată că, instanța de fond s-a bazat doar pe susținerile reclamantelor fără a ține cont de apărările acesteia și fără a lua în considerare dispozițiile legale aplicabile în materie vamală.

Învederează că, în mod corect organele de control vamal au dispus reîncadrarea tarifară a produsului importat, cu consecința stabilirii diferențelor de taxe vamale și TVA, potrivit prevederilor legale, respectiv Regulamentul UE nr. 1006/2011, Regulamentul UE nr. 927/2012, Regulamentul UE nr. 1001/2013, Regulamentul UE nr. 1101/2014 ale Comisiei, de modificare a Anexei I la Regulamentul CEE nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistic și Tariful vamal comun.

În consecință, organele vamale, în mod legal, după acordarea liberului de vamă au verificat datele și documentele referitoare la cele 2.298 operațiuni vamale efectuate de societate, inclusiv încadrarea tarifară a mărfurilor din declarațiile vamale, au luat măsurile necesare pentru reglementarea situației și pe cale de consecință au emis decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 27/26.03.2015.

Intimatele-reclamante A. prin reprezentant fiscal B. S.A. și C. au formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâte, solicitând respingerea acestora ca nefondate.

În esență, după prezentarea situației de fapt s-a susținut că, în raport de încadrarea tarifară a produsului sulfat de sodiu natural, există autoritate de lucru judecat, aceste aspect fiind soluționat prin sentința nr. 1783/2016 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin decizia nr. 4839/16.10.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În concluzie, Procesul Verbal de Control nr. 2715/26.03.2015 și decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 27/26.03.2015 sunt nelegale, fiind întocmite în conformitate și în baza Formularului ITO emise anterior.

În consecință se impunea exonerarea subscriselor de la plata debitului prevăzut în aceste acte și a tuturor accesoriilor calculate de autoritățile fiscal la această sumă.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâta D.G.R.F.P. Ploiești, apreciază că motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

Arată că hotărârea instanței de fond este amplu și riguros motivată, nu prezintă vicii, fiind una legală și temeinică, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente în cauză.

Criticile formulate prin cererea de recurs nu vizează încălcarea nici unei dispoziții legale, ci în realitate se invocă aspecte de fapt și de apreciere a probelor, critici ce nu au nici o legătură cu legalitatea hotărârii, aspectele invocate vizând temeinicia acesteia.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că cele trei recursuri sunt nefondate.

1.1. Recursul reclamantelor A. prin reprezentant fiscal B. S.A. și C.

Cu titlu preliminar, se constată că au fost formulate aceleași critici, atât pentru motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, cât și pentru motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că instanța de control judiciar va analiza în mod unitar motivele de casare invocate de către recurente.

O primă critică formulată de cele două recurente vizează soluția de admitere a excepției inadmisibilității cererii în restituire formulată în dosarul conex, susținându-se că actul administrativ fiscal este Formularul ITO în baza căruia au fost reținute taxale vamale și accesoriile, iar în urma anulării lui, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 – normă ce reprezintă dreptul comun pentru solicitarea de despăgubiri, se impune restituirea taxelor vamale și accesoriilor reținute.

Critica formulată nu poate fi primită.

Este de necontestat că Formulatul ITO reprezintă actul administrativ fiscal în temeiul căruia organele fiscale au reținut taxe vamale și accesorii. De altfel, acest aspect a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 4839/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 "Formularul de Informație Tarifară Obligatorie (...) este un act administrativ fiscal. Într-adevăr, prin eliberarea unei informații tarifare obligatorii ANAF stabilește definitiv încadrarea tarifară a unui produs de import, precum și regimul fiscal ce urmează a fi aplicat asupra produsului în discuție, printre care și datoriile vamale aflate în sarcina beneficiarului ITO".

Însă, sub aspectul cererii de restituire a sumelor de bani reținute în baza Formularului ITO, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 așa cum în mod eronat susțin recurentele, ci normele speciale prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte reține că Legea nr. 554/2004 este norma generală în materia dreptului administrativ, prevederile sale aplicându-se ori de câte ori nu există o normă specială care să cuprindă reglementări derogatorii. Or, în cazul actelor administrativ fiscale există norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care la art. 168 având denumirea marginală "Restituiri de sume" se prevede:

"(1) Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.

(2) În situația în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective".

Faptul că cererea de restituire a sumelor reținute în baza Formularului ITO a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu înseamnă că sunt înlăturate de la aplicare dispozițiile legii speciale, respectiv în cauză, Codul de procedură fiscală. Legea nr. 554/2004 este legea generală în litigiile de contencios administrativ, dispozițiile legilor speciale completându-se cu dispozițiile sale, în măsura în care nu conțin prevederi contrare. Or, Legea nr. 207/2015 reglementează o procedură diferită de cea din dreptul comun (în speță art. 19 din Legea nr. 554/2004) acordând preferință în procedura de restituire a sumelor încasate și nedatorate compensării acestor sume cu datorii fiscale scadente ale contribuabilului, în scopul facilitării colectării sumelor la buget.

Prin urmare, în deplin acord cu instanța de fond, reține și Înalta Curte că pentru restituirea taxelor vamale achitate și nedatorate, recurentele aveau obligația ca în temeiul procedurii speciale de restituire, să se adreseze cu cerere organului fiscal prin care să solicite restituirea, iar nu direct cu acțiune în instanța de contencios administrativ, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

S-a criticat hotărârea recurată și în ceea ce privește soluția de admitere a excepției inadmisibilității cererii de acordare a accesoriilor și a dobânzii penalizatoare cu motivarea că plângerea prealabilă era necesară numai în cazul revocării unui act administrativ unilateral, iar nu în cazul în care se pune problema reparării pagubei, fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. j) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Și această critică este nefondată.

Va reține Înalta Curte că prin hotărârea recurată, curtea de apel a admis excepția inadmisibilității cererii având ca obiect plata de accesorii și plata dobânzii legale penalizatoare prin raportare la faptul că nu s-a făcut dovada de către recurentele reclamante a faptului că au solicitat organului fiscal restituirea accesoriilor, precum și a dobânzii penalizatoare.

Potrivit dispozițiilor art. 168 alin. (1) din Codul de procedură fiscală "Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată".

Norma juridică instituie obligația pentru contribuabil de a solicita organului fiscal restituirea oricărei sume plătită sau încasată fără a fi datorată.

În cauză nu s-a făcut dovada că o astfel de cerere a fost adresată organului fiscal, astfel că în mod corect prima instanță a admis excepția inadmisibilității cererii având ca obiect plata de accesorii și plata dobânzii legale penalizatoare.

Prin urmare, cererea adresată în temeiul dispozițiilor art. 168 din Codul de procedură fiscală nu are natura juridică a plângerii prealabile în sensul reglementat prin art. 7 alin. (1) din legea nr. 554/2004, întrucât prin cererea formulată nu se solicită revocarea unui act administrativ ci se solicită restituirea unor sume de bani plătite fără a fi datorate.

Pe de altă parte, va reține Înalta Curte că prin dispozițiile art. 182 din Codul de procedură fiscală s-a recunoscut dreptul contribuabilului de a solicita doar plata unor dobânzi, plată ce este condiționată de formularea unei cereri în restituire. Dobânda se va acorda conform art. 182 alin. (1) Codul de procedură fiscală din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege, iar potrivit alin. (2) al art. 182 contribuabilul are dreptul la dobândă, în cazul creanțelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligații fiscale de plată și care au fost stinse anterior anulării, începând cu ziua în care a operat stingerea creanței fiscale individualizate în actul administrativ anulat și până în ziua restituirii sau compensării creanței contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal.

În raport de aceste dispoziții legale, corect judecătorul de primă instanță a reținut că nu s-a făcut dovada formulării unei cereri anterior sesizării instanței de judecată, cerere în raport de care să se poată aprecia caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de plată a accesoriilor și dobânzilor pretinse.

Au criticat recurentele și soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANAF susținând în esență că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că are calitate procesuală pasivă atât ANAF cât și Direcția Generală a Vămilor - Biroul Vamal Ploiești având în vedere faptul că, pentru soluționarea cererilor de restituire formulate către pârâta Biroul Vamal, aceasta a solicitat acordul ANAF în vederea restituirii sumelor, iar pârâta ANAF, în cuprinsul adreselor depuse la dosar, confirmă această calitate, însă menționează că nu este de acord cu restituirea sumelor.

În cauză calitatea procesuală pasivă urmează a fi stabilită în raport de petitul cererii, respectiv de restituire a sumelor plătite fără a fi datorate.

Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea între persoana pârâtului și persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecății.

Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei a rezultat că cererile de restituire au fost adresată doar Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești- Direcția Regională Vamală Ploiești – Biroul Vamal de Interior Prahova, ANAF nefiind investită cu o astfel de cerere.

Prin urmare, corect a statuat instanța de fond că între ANAF și recurente nu au luat naștere raporturi juridice de drept fiscal

Împrejurarea că Biroul Vamal a solicitat ANAF acordul restituirii sumelor solicitate nu înseamnă că această instituție dobândește calitate procesuală pasivă, câtă vreme potrivit art. 36 C. proc. civ. calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea între persoana pârâtului și persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecății.

Pe de altă parte, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013 în subordinea ANAF au fost înființate Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică, care au competențe de administrare a creanțelor fiscale și de soluționare a cererilor de restituire. Prin urmare, aceste instituții au obligația de a soluționa cererile de restituire cu care au fost investite.

1.2. Recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Cu referire la aceste recursuri, se constată că, deși la dosar au fost înregistrate două cereri de recurs distincte, întrucât în cuprinsul acestora sunt formulate critici care vizează aceleași dispoziții ale sentinței recurate, instanța de control judiciar va analiza în mod unitar motivele de casare invocate de către recurente.

Sub aspectul contextului factual se constată că prin Procesul-verbal de control nr. x/26.03.2015 organele vamale au constatat că în cazul celor 2.298 declarații vamale produsul importat reprezentând sulfat de sodiu natural a fost încadrat greșit la poziția tarifară 25.30.900 - "Substanțe minerale nedenumite sau necuprinse în altă parte - Altele", încadrarea tarifară corectă fiind 28.33.1100 - "Sulfat de disodiu", ceea ce a determinat aplicarea unei taxe vamale de 5,5% și stabilirea unei obligații de plată a TVA.

Prin urmare au fost stabilite în sarcina societății debite suplimentare în sumă totală de 3.185.650 RON, reprezentând taxe vamale în sumă de 1.932.641 RON, TVA în sumă de 463.834 RON, dobânzi/penalități de întârziere aferente taxelor vamale în sumă de 636.431 RON și dobânzi/penalități de întârziere aferente TVA în sumă de 152.744 RON, fiind emisă în acest sens decizia pentru regularizarea situației nr. 27/26.03.2015.

Împotriva acestei decizii recurenta reclamantă a formulat contestație administrativă, soluționată prin Decizia nr. 278/2015 în sensul respingerii acesteia, reținându-se că în mod corect organul vamal a dispus reîncadrarea tarifară a produsului importat, cu consecința stabilirii diferențelor de taxe vamale și TVA.

În prezentul dosar, decizia nr. 278/2015 a fost supusă controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, iar prin sentința atacată a fost admisă contestația formulată de recurentele reclamante, și în consecință anulată decizia atacată nr. 278/2015 și exonerată societatea de la plata debitului stabilit prin decizia de regularizare.

Va reține Înalta Curte că anterior emiterii Deciziei de regularizare nr. 27 din 26 martie 2015, recurenta reclamantă a solicitat eliberarea unei Informații Tarifare Obligatorii (ITO) cu privire la produsul "sulfat de sodiu natural", încadrat prin declarațiile vamale la subpoziția tarifară 25.30.9000, organul vamal comunicând reclamantei, prin adresa nr. x/24.04.2015, Formularul de Informație Tarifară Obligatorie RO x prin care clasificarea produsului "sulfat de sodiu natural" s-a făcut la o altă poziție tarifară, respectiv subpoziția 283311 pentru care se datorează taxă vamală de 5,5%.

Se va reține, totodată, că acest Formular de Informație Tarifară Obligatorie RO x a fost contestat de către reclamantă, organul vamal, prin adresa nr. x/30.06.2015, menținându-și punctul de vedere. Acest răspuns a fost contestat în instanță, iar prin sentința civilă nr. 1783/27.05.2016 rămasă definitivă prin Decizia nr. 4839/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă contestația formulată de reclamanta A. fiind anulat Formularul de Informație Tarifară Obligatorie (ITO) cu nr. de referință RO x.

S-a statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4839/2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015, pe de o parte, că încadrarea corectă a produsului sulfat de sodiu natural pentru care s-a solicitat eliberarea Formularului, este la poziția 25.30.90, "autoritatea vamală emitentă a ITO clasificând în mod eronat produsul la poziția 283311", iar pe de altă parte, că "Formularul de Informație Tarifară Obligatorie (..) este un act administrativ fiscal. Într-adevăr, prin eliberarea unei informații tarifare obligatorii ANAF stabilește definitiv încadrarea tarifară a unui produs de import, precum și regimul fiscal ce urmează a fi aplicat asupra produsului în discuție, printre care și datoriile vamale aflate în sarcina beneficiarului ITO (…)"

Prin urmare, se constată că ceea ce a generat prezentul litigiu a fost reîncadrarea de către organele vamale a produsului "sulfat de sodiu natural" importat prin cele 2.298 declarații vamale din poziția tarifară 25.30.900 - "Substanțe minerale nedenumite sau necuprinse în altă parte - Altele", în poziția tarifară 28.33.1100 - "Sulfat de disodiu", încadrare tarifară pentru care se datorează taxe vamale de 5,5% și TVA, și pentru care organele vamale au stabilit debite suplimentare în sumă totală de 3.185.650 RON, reprezentând taxe vamale în sumă de 1.932.641 RON, TVA în sumă de 463.834 RON, dobânzi/penalități de întârziere aferente taxelor vamale în sumă de 636.431 RON și dobânzi/penalități de întârziere aferente TVA în sumă de 152.744 RON, fiind emisă în acest sens decizia pentru regularizarea situației nr. 27/26.03.2015.

Această chestiune juridică a fost tranșată prin sentința civilă nr. 1783/27.05.2016 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4839/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2015, astfel că prima instanță în mod corect a considerat că se impune cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", invocat doar de către recurenta pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești este nefondat.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu are incidență în cauză, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate de părți prin apărările formulate.

Raportat la acest motiv de casare s-a susținut prin cererea de recurs că instanța de fond a interpretat trunchiat dispozițiile legale în materie, evidențiind numai aspectele favorabile societății, sprijinindu-se numai pe apărările intimatei reclamante și fără a ține seama și de argumentele invocate de recurenta pârâtă.

Aceste critici nu pot fi primite, observând Înalta Curte că motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinările formulate în cauză.. Motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse de reclamant sau de pârât în cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune, iar nemulțumirea părții față de soluția judecătorului cu privire la pretențiile deduse judecății, nu atrage automat concluzia viciului nemotivării.

Înalta Curte reamintește că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. În repetate rânduri, instanța supremă a subliniat faptul că motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmațiile recurentului pârât ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 să apară ca fiind nefondate.

În ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de ambele pârâte, amintește Înalta Curte că în înțelesul acestei dispoziții legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța de judecată a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Pe de altă parte, după cum se constată din chiar conținutul celor două recursuri, recurentele-pârâte fac trimitere îndeosebi la modalitatea de soluționare a raportului juridic dedus judecății, a chestiunii juridice analizată de instanță și a faptului că în baza prevederilor Regulamentelor (UE) nr. 1006/2011, nr. 927/2012, nr. 1001/2013 și nr. 1101/2014 ale Comisiei de modificare a Anexei 1 la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun, în vigoare la data operațiunilor, precum și a certificatului de analiză nr. 40-46 și 66/10.02.2015 emise de Laboratorul vamal central, reîncadrarea tarifară efectuată de organele vamale corect a fost efectuată, pârâtele recurente declarându-și dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată.

Se observă că niciuna din cele două recurente nu au adus critici hotărârii recurate sub aspectul reținerii autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 1783/27.05.2016 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4839/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Necontestat, potrivit prevederilor Regulamentelor (UE) invocate nr. 1006/2011, nr. 927/2012, nr. 1001/2013 și nr. 1101/2014 ale Comisiei de modificare a Anexei 1 la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun, în vigoare la data operațiunilor, menționează că poziția tarifară 28.33 cuprinde "Sulfați; Alauni; Persulfați", iar poziția tarifară 28.3311 cuprinde "Sulfat de disodiu", însă în cauză aceste susțineri sunt fără relevanță juridică raportat la sentința civilă nr. 1783/27.05.2016 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4839/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Atâta vreme cât aceste hotărâri judecătorești au stabilit că încadrarea corectă a produsului sulfat de sodiu natural pentru care s-a solicitat eliberarea Formularului, este la poziția 25.30.90, "autoritatea vamală emitentă a ITO clasificând în mod eronat produsul la poziția 283311", și că "Formularul de Informație Tarifară Obligatorie (..) este un act administrativ fiscal. Într-adevăr, prin eliberarea unei informații tarifare obligatorii ANAF stabilește definitiv încadrarea tarifară a unui produs de import, precum și regimul fiscal ce urmează a fi aplicat asupra produsului în discuție, printre care și datoriile vamale aflate în sarcina beneficiarului ITO (…)", orice susțineri ce ar viza corecta reîncadrare tarifară efectuată de organele fiscale, sau respectarea de către acestea a dispozițiilor legale rămân fără suport, dezlegările date prin hotărârile judecătorești anterior menționate se impun cu autoritate de lucru judecat, fiind obligatorii atât pentru instanța de fond cât și pentru instanța de recurs.

În condițiile în care s-a reținut deja prin hotărâre definitivă că potrivit Clasificării mărfurilor în Nomenclatura Sistemului armonizat precum și în Nomenclatura Combinată (structurată pe Sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor), produsul "sulfat de sodiu natural" importat de societatea reclamantă se încadrează la Secțiunea a V-a – Produse minerale, Capitolul 25 și s-a anulat Formularul de informare tarifară, clasificarea tarifară stabilită prin actele atacate este una eronată, astfel că susținerile recurentelor referitoare la aceste aspecte sunt nefondate.

Cât privește susținerile recurentei pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești referitoare la faptul că mărfurile care fac obiectul declarațiilor vamale care au fost supuse controlului vamal ulterior nu au făcut obiectul Deciziei ITO întrucât declarațiile vamale au fost acceptate înainte de emiterea acesteia, sunt nefondate, corect stabilind judecătorul fondului, raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei că produsul cu privire la care s-a dispus de organul de control reîncadrarea tarifară la poziția 283311 în loc de 253090, este același produs ce a făcut obiectul Formularului de Încadrare Tarifară Obligatorie ITO cu nr. de referință RO x.

Și susținerea referitoare la refuzul de restituire a sumelor încasate în baza Deciziei de regularizare nr. 27/26.03.2015, cu motivarea că reclamanta a solicitat în instanță numai anularea Deciziei de respingere a contestației și anularea ITO nu și restituirea unor sume care să reprezinte taxe vamale este nefondată.

Și pentru această critică trebuiesc avute în vedere cele două hotărâri judecătorești a căror aplicabilitate se impune în cauză în raport de prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ.. Astfel, sentința civilă nr. 1783/27.05.2016 a Curții de Apel București, prin care a fost anulat Formularul ITO nr. x/24.04.2015 a fost menținută prin decizia definitivă a ÎCCJ nr. 4839/16.10.2019, astfel că sumele achitate de reclamantă în considerarea mențiunilor din acest act administrativ fiscal (astfel cum a fost calificat de ÎCCJ) nu erau datorate, reclamanta fiind îndreptățită să solicite rambursarea acestora.

Pe de altă parte, este bine știut faptul că anularea este o formă specifică de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative, anulare ce are efect retroactiv, actul de anulare stingând efectele actelor anulate. Prin urmare, restabilirea situației anterioare este consecința anulării actului administrativ.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta – reclamantă A. prin reprezentant fiscal B. S.A. și C.., de recurenta–pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (în prezent calitatea procesuală fiind transmisă către Autoritatea Vamală Română) și de recurenta–pârâtă Directia Generală Regională a Finantelor Publice Ploiesti în nume propriu și în numele Direcției Regionale Vamale Ploiești - Biroul Vamal de Interior Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta – reclamantă A. prin reprezentant fiscal B. S.A. și C.., de recurenta–pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (în prezent calitatea procesuală fiind transmisă către Autoritatea Vamală Română) și de recurenta–pârâtă Directia Generală Regională a Finantelor Publice Ploiesti în nume propriu și în numele Direcției Regionale Vamale Ploiești - Biroul Vamal de Interior Prahova împotriva sentinței civile nr. 359 din 5 octombrie 2020 Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2023.